· articole
· intamplari

 De la lume adunate...

Buna ziua. Eu sunt Micky si am venit la voi


operatia mea




Ultima data cand am vb trebuia sa merg la Bucuresti la operatie. Am fost programata pe 5 ianuarie 2005. Am ajuns acolo, speriata, normal, dar am avut surpriza ca sa fie o atmosfera destinsa si luminoasa. Mai ales ca fusese etaj de copii si pe pereti erau tot felul de desene cu personaje din povesti. Si oricum, iti mai faceai de lucru, sa mai uiti. Ajunsesem sa numar floricele de pe peretele din fata mea... Am fost tratata f bine de personal, dr a fost f intelegator si atent. In fiecare dimineata venea la vizita cu echipa lui de stagiari. Si mancarea era buna. Eu niciodata nu am mancat mancarea din spital, dar aici era cu totul altceva: mancarea venea printr-o firma de catering, in ambalaje de unica folosinta... Toata ziua ne indopau. M-am internat miercuri, joi si vineri mi-au facut analize iar luni dimineata m-au operat. Cand mergeam spre sala de operatie, plangeam de mama focului de frica. M-am uitat la ceas. Era 9.10. Totul a decurs normal, a 2-a zi dupa operatie eu mergeam singura la baie, desi soacra mea se internase cu mine ca insotitor. M-au externat la o sapt dupa operatie. Pe 17 ianuarie, exact cu o zi inainte de ziua sotului meu. Insa mi-au dat sa fac radioterapie la IOB. Cand am ajuns acolo, dr la care fusesem trimisa era in concediu. Ne-am intors inapoi in Constanta unde am aflat de o d-na doctor f buna- D-na Lazar, un om de nota 20. Sufletista si finuta si calma de uiti de boala numai cand vorbesti cu ea. A sunat ea insasi la Fundeni, la un doctor si i-a spus ca o sa ma trimita la el cu o pb. Am plecat iar in nesuferitul ala de Bucuresti. Ma scuzati, fetelor din Bucuresti, dar poate si din cauza ca am amintiri neplacute acolo mi se pare asa de nesuferit. Era iarna-iarna, gheata si mocirla, iar eu trebuia sa ajung dintr-un capat in celalalt al Bucurestului sa fac 2 minute de radioterapie. Abia invatasem si eu unde sa cobor. Faceam o ora dus-intors. Mai schimbam si 2 autobuze. De pe 13 sept spre Fundeni era cale lunga... Vinerea dupa raze veneam acasa iar duminica seara ma duceam iar la Bucuresti. Asta cand nu plecam luni dimineata sa mai lungesc statul acasa. Dupa 5 sapt am terminat. Insa la controlul de 3 luni iar mi-a aparut ceva acolo. Prof. dr Ciurea si dr Tascu, cei care m-au operat, mi-au spus ca a fost destul de adanca tumoarea mea si nu au intrat prea mult de teama sa nu raman cu sechele. Au sperat sa se rezolve cu radioterapia. Venea Pastele si trebuia sa ma operez din nou. Eram disperata. Sotul meu era in voiaj, il aveam pe asta micul si ma gandeam ca daca patesc ceva cine o sa fie acolo langa el. Era prea de tot: inainte de Craciun aflasem de prima operatie, acum inainte de Paste... A fost ingrozitor de data asta. Am stat mai mult. M-am internat tot miercuri ca data trecuta, sperand ca luni sa ma opereze. Dar la o zi dupa ce m-am internat, pe fond nervos cred, mi-a venit. Si nu m-au putut opera. Nu va zic ce stari aveam. Soacra-mea se internase iar cu mine, pe mine ma enerva orice, mai ales ea... In fine, figuri de-ale mele. Abia la 2 sapt m-au operat. Fusesem tunsa de la prima operatie. Inainte aveam parul lung, blond (chiar daca era vopsit) si cu firul drept. Cat am facut raze, unde am avut operatia, respectiv deasupra mi-a cazut parul. Incepuse sa ma manance capul. Am stat eu ce am stat si intr-o luni dimineata am cerut sa vina frizerul sa ma tunda. Cand a venit, el zicea ca l-au trimis de jos. Eu stiam ca le-am spus asistentelor sa-l cheme. El nu stia de asta, zicea ca pur si simplu l-au trimis. Dupa nici jumatate de ora m-au chemat la sala. Intre timp, de suparare de atata stat in spital, incepusera sa-mi tremure mainile. Intrasem in panica cu totul. Vineri, inaintea operatiei, am trimis-o pe soacra-mea acasa. Ma simteam prea imbrobodita. I-am spus ca o sun eu daca ma opereaza. Urma sa vina luni dupa amiaza. Ne gandeam ca nu s-o gasi tocmai acum sa ma opereze... Sambata, m-au apucat pe mine nebunelile, ca vreau sa-l vad pe Micky, ca pe mine nu ma intereseaza, mie sa-mi aduca baiatul ca o sa mor si n-o sa-l mai vad. Soacra-mea deja era ingrijjorata de cum eram eu si tocmai de aia l-a si adus. L-am luat in brate si plangeam unul in bratele celuilalt. Imi venea sa-l tin asa mereu, sa nu-i mai dau drumul. Nu voiam sa ma vada ca plang. Am inceput eu sa-i arat personajele de pe pereti, il mI puneam si pe el sa le recunoasca... Insa dupa operatia asta... Am inceput sa delirez, nu ma mai puteam ridica. In fine, a fost o noapte critica. Dar nu asa grav cat sa ma tina la reanimare. Am ramas insa cu tremuratul mainilor ceea ce ma deranjeaza. Am luat 6 luni citostatice pe cale bucala, 5 zile pe luna. Pana acum la controale am iesit f bine. Spun 'pana acum' fiindca nu mai am incredere ca totul va fi bine. Oricum nimic nu va mai fi ca inainte. Sa va mai zic ca parul meu a crescut cret si mai inchis la culoare decat il aveam inainte? Sper sa ma ajute Dumnezeu in continuare sa fiu sanatoasa sa nu mai fie nevoie de alta operatie, ca nu stiu cum si daca voi trece peste ea. Asta e povestea mea.

P.S. Anul asta, pe 28 mai, am reusit sa facem si noi cununia religioasa. Si ghiciti cine a fost cavalerul de onoare... O sa incerc sa pun niste poze cu el de la nunta... Va pup si va doresc sanatate. Nici nu va dati seama cu adevarat cat este de importanta...

zuzzica
publicat la 25.02.2008 (2595 citiri)