Existã în prezent multe plângeri în legãturã cu agresivitatea copiiilor.
Sunt oare copiii noºtri mai agresivi decât generaþiile anterioare, existã cauze actuale care determinã aceste manifestãri violente?
Chiar de la început, e bine sã facem o diferenþiere între agresivitate, care este caracteristicã ºi indispensabilã vieþii (animale ºi umane) ºi violenþã ca manifestare exterioarã a ei în alte situaþii decât cele în care este ameninþat individul. Aºadar, acceptãm cu uºurinþã apãrarea de pericole externe, indiferent de forma pe care o îmbracã dar ne sperie manifestãrile violente cãrora nu le gãsim imediat un motiv. Aºa ajung pãrinþii, educatorii, profesorii sã se plângã de violenþa copiilor, fie ea fizicã sau verbalã: copiii care se bat, înjurã sau scuipã, copiii care chinuie animalele, copiii care þipã sau se tãvãlesc pe jos, cei care ameninþã sau blesteamã ºi, nu în ultimul rând, cei care se auto-agreseazã. Bineînþeles cã fiecare dintre noi are anumite limite în care tolereazã violenþa. Este ceea ce W. Bion a numit “conþinere”. Cât din agresivitatea copilului poate fi conþinutã de cãtre pãrinþi? Unii susþin cã toþi copiii se bat ºi nu este nimic rãu în asta, alþii intrã în panicã atunci când îºi aud copilul þipând, alþii considerã cã astãzi copiii sunt mai “rãi” decât inainte.
Pentru fiecare dintre aceste manifestãri existã explicaþii mai simple sau mai complexe; de exemplu, copilul a vãzut scene violente ºi le imitã, alþii au fost violenþi cu ei, societatea în care trãim cultivã violenþa, copilului i s-au tolerat toate capriciile pânã când frustrãrile au devenit inevitabile ºi atunci el a rãspuns agresiv sau, dimpotrivã, copilul a fost tratat prea sever ºi violenþa lui este o formã de rãzbunare. Dar dincolo de toate ipotezele, rãmân întrebãrile: “Ce facem?", “Cum reacþionãm?", “Cât de eficientã este pedeapsa?", “Dar recompensa?".
Considerând acest comportament violent ca un simptom, avem douã variante. Prima este încercarea de a-l înlãtura, mergând de la metode banale: “Nu e frumos, e ruºine sã…!” pânã la complicate metode comportamentale. Aceste încercãri sunt în mare parte zadarnice, fie nu se schimbã nimic, fie comportamentul se agraveazã, fie dispare acest simpto dar apare altul. A doua este încercarea mult mai dificilã de a înþelege ce înseamnã comportamentul violent ºi care sunt cauzele lui. Acesta este demerscul psihanalitic, care cere mult timp si mult efort dar care este încununat de succes. Psihanaliza copilului ºi formele de psihoterapie psihanaliticã au suferit multe transformãri de-a lungul timpului dar se bazeazã pe acelaºi principiu: A DA COPILULUI POSIBILITATEA SÃ SE EXPRIME PRIN CUVÂNT, DESEN, MODELAJ SAU JOC.
Dar adesea pãrinþii nu pot face asta. Este greu sã suporþi agresivitatea ba chiar sã stimulezi exprimarea ei, chiar ºi cu scopul nobil de a ajuta copilul sã se elibereze de ea. ªi de ce sã nu vorbim ºi despre vinovãþie? Pe care copilul o trãieºte puternic dupã manifestãrile sale violente ºi efectele lor. Cum sã deculpabilizezi propriul copil sau elev spunându-i: “Nu-i nimic dacã ai înjurat!”, “Foarte bine cã ai bãtut câinele, o merita!”. Astfel cã ajungem sã ne dãm seama cât de dificilã este abordarea manifestãrilor agresive ºi cã, de multe ori, în încercarea de a remedia situaþia nu reuºim decât s-o înrãutaþim. Cãci sursele violenþei nu sunt întotdeauna conºtiente sau acceptabile. Ne este greu sã recunoaºtem cã am fost violenþi cu copilul sau sã facem legatura între certurile din familie ºi comportamentul sadic al copilului faþã de animale. E mai uºor sã spunem: “Copiii sunt violenþi pentru cã asta vãd la televizor”. ªi poate cã este adevãrat într-o anumitã mãsurã dar nu este doar atât. E ca ºi cum am vedea doar partea iceberg-ului care este deasupra apei. Sub nivelul apei, în profunzime existã mult mai mult. Doar ca aceea nu este o parte vizibilã. ªi ajungem astfel sã spunem cã baza pentru un studiu al agresiunii propriu-zis trebui sã fie un studiu al rãdãcinilor intenþiei agresive. Acolo în profunzime putem gãsi cauze nebãnuite. De exemplu frica. Cine se gândeºte cã ea te-ar putea face violent? ªi totuºi cu toþii ºtim cã “cea mai bunã apãrare este atacul”. Iatã am descoperit cã violenþa este uneori o formã de apãrare!
Ideal este ca aceste cauze sã fie descoperite de subiectul însuºi. Nu psihologul, medicul, pãrintele sau profesorul sã fie cei care cautã ci chiar copilul sau adolescentul, bineînþeles ajutat. Pentru cã el este autorul manifestãrii respective ºi doar în psihicul lui putem gãsi sursa ei. În psihanalizã, este ajutat sã regreseze pânã acolo ºi sã retrãiascã situaþia traumaticã pentru care atunci nu a avut un rãspuns adaptativ, sã-ºi reia apoi creºterea afectivã ºi sã reconstruiascã drumul pânã în prezent fãrã a mai avea nevoie de comportamentul violent. Sã facã faþã situaþiilor ºi persoanelor întâlnite, sã nu-ºi ascundã gândurile ºi trãirile afective în spatele pumnului sau înjurãturii. Sã-ºi regãseascã modul uman, verbal de a reacþiona. Sã poatã spune ce simte, ce nu-i place, ce ar vrea sã schimbe deci SÃ PUNÃ ÎN CUVÂNT CEEA CE PÂNÃ ATUNCI PUNEA ÎN ACT VIOLENT.
Anca Pietraru
psiholog-psihanalist
.
