De la lume adunate...
Anecdota
de Ion Creanga
Un negustor, umblând prin mai multe sate si orase, ca sa cumpere grâu,
papusoi si altele, într-o zi ajunse la un pod si când era sa treaca
vazu un om care se odihnea acolo: acesta era Pâcala. Negustorul, voind sa
afle ceva de la el, ca orice negustor, se apropie de dânsul si-l
întreba:
— De unde esti, mai crestine?
— Ia din sat de la noi, raspunse Pâcala.
— Din care sat de la voi?
— Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, aratând negustorului cu mâna
spre un deal.
— Bine, dar ce sat e acela? Eu nu-l stiu.
— Ei! cum sa nu-l stii; e satul nostru, si eu de acolo vin.
— Nu asa, mai prostule. Eu te-ntreb: acel sat pe a cui mosie este si
cum îi botezat?
— Doamne! da' nu stii ca mosiile sunt boieresti si asta-i a cuconului
nostru, ce sede la Bucuresti? Iar satu-l boteaza popa într-o caldarusa
cu apa, cum îi scrie lui în carti.
Negustorul, privindu-l lung, zise în sine: Ma!... aista-i chiar Pâcala.
— Dar cum te cheama pe tine?
— Iaca!... ce ma întreaba. Ma cheama ca pe oricare: vina-ncoace, ori
vin-aici!
Negustorul începu a-si face cruce ca de naiba si iar îl întreba:
— Dar cu chemarea împreuna cum te mai striga?
— Iaca asa: vino! u! ma! raspunse Pâcala.
Negustorul începu atunci a râde si zise: ce prost! Apoi îl mai întreba:
— Dar ce bucate se fac acolo la voi?
— Mai mult terciu cu mamaliga mâncam, zise Pâcala.
— Întelege-ma, prostule! Nu te întreb de bucate ferte.
— D-apoi de care bucate ma-ntrebi?
— Te-ntreb daca s-au facut la voi grâu, orz si altele.
— Da, s-au facut pâna la brâu, raspunse Pâcala.
— Nu te-ntreb de înaltime, ca doar n-am nevoie de paie pentru boi, ci
as voi sa stiu ce feliu este la voi grauntele orzului.
— Sa-ti spun, daca nu stii, zise Pâcala. Grauntele orzului este
lungaret, îmbracat c-o coaja cam galbie si c-o tapa în vârf.
— Bine, stiu de astea; dar spune-mi ce fel se vinde, ca as voi sa
cumpar si eu.
— De! nu stii dumnia-ta ce fel? Unul da grâul ori orzul, si altul îi da
bani: galbeni, napoleoni ori altaceva.
— Nu ma-ntelesesi nici asta; eu te-ntreb: cum se da?
— Bre!... Nici asta n-o stii. Sa-ti spun eu: iei banita ori dimerlia si
pui în ea pân-o umpli cu vârf, apoi cu coada lopetii o razi s-o torni
în sac, pe urma iarasi o umpli si tot asemine faci.
— Eu nu te-ntreb asta, om fara cap ce esti!
— Dar ce fel ma-ntrebi? zise Pâcala.
— Cu ce pret se vinde chila ori banita; câti lei?
— Asa cum te-nvoiesti; si câti lei dai atâta iei.
Negustorul, suparat, îl mai întreba:
— Neghiobi ca tine mai sunt acolo-n sat?
— U! hu!... este badea Musat, badea Stan, Neagu, Voicu, Florea, Soare,
badea Bran, Coman si altii.
— Ho! ma, destul! Dar cine este mai mare decât toti la voi în sat?
— Cine-i mai mare? Badea Chitu; el este mai nalt decât toti; e atât de
lung, încât mai n-ajungi cu mâna la umarul sau.
— Bre!... proasta lighioaie mai esti! Nu te-ntreb asa.
— Dar cum? zise Pâcala.
— Eu îti zic: pe cine ascultati voi aici în sat?
— I! ha! auzi vorba! Ascultam pe lautarul mos Bran; când începe sa
cânte, tot satul sta cu ochii si urechile tinta la el.
— Nu zic asa, mai nataraule! Raspunde-mi odata cum te-ntreb.
— Ei, cum?
— Eu te-ntreb de cine aveti frica aici în sat mai mult.
— Valeu, maica! Ia, de buhaiul lui mos popa, mare frica mai avem,
mamulica. Când vine sara de la pascut, fugim de el care încotro apucam; ca
atât e de înfricosat, de gândesti ca e turbat; când începe sa mugeasca,
sparie chiar si copiii din sat.
— Ma!... da'! ce namila de om esti tu? Nu cumva esti vrun duh rau,
frate cu Meaza-noapte sau cu Spaima-padurei?
— Ei, Doamne! De ce ma-ntrebi, când ma privesti? Ce? Nu ma vezi ca-s om
ca si dumniata: cu cap, cu ochi, gura, nas, mâni si cu picioare, ma
misc si ma uit ca toti.
— Asa te vad si eu, dar ai minte si simtire abia ca un dobitoc. Ia
spune-mi, zau: aveti butnari sau dogari în sat la voi?
— Avem.
— Na cinci bani, si du-te sa-ti puie doagele ce-ti lipsesc.
Prostia din nascare, leac în lume nu mai are; ea este o uricioasa
boala, ce nu se vindeca în scoale, ba nici în spitale.
Anecdota tiparita prima oara în Albumul macedo-român, Bucuresti, 1880;
retiparita în Convorbiri literare, 1885, nr. 11, 1 febr. Textul de fata
a fost reprodus dupa volumul Ion Creanga, Povesti si povestiri, Editura
"Minerva", Bucuresti, 1987.
papusoi si altele, într-o zi ajunse la un pod si când era sa treaca
vazu un om care se odihnea acolo: acesta era Pâcala. Negustorul, voind sa
afle ceva de la el, ca orice negustor, se apropie de dânsul si-l
întreba:
— De unde esti, mai crestine?
— Ia din sat de la noi, raspunse Pâcala.
— Din care sat de la voi?
— Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, aratând negustorului cu mâna
spre un deal.
— Bine, dar ce sat e acela? Eu nu-l stiu.
— Ei! cum sa nu-l stii; e satul nostru, si eu de acolo vin.
— Nu asa, mai prostule. Eu te-ntreb: acel sat pe a cui mosie este si
cum îi botezat?
— Doamne! da' nu stii ca mosiile sunt boieresti si asta-i a cuconului
nostru, ce sede la Bucuresti? Iar satu-l boteaza popa într-o caldarusa
cu apa, cum îi scrie lui în carti.
Negustorul, privindu-l lung, zise în sine: Ma!... aista-i chiar Pâcala.
— Dar cum te cheama pe tine?
— Iaca!... ce ma întreaba. Ma cheama ca pe oricare: vina-ncoace, ori
vin-aici!
Negustorul începu a-si face cruce ca de naiba si iar îl întreba:
— Dar cu chemarea împreuna cum te mai striga?
— Iaca asa: vino! u! ma! raspunse Pâcala.
Negustorul începu atunci a râde si zise: ce prost! Apoi îl mai întreba:
— Dar ce bucate se fac acolo la voi?
— Mai mult terciu cu mamaliga mâncam, zise Pâcala.
— Întelege-ma, prostule! Nu te întreb de bucate ferte.
— D-apoi de care bucate ma-ntrebi?
— Te-ntreb daca s-au facut la voi grâu, orz si altele.
— Da, s-au facut pâna la brâu, raspunse Pâcala.
— Nu te-ntreb de înaltime, ca doar n-am nevoie de paie pentru boi, ci
as voi sa stiu ce feliu este la voi grauntele orzului.
— Sa-ti spun, daca nu stii, zise Pâcala. Grauntele orzului este
lungaret, îmbracat c-o coaja cam galbie si c-o tapa în vârf.
— Bine, stiu de astea; dar spune-mi ce fel se vinde, ca as voi sa
cumpar si eu.
— De! nu stii dumnia-ta ce fel? Unul da grâul ori orzul, si altul îi da
bani: galbeni, napoleoni ori altaceva.
— Nu ma-ntelesesi nici asta; eu te-ntreb: cum se da?
— Bre!... Nici asta n-o stii. Sa-ti spun eu: iei banita ori dimerlia si
pui în ea pân-o umpli cu vârf, apoi cu coada lopetii o razi s-o torni
în sac, pe urma iarasi o umpli si tot asemine faci.
— Eu nu te-ntreb asta, om fara cap ce esti!
— Dar ce fel ma-ntrebi? zise Pâcala.
— Cu ce pret se vinde chila ori banita; câti lei?
— Asa cum te-nvoiesti; si câti lei dai atâta iei.
Negustorul, suparat, îl mai întreba:
— Neghiobi ca tine mai sunt acolo-n sat?
— U! hu!... este badea Musat, badea Stan, Neagu, Voicu, Florea, Soare,
badea Bran, Coman si altii.
— Ho! ma, destul! Dar cine este mai mare decât toti la voi în sat?
— Cine-i mai mare? Badea Chitu; el este mai nalt decât toti; e atât de
lung, încât mai n-ajungi cu mâna la umarul sau.
— Bre!... proasta lighioaie mai esti! Nu te-ntreb asa.
— Dar cum? zise Pâcala.
— Eu îti zic: pe cine ascultati voi aici în sat?
— I! ha! auzi vorba! Ascultam pe lautarul mos Bran; când începe sa
cânte, tot satul sta cu ochii si urechile tinta la el.
— Nu zic asa, mai nataraule! Raspunde-mi odata cum te-ntreb.
— Ei, cum?
— Eu te-ntreb de cine aveti frica aici în sat mai mult.
— Valeu, maica! Ia, de buhaiul lui mos popa, mare frica mai avem,
mamulica. Când vine sara de la pascut, fugim de el care încotro apucam; ca
atât e de înfricosat, de gândesti ca e turbat; când începe sa mugeasca,
sparie chiar si copiii din sat.
— Ma!... da'! ce namila de om esti tu? Nu cumva esti vrun duh rau,
frate cu Meaza-noapte sau cu Spaima-padurei?
— Ei, Doamne! De ce ma-ntrebi, când ma privesti? Ce? Nu ma vezi ca-s om
ca si dumniata: cu cap, cu ochi, gura, nas, mâni si cu picioare, ma
misc si ma uit ca toti.
— Asa te vad si eu, dar ai minte si simtire abia ca un dobitoc. Ia
spune-mi, zau: aveti butnari sau dogari în sat la voi?
— Avem.
— Na cinci bani, si du-te sa-ti puie doagele ce-ti lipsesc.
Prostia din nascare, leac în lume nu mai are; ea este o uricioasa
boala, ce nu se vindeca în scoale, ba nici în spitale.
Anecdota tiparita prima oara în Albumul macedo-român, Bucuresti, 1880;
retiparita în Convorbiri literare, 1885, nr. 11, 1 febr. Textul de fata
a fost reprodus dupa volumul Ion Creanga, Povesti si povestiri, Editura
"Minerva", Bucuresti, 1987.
mamaluieric
publicat la 30.11.2003 (25338 citiri)
