· articole
· intamplari

Psihologie: Psihologie: Agresivitatea copiilor




Există în prezent multe plângeri în legătură cu agresivitatea copiiilor.

Sunt oare copiii noștri mai agresivi decât generațiile anterioare, există cauze actuale care determină aceste manifestări violente?

Chiar de la început, e bine să facem o diferențiere între agresivitate, care este caracteristică și indispensabilă vieții (animale și umane) și violență ca manifestare exterioară a ei în alte situații decât cele în care este amenințat individul. Așadar, acceptăm cu ușurință apărarea de pericole externe, indiferent de forma pe care o îmbracă dar ne sperie manifestările violente cărora nu le găsim imediat un motiv. Așa ajung părinții, educatorii, profesorii să se plângă de violența copiilor, fie ea fizică sau verbală: copiii care se bat, înjură sau scuipă, copiii care chinuie animalele, copiii care țipă sau se tăvălesc pe jos, cei care amenință sau blesteamă și, nu în ultimul rând, cei care se auto-agresează. Bineînțeles că fiecare dintre noi are anumite limite în care tolerează violența. Este ceea ce W. Bion a numit “conținere”. Cât din agresivitatea copilului poate fi conținută de către părinți? Unii susțin că toți copiii se bat și nu este nimic rău în asta, alții intră în panică atunci când își aud copilul țipând, alții consideră că astăzi copiii sunt mai “răi” decât inainte.

Pentru fiecare dintre aceste manifestări există explicații mai simple sau mai complexe; de exemplu, copilul a văzut scene violente și le imită, alții au fost violenți cu ei, societatea în care trăim cultivă violența, copilului i s-au tolerat toate capriciile până când frustrările au devenit inevitabile și atunci el a răspuns agresiv sau, dimpotrivă, copilul a fost tratat prea sever și violența lui este o formă de răzbunare. Dar dincolo de toate ipotezele, rămân întrebările: “Ce facem?", “Cum reacționăm?", “Cât de eficientă este pedeapsa?", “Dar recompensa?".

Considerând acest comportament violent ca un simptom, avem două variante. Prima este încercarea de a-l înlătura, mergând de la metode banale: “Nu e frumos, e rușine să…!” până la complicate metode comportamentale. Aceste încercări sunt în mare parte zadarnice, fie nu se schimbă nimic, fie comportamentul se agravează, fie dispare acest simpto dar apare altul. A doua este încercarea mult mai dificilă de a înțelege ce înseamnă comportamentul violent și care sunt cauzele lui. Acesta este demerscul psihanalitic, care cere mult timp si mult efort dar care este încununat de succes. Psihanaliza copilului și formele de psihoterapie psihanalitică au suferit multe transformări de-a lungul timpului dar se bazează pe același principiu: A DA COPILULUI POSIBILITATEA SĂ SE EXPRIME PRIN CUVÂNT, DESEN, MODELAJ SAU JOC.

Dar adesea părinții nu pot face asta. Este greu să suporți agresivitatea ba chiar să stimulezi exprimarea ei, chiar și cu scopul nobil de a ajuta copilul să se elibereze de ea. Și de ce să nu vorbim și despre vinovăție? Pe care copilul o trăiește puternic după manifestările sale violente și efectele lor. Cum să deculpabilizezi propriul copil sau elev spunându-i: “Nu-i nimic dacă ai înjurat!”, “Foarte bine că ai bătut câinele, o merita!”. Astfel că ajungem să ne dăm seama cât de dificilă este abordarea manifestărilor agresive și că, de multe ori, în încercarea de a remedia situația nu reușim decât s-o înrăutațim. Căci sursele violenței nu sunt întotdeauna conștiente sau acceptabile. Ne este greu să recunoaștem că am fost violenți cu copilul sau să facem legatura între certurile din familie și comportamentul sadic al copilului față de animale. E mai ușor să spunem: “Copiii sunt violenți pentru că asta văd la televizor”. Și poate că este adevărat într-o anumită măsură dar nu este doar atât. E ca și cum am vedea doar partea iceberg-ului care este deasupra apei. Sub nivelul apei, în profunzime există mult mai mult. Doar ca aceea nu este o parte vizibilă. Și ajungem astfel să spunem că baza pentru un studiu al agresiunii propriu-zis trebui să fie un studiu al rădăcinilor intenției agresive. Acolo în profunzime putem găsi cauze nebănuite. De exemplu frica. Cine se gândește că ea te-ar putea face violent? Și totuși cu toții știm c㠓cea mai bună apărare este atacul”. Iată am descoperit că violența este uneori o formă de apărare!

Ideal este ca aceste cauze să fie descoperite de subiectul însuși. Nu psihologul, medicul, părintele sau profesorul să fie cei care caută ci chiar copilul sau adolescentul, bineînțeles ajutat. Pentru că el este autorul manifestării respective și doar în psihicul lui putem găsi sursa ei. În psihanaliză, este ajutat să regreseze până acolo și să retrăiască situația traumatică pentru care atunci nu a avut un răspuns adaptativ, să-și reia apoi creșterea afectivă și să reconstruiască drumul până în prezent fără a mai avea nevoie de comportamentul violent. Să facă față situațiilor și persoanelor întâlnite, să nu-și ascundă gândurile și trăirile afective în spatele pumnului sau înjurăturii. Să-și regăsească modul uman, verbal de a reacționa. Să poată spune ce simte, ce nu-i place, ce ar vrea să schimbe deci SĂ PUNĂ ÎN CUVÂNT CEEA CE PÂNĂ ATUNCI PUNEA ÎN ACT VIOLENT.


Anca Pietraru
psiholog-psihanalist

.





"Psihologie: Psihologie: Agresivitatea copiilor" | cont nou | 0 comentarii
Prag
Comentariile sunt proprietatea celor care le adauga. parinti.com nu este raspunzator pentru continutul lor.
Legaturi
Articolul cel mai citit despre comportament:
Comunicarea si relatiile parinti - adolescenti

Articole de admin

Evaluare
scor mediu 3.72
voturi 33


Prost
Normal
Bun
Foarte bun
Excelent