· articole
· intamplari

 De la lume adunate...

Aveam doar 15 ani!





Aveam doar 15 ani cand am nascut-o pe Ana-Maria.
L-am cunoscut pe tatal ei la 14 ani prin jurul blocului, eram vecini de cartier. Totul a inceput de la priviri si plimbari pe biciclete. El venit de la tara unde l-au crescut bunicii, era deosebit de ceilalti copii din cartier, si mi-a placut. Dupa un an de zile in luna ianuarie m-am trezit insarcinata. Inca ma jucam cu copii de la bloc ascunsea si "de-a hotii si vardistii"; nici macar nu am realizat ce se intampla cu mine. La un moment dat i-am spus si lui ca cred ca sunt insarcinata, nu a stiut nici el cum sa reactioneze, eu m-am suparat si m-am inchis in mine. Au trecut lunile, eu m-am mutat in alt cartier, el era a intrat la o scoala profesionala in timisoara si nu ne-am mai intalnit. A trecut iarna, primavara si vara. Toata vacanta de vara am stat pe balcon, cu mana pe burtica mea mica, in care se misca un copilas, intrebandu-ma daca intradevar eram insarcinata. M-am ingrosat putin in talie, si surorile mele se luau de mine ca prea ma ingras si ar trebui sa fiu mai atenta. Nimanui nu ii trecea prin minte ca as putea fi insarcinata. Am fost cu ai mei la plaja toata vara, am stat chiar la munte cu cortul o saptamana si am facut baie in lac. Atunci am fost impreuna cu finii parintilor mei, iar finul i-a spus finei ca el crede ca cu mine se petrece ceva, ca eu sunt insarcinata. Parintii mei erau oameni respectati in oras, mama educatoare de 20 de ani, ii trecusera prin mana o gramada de copii, tatal meu lucra in MI, trei sferturi din oras ii cunostea. Fina mea l-a linistit pe sotul ei, spunandu-i ca probabil s-a stricat la cap, si sa faca bine sa taca din gura ca daca aud ai mea asa ceva cine stie ce or sa zica.
Asa aproape ca a trecut vara si se apropia inceperea scolii. Eram in clasa a X a, nimeni nu stia ca sunt insarcina, doar eu purtam acest secret si tare mandra mai eram de mine, tare imi mai iubeam copilasul care misca energic aproape tot timpul in burtica stramta de la strangerea cu centura de siguranta de la costumul de pionier, centura care imi lasase urme vinete pe abdomen. A inceput perioada de practica la camp (asa cum se facea pe vremurile acelea la scoala), la cules de sfecla pe camp; si cat era ziua de lunga strageam la sfecla si caram la lazi, si burtica mea topaia fara sa aiba vreo problema, iar eu in tacerea mea ma bucuram, ma bucuram ca eu si cu ea, avem un secret.
Doar ca intr-o seara de toamna, cand am vrut sa ies pe balcon, mama a vrut sa intre, ne-am intersectat in usa, si mi-a simtit burta tare prin halatul larg de catifea. Mi-a spus sa desfac halatul si adevarul a iesit la iveala, o burtica de toata frumusetea. Atunci a inceput... L-a sunat pe tatal meu, care a venit fulgerator acasa de la unitate. Mama nu mai putea sa spuna nimic se uita doar la mine si plangea, plangeam si eu, plangea si sora mea mai mica, plangeam toti. Dupa multe rugaminti le-am spus cine este tatal copilului, mai mult nu m-au intrebat. A doua zi am ramas singura acasa, ai mei erau la munca sora mea la scoala, cealalta era la facultate nici nu stia ce s-a petrecut acasa; l-am sunat pe viitorul tata si i-am cerut o intalnire. Ne-am intalnit in scara blocului (ce copii eram) si discutia s-a derulat cam asa:
- Auzi cand ti-am spus eu ca cred ca sunt insarcinata tu m-ai crezut?
- Poate ca da, poate ca nu, spune el.
- Atunci crede acum, ca cu siguranta o sa te caute tata, sa vorbeasca cu tine, fiindca sunt insarcinata si ei tocmai au aflat.
M-am intors cu spatele si am plecat in casa.
Seara am plecat intr-un oras vecin, la o moasa pe care o cunosteau parintii mei. Le-a spus foarte clar dupa ce mi-a pus mana pe burta ca in doua-trei saptamani voi naste, ca ea nu mai are ce sa faca, ca voi avea un copil de 2.5 kg, si pare sa fie totul normal. Cu lacrimi in ochi , ai mei m-au luat de mana si m-au dus acasa.
Nu va pot spune ce tacere era, tacere si priviri, nici macar nu ma puteau certa, ochii lor exprimau mila, ai mei... nu stiu. Imi amintesc putine lucruri de atunci, parca traiam intr-un vis si nu reuseam sa ma concentrez deloc la ceea ce se petrecea in jurul meu; nu mai vorbeam, orice mancam varsam, si imi amintesc de mama biata de ea cum imi facea supa de zarzavaturi, sa mananc macar ceva, cum se ruga sa fie bine, cum ma privea, si cum privirea ei imi sfasia sufletul. Erau atat de necajiti, atat de amarati, imi venea sa intru in pamant si sa nu se mai stie de mine. Isi facea tot felul de planuri sa plec cu mama la matusa mea, sa ma intorc dupa ce nasc in secret, apoi la cateva luni sa apara si ea, cum ca a nascut ea, o sarcina de care nu si-a dat seama. Tata a fost cel care nu a acceptat varianta: "Daca e al ei, al ei sa raman copilul", dar Petrica, spunea mama mea, ce viitor o sa aiba, vai de capul ei! Bietii mei parinti!
Intr-o dimineata a venit tata acasa si mi-a spus ca a aranjat ca a doua zi sa merg la un medic, o provocare de nastere. Intre timp fusesem la un medic la Brad, care a spus ca aveam doar 8 luni. Iar la 8 luni sansele ca copilul sa traiasca erau minime. "Dar la asta te gandesti tu, doar tu poti hotara daca vrei copilul sau nu, o sa ne spui deseara". Le era teama sa hotarasca pentru mine, pentru copilul meu. Eu parca eram aeriana, multe din intamplarile de atunci mi le-a povestit mamam mea dupa multe luni, eu nu le mai tineam minte. Dupa ce a plecat tata m-am apucat sa spal faianta prin bucatarie, si gresia, cu periuta de dinti, incet, cu lacrimi siroind pe pardoseala. S-a intors si mama de la munca pe la pranz, si m-a gasit acolo ingenunchiata, frecand mecanic pe jos, fiecare dala, fiecare sant. Ce puteam sa hotarasc eu, imi era atat de greu cand le vedeam tristetea... dar copilul meu? M-a luat de acolo aproape cu forta, si m-a asezat in pat; ma durea burta, si imi era atat de teama sa ii spun, "Sigur o sa ma certe ca am stat din nou desculta prin casa si o sa racesc", ma gandeam eu. Catre dupa masa nu am mai rezistat si cu o voce inceata i-am spus ca nu ma simt bine, varsam si daca beam o cana de apa. M-a pus in camera mare in pat si m-a acoperit bine, cerand mereu lamuriri despre ce simt.
A plecat la telefon pe hol si am auzit cum vorbea cu tata: "Petrica sa vii acasa, ca Claudia o sa nasca in noaptea asta, trebuie sa mergem la spital". Mi se parea ca nu sunt eu, ca nu poate fi vorba de mine, ca asta nu mi se intampla mie, sau ca poate visez, si dimineata ma voi trezi si totul o sa fie bine.
Seara pe la 21 a ajuns si tata, durerile se intetisera, eu taceam, taceam si ma mai strambam din vreme in vreme, cu capul in poala la mama, imi tinea capul cu mana ei moale si frumos mirositoare si ma mangaia, si plangea...
Am plecat la spital, in orasul Brad, acolo il cunosteau pe medic, un ginecolog renumit, fiind ca le era teama sa nu mi se intample ceva. Pe drum ploaie si ceata, drumul plin de serpentine si greu, iat tata a trebui sa opreasca de vreo doua ori, caci ii curgeau lacrimile si nu mai vedea soseaua.
Am ajuns la spital, nu avea nici macar grupa sangvina pe buletin, de alte analize nici nu mai vorbesc. M-au dezbracat, m-au ras, mi-au tras o camasa jegoasa pe mine si m-au cocotat pe un pat sa imi noteze datele sau ceva, nu mai stiu. Stateam acolo ghemuita de teama sa nu deranjez pe nimeni, ai mei il asteptau pe doctor undeva mai departe pe hol, in jurul meu se foiau asistente, o femeie cu o burta imensa urla tinandu-se de peretii holului, doamne parca eram in iad. In fine m-a consultat doctorul, i-a trimis pe ai mei acasa (au stat in oras la alti fini, cei care il cunosteau pe ginecolog si singurii care au stiut ce se intampla) spunandu-le ca o sa nasc fara probleme, ai mei au plecat, doctorul s-a dus sa se culce, iar pe mine m-au trimis intr-un salon cu doamna cea imensa care tipa fara incetare, nu era lumina acolo, nu stiu de ce, ca imi era rusine sa intreb, m-am asezat cuminte pe marginea patului si am stat acolo acoperindu-mi urechile sa nu mai aud tipetele. Dupa un timp am inceput sa ma plimb si eu pe coridor, si o asistenta mai batrana m-a intrebat: "Nu te doare mama, nu te doare?" "Ba ma doare am spus eu, cred ca o sa nasc" Nu stiu cine era asistenta aceea, insa vocea ei mi-a placut si mi-a dat curaj.
"Va rog nu va mai uitati odata, cred ca nasc acum!
"Nu nasti mama, mai stai, ca mai este!" Si mai faceam cateva ture, tremurand de frig pe holul pustiu si cenusiu al maternitatii. Dupa o vreme m-a dus in sala de nasteri si mi-a pus un scaunel langa soba de teracota de acolo, ca tremuram de frig fara sa ma mai pot controla. Si din nou:
"Nu ma puneti pe masa va rog, ca eu nasc", cu voce inceata, sa nu cumva sa o deranjez cu ceva.
"Nu nasti copila inca, mai stai putin." Nu mai stiu de cate ori am rugat-o sa ma urce pe masa ca nasc, caci la un moment dat mi-a spus: "Hai, hai sa nasti copila". Si uite asa am nascut, cu moasa si cu femeia de servici, care aproape ca se urcase cu totul pe mine, impingand de burta. Intre timp i-au sunat si pe ai mei, iar pe cand Ana a vazut lumina zilei pentru prima data, eu i-am vazut pe parintii mei privind cu lacrimi in ochi prin usa intredeschisa de la sala de nasteri. Apoi am vazut-o pe Ana, cam uratica mi s-a parut, si am inceput din nou sa plang, cand am vazut ca ii baga un furtun pe nas, ma gandeam ca parca nu am auzit-o sa plaga si nu stiam ce se intampla; moasa cred ca mi-a vazut privirea disperata: "Nu are nimic copila, ii desfund nasucul, are lichid in el". Era ora 23.45 pe 28 septembrie 1989. Si a inceput sa tipe copila mea, si tipa cat o tinea gurita, si mi se parea ca are o gura enorma in comparatie cu corpul si ma gandeam ca poate nu e normala. Apoi a luat-o mama in brate si a dus-o la spalat, mama mea sarmana plangea, plangea si tata, plangeam si eu, si a apucat-o plansul si pe femeia de servici. Am vrut sa plec si eu, dar nu m-au lasat, mi-au spus ca trebuie sa stau sa iasa placenta; oricum nu stiam ce este aia, dar era asa de bine ca nu mai durea nimic incat am stat; apoi am stat sa ma coase putin, sa ma spele, si aproape ca am adormit acolo pe masa.
M-au dat jos, m-au dus din nou in salonul cel intunecat, unde doamna tot tipa, si ma invidia ca eu am nascut (biata de ea a nascut doar a doua zi la pranz, un baiat grasan, la care i-am dat sa suga mai tarziu, ca ea nu avea lapte si eu aveam prea mult). Am adormit, desi se schimbase tura si venise una tinerica care tot venea si ma trezea, si imi spunea ca nu am voie sa dorm. M-am trezit la un moment dat, am coborat din pat si i-am spus asistentei intepate ca vreau sa vad copilul. "Trebuie sa astepti pana dimineata cand ti-l aduc la alaptat, la 6." "Eu vreau sa mi-l aduci acum, si daca nu il aduci am sa trezesc tot spitalul" Nu stiu de ce, dar mi l-a adus atunci. Am dezbracat-o, am controlat-o, avea tot ce trebuia, parea in regula, avea o pruna pe pulpa dreapta si un semn ca o cicatrice pe sanul stang. Bineinteles ca nu am stiut cum sa o impachetez la loc, asa ca am chemat-o tot pe asistenta cea scortoasa, care mi-a spus ca acum pot sa o alaptez. "Si cum sa fac?" "Te descurci tu, mi-a scuipat ea".
Am inceput sa plang, era atat de trist salonul ala intunecat, stateam ghemuita pe marginea patului cu copilul in brate si nu stiam ce sa fac; mi-am scos sanul si am incercat sa il bag in gurita, copilul meu a simtit caldura mea si a inceput sa suga, si un sentiment mai placut nu am trait niciodata pana atunci; aveam un copil, un copil al meu, eram de acum mare. Am desfasat-o apoi m-am descheiat la camasa, am pus-o pe pieptul meu gol am tras patura pe noi si am stat asa amandoua, ca o singura fiinta, pana asistenta de la salonul cu copii a observat ca lipseste unul si a venit sa o ia.
Nu va mai spun ca eram singura mamica care avea acces la copii in salon si o cunosteam pe Ana cand incepea sa tipe dintre o mie, intr-un minut eram la usa salonului.
Aceasta este povestea nasterii Anei-Maria, la care mama mea i-a pus numele, ca eu habar nu aveam ce nume sa ii pun.
Gratie parintilor mei, am reusit sa o cresc si acum sa pot fi mandra de copilul care l-am nascut.
Mai tarziu, peste ani, am aflat ca parintii mei se aflau la acea vreme intr-un impas al casniciei lor, iar nasterea Anei i-a adus impreuna din nou, si chiar la un moment dat mama credea ca e insarcinata (Ana avea vreo 2 ani), insa a fost doar o intarziere. Si daca nu ar fi fost as fi avut un frate sau o sora mai mica decat fata mea :).
Acum cum probabil stiti m-am casatorit si pot spune din tot sufletul ca am o familie frumoasa si fericita.
Sper ca nu v-am plictisit cu povestea noastra!

fatadedac
publicat la 28.11.2003 (21333 citiri)