De la lume adunate...
Ursul păcălit de vulpe
de Ion Creanga
Era odata o vulpe vicleană, ca toate vulpile. Ea umblase o noapte ntreagă după hrană şi nu găsise nicăieri. Făcndu-se ziua alba, vulpea ieşi la marginea drumului şi se culcă sub o tufă, gndindu-se ce să mai facă, ca să poată găsi ceva de mncare.
Şeznd vulpea cu botul ntins pe labele dinainte, i vine miros de peşte. Atunci ea rădică puţin capul şi uitndu-se la vale, n lungul drumului, zăreşte venind un car tras de doi boi.
- "Bun!" gndi vulpea. Iaca hrana ce-o aşteptam eu. Şi ndată iese de sub tufă şi se lungeşte n mijlocul drumului, ca şi cum ar fi moartă.
Carul, apropiindu-se de vulpe, ţăranul ce mna boii o vede şi creznd că-i moartă cu adevărat, strigă la boi: "Aho !Aho!" Boii se opresc. Ţăranul vine spre vulpe, se uită la ea de aproape, şi văznd-o că nici nu suflă, zice: "Bre, da cum naiba a murit vulpea asta aici ?! Tii!... ce frumoasă caţaveică am să fac nevestei mele din blana istui vulpoi". Zicnd aşa, apucă vulpea de după cap şi trnd-o pnă la car, se opinteşte ş-o aruncă deasupra peştelui. Apoi strigă la boi: "hăis! Joian, cea! Bourean". Boii pornesc.
Ţăranul mergea pe lngă boi şi-i tot ndemna să meargă mai iute ca să ajungă degrabă acasă şi să ieie pielea vulpii.
nsă cum au pornit boii, vulpea a şi nceput cu picioarele a mpinge peştele din car jos. Ţăranul mna, carul scrţia şi peştele din car cădea.
După ce hoaţa de vulpe a aruncat o mulţime de peşte pe drum, biniii...şor! sare şi ea din car, şi cu mare grabă, ncepe a strnge peştele de pe drum. După ce l-a strns grămadă, l ie, l duce la vizuina sa şi ncepe a mnca, că taaa...re-i mai era foame.
Tocmai cnd ncepuse a mnca, iaca vine la dnsa ursul.
- "Bună masa, cumătră! Tiii! da ce mai de peşte ai! Dă-mi şi mie că taaa...re mi-i poftă!"
- "Ia mai pune-ţi pofta-n cui, cumătre, că doar nu pentru gustul altuia m-am muncit eu. Daca ţi-i aşa de poftă, du-te şi-ţi moaie coada-n baltă, ca mine, şi-i avea peşte să mănnci."
- "nvaţă-mă, te rog, cumătră, că eu nu ştiu cum se prinde peştele."
Atunci vulpea rnji dinţii şi zise:
- "Alei, cumătre! da nu ştii că nevoia te duce pe unde nu ţi-e voia şi te nvaţă ce nici nu gndeşti? Ascultă, cumătre: vrei să mănnci peşte? Du-te desară la băltoaga cea din marginea pădurii, vră-ţi coada n apă şi stăi pe loc, fără să te mişti, pnă despre ziuă; atunci smunceşte vrtos spre mal, şi ai să scoţi o mulţime de peşte; poate ndoit şi ntreit dect am scos eu."
Ursul ne mai zicnd nici o vorbă, alergă-n fuga mare la băltoaga din marginea pădurii, şi-şi vră n apă toată coada!...
n acea noapte ncepuse a bate un vnt rece, de ngheţa limba-n gură şi chiar cenuşa de sub foc. ngheaţa zdravăn şi apa din băltoagă, şi prinde coada ursului, ca ntr-un cleşte. De la o vreme, ursul ne mai putnd de durerea cozii şi de frig, smunceşte odată din toată puterea. Şi sărmanul urs! n loc să scoată peşte, rămne făr de coada!
ncepe el acum a mormăi cumplit, ş-a sări n sus de durere. Şi-nciudat pe vulpe că l-a amăgit, se duce s-o ucida n bătaie. Dar şireata vulpe ştie cum să se ferească de mnia ursului. Ea ieşise din vizuine şi se vrse n scorbura unui copac din apropiere; şi cnd văzu pe urs că vine far de coada, ncepu a striga:
- "Hei, cumătre! Dar ţi-au mncat peştii coada, ori ai fost prea lacom, ş-ai vrut să nu mai rămnă peşti n baltă?"
Ursul, auzind că ncă-l mai ie şi-n rs, se nciudează şi mai tare, şi se răpede iute spre copac; dar gura scorburii fiind strmtă, ursul nu poate să ncapă năuntru. Atunci el caută o creangă cu crlig şi ncepe a cotrobăi prin scorbură, ca să scoată vulpea afară, şi să-i deie de cheltuială... Dar cnd apuca ursul de piciorul vulpii, ea striga: "Trage, nătărăule! mie nu-mi pasă, că tragi de copac"... Iar cnd anina crligul de copac, striga: "Văleu, cumătre! nu trage, că-mi rupi piciorul!"
n zadar s-a năcăjit ursul, de-i curgeau sudorile, că tot n-a putut scoate vulpea din scorbura copacului.
Şi iaca aşa, a rămas ursul păcălit de vulpe!
Şeznd vulpea cu botul ntins pe labele dinainte, i vine miros de peşte. Atunci ea rădică puţin capul şi uitndu-se la vale, n lungul drumului, zăreşte venind un car tras de doi boi.
- "Bun!" gndi vulpea. Iaca hrana ce-o aşteptam eu. Şi ndată iese de sub tufă şi se lungeşte n mijlocul drumului, ca şi cum ar fi moartă.
Carul, apropiindu-se de vulpe, ţăranul ce mna boii o vede şi creznd că-i moartă cu adevărat, strigă la boi: "Aho !Aho!" Boii se opresc. Ţăranul vine spre vulpe, se uită la ea de aproape, şi văznd-o că nici nu suflă, zice: "Bre, da cum naiba a murit vulpea asta aici ?! Tii!... ce frumoasă caţaveică am să fac nevestei mele din blana istui vulpoi". Zicnd aşa, apucă vulpea de după cap şi trnd-o pnă la car, se opinteşte ş-o aruncă deasupra peştelui. Apoi strigă la boi: "hăis! Joian, cea! Bourean". Boii pornesc.
Ţăranul mergea pe lngă boi şi-i tot ndemna să meargă mai iute ca să ajungă degrabă acasă şi să ieie pielea vulpii.
nsă cum au pornit boii, vulpea a şi nceput cu picioarele a mpinge peştele din car jos. Ţăranul mna, carul scrţia şi peştele din car cădea.
După ce hoaţa de vulpe a aruncat o mulţime de peşte pe drum, biniii...şor! sare şi ea din car, şi cu mare grabă, ncepe a strnge peştele de pe drum. După ce l-a strns grămadă, l ie, l duce la vizuina sa şi ncepe a mnca, că taaa...re-i mai era foame.
Tocmai cnd ncepuse a mnca, iaca vine la dnsa ursul.
- "Bună masa, cumătră! Tiii! da ce mai de peşte ai! Dă-mi şi mie că taaa...re mi-i poftă!"
- "Ia mai pune-ţi pofta-n cui, cumătre, că doar nu pentru gustul altuia m-am muncit eu. Daca ţi-i aşa de poftă, du-te şi-ţi moaie coada-n baltă, ca mine, şi-i avea peşte să mănnci."
- "nvaţă-mă, te rog, cumătră, că eu nu ştiu cum se prinde peştele."
Atunci vulpea rnji dinţii şi zise:
- "Alei, cumătre! da nu ştii că nevoia te duce pe unde nu ţi-e voia şi te nvaţă ce nici nu gndeşti? Ascultă, cumătre: vrei să mănnci peşte? Du-te desară la băltoaga cea din marginea pădurii, vră-ţi coada n apă şi stăi pe loc, fără să te mişti, pnă despre ziuă; atunci smunceşte vrtos spre mal, şi ai să scoţi o mulţime de peşte; poate ndoit şi ntreit dect am scos eu."
Ursul ne mai zicnd nici o vorbă, alergă-n fuga mare la băltoaga din marginea pădurii, şi-şi vră n apă toată coada!...
n acea noapte ncepuse a bate un vnt rece, de ngheţa limba-n gură şi chiar cenuşa de sub foc. ngheaţa zdravăn şi apa din băltoagă, şi prinde coada ursului, ca ntr-un cleşte. De la o vreme, ursul ne mai putnd de durerea cozii şi de frig, smunceşte odată din toată puterea. Şi sărmanul urs! n loc să scoată peşte, rămne făr de coada!
ncepe el acum a mormăi cumplit, ş-a sări n sus de durere. Şi-nciudat pe vulpe că l-a amăgit, se duce s-o ucida n bătaie. Dar şireata vulpe ştie cum să se ferească de mnia ursului. Ea ieşise din vizuine şi se vrse n scorbura unui copac din apropiere; şi cnd văzu pe urs că vine far de coada, ncepu a striga:
- "Hei, cumătre! Dar ţi-au mncat peştii coada, ori ai fost prea lacom, ş-ai vrut să nu mai rămnă peşti n baltă?"
Ursul, auzind că ncă-l mai ie şi-n rs, se nciudează şi mai tare, şi se răpede iute spre copac; dar gura scorburii fiind strmtă, ursul nu poate să ncapă năuntru. Atunci el caută o creangă cu crlig şi ncepe a cotrobăi prin scorbură, ca să scoată vulpea afară, şi să-i deie de cheltuială... Dar cnd apuca ursul de piciorul vulpii, ea striga: "Trage, nătărăule! mie nu-mi pasă, că tragi de copac"... Iar cnd anina crligul de copac, striga: "Văleu, cumătre! nu trage, că-mi rupi piciorul!"
n zadar s-a năcăjit ursul, de-i curgeau sudorile, că tot n-a putut scoate vulpea din scorbura copacului.
Şi iaca aşa, a rămas ursul păcălit de vulpe!
cara
publicat la 10.10.2003 (15948 citiri)
