· articole
· intamplari

 De la lume adunate...

Călătorie cu îngeraşul păzitor







Ştefănuţ întotdeauna îşi dorise să fie şi el îngeraş. Având în vedere că nu avea decât 4 ani, întotdeauna nu dura de prea mult timp, ci de când auzise pentru prima dată rugăciunea pentru îngeraşul păzitor, pe care mai întâi i-o spusese mămica, iar cu timpul o învăţase şi o spunea singur seara şi dimineaţa.
Voia şi el să zboare şi să-i ajute pe copii; şi aşa îi ajuta pe colegii de grădiniţă şi pe cei doi prieteni din faţa blocului ori de câte ori era nevoie, dar era mic şi nu putea să facă încă prea multe...
De atâtea ori se visase îngeraş, aşa ca cei din iconiţele pe care le strângea în sertar, sau ca figurinele colecţionate pe pian. Mămica şi tati i le cumpăraseră de fiecare dată dându-i un sărut pe frunte şi spunându-i: ”să fii şi tu ca ei, pui drag!”.
Într-o noapte visase aşa de frumos... veniseră trei îngeraşi, îl luaseră cu ei – parcă avea şi el aripi – şi colindaseră toată lumea. Trimisese lumină peste o mulţime de copii, ca un fel de ploaie sclipitoare care îi curăţa şi îi lăsa mai luminoşi. Fusese atât de bine! Când s-a trezit dimineaţa, Ştefănuţ şi-a dorit din tot sufletul ca acei copii (dacă existau) chiar să se simtă mai bine şi se rugase în mod special pentru asta la Bunul Dumnezeu.
Ieri noapte fusese Ajunul Crăciunului. Ştia că fusese destul de cuminte (adică făcuse numai poznele obişnuite, specifice unui copil vioi şi curios ca el, cum zicea tata câteodată) aşa că Moşul nu îl va ocoli, dar se gândea la alţi copii şi se rugă la Dumnezeu să-i ierte şi să-l trimită pe Moşul şi pe la ei. Apoi, cu gândul la povestea despre naşterea Micului Prunc Sfânt spusă de mama la culcare, îl mai rugă pe Bunul Dumnezeu să îi facă pe oameni mai buni, ca dacă Mântuitorul va vrea să se mai nască vreodată printre oameni să îl primească cu bucurie, aşa cum L-ar fi primit el.
Se trezise mai dimineaţă căci nu se auzea nici un zgomot în casă. Ziua de Crăciun! Bucurie şi prăjituri şi cadouri... apoi slujba la biserică cu toate colindele acelea atât de frumoase – are să fie o zi fantastică! Se întoarse pe o parte pregătindu-se să se dea jos din pat, când ... ce să fie asta? Curios! Ce ţi-e şi cu Moşul ăsta! Să-i aducă un clopoţel... Şi-apoi cadourile trebuie să stea sub brad, ce căutau pe perna lui?!
Ştefănuţ luă clopoţelul şi-l scutură uşurel. Hm... nu se auzea nici un sunet. Îl scutură mai tare şi, deodată, din cupa clopoţelului începură să iasă multe scânteioare care, încet, se uniră formând conturul unui îngeraş – aşa cum era cel pe care îl lipise pe dulap.
- Dacă vrei să vii cu mine, susură acesta cu un glas cristalin, mai scutură o dată clopoţelul. Vom fi înapoi până să se trezească ai tăi.
”Iupiii!” strigă în gând Ştefănuţ, ”va să zică Bunul Dumnezeu îl ascultase în rugăciunile lui”, şi luă clopoţelul scuturându-l cu putere fără să mai stea pe gânduri. Scânteioarele începură să curga şi mai tare din clopoţel până deveniră un nor care îl înconjură pe băieţel.
Ştefănuţ se simţi tot mai uşor, tot mai uşor şi închizând ochii se gândi că imediat va putea să zboare cu adevărat. Când îi deschise se trezi faţă în faţă cu fluturele albastru desenat pe lustră.
- Oooo! Zbor ... se entuziasmă el, dar în loc să îşi audă glasul văzu cum împrăştie în jur o mulţime de steluţe aurii.
Ce frumos! Trebuia neapărat să se vadă. Dacă ar fi fost şi tata acolo să-i facă o poză ... Apoi îşi aminti că acesta era secretul lui şi al îngeraşului din clopoţel şi chicoti incetişor împrăştiind încă puţine steluţe. Repede la oglindă! Avea o oglindă cam mititică cât să-şi vada căpuşorul când se pieptăna dimineaţa înainte de a pleca la gradiniţă. Hm! Dar ce era asta?! În oglindă se vedea numai lumină ... Se îndreptă din ce în ce mai curios către geam – o să se vadă cu siguranţă mai bine în el.
Imaginea îl lăsă peste măsură de uimit. Nici pe departe un îngeraş cu care era el obişnuit. Era doar o minge mare de lumină aurie, cam cum sunt păpădiile vara numai bune de suflat. Va să zică aşa arătau îngeraşii de fapt ...
- Dar la ce te aşteptai, dragă Ştefănuţ? O altă minge apăruse de niciunde lângă el; era parcă mai mare şi cu siguranţă mai aurie.
- Bună dimineaţa, continuă ea, eu sunt îngeraşul tău păzitor. Îşi mulţumesc că m-ai ascultat de atâtea ori şi că eşti aşa de bun. Dacă ar fi mai mulţi copii ca tine, ar fi şi mai mulţi îngeraşi bucuroşi. Ştii, noi îi ajutăm pe oameni să facă numai lucrurile plăcute lui Dumnezeu. Ei trebuie doar să ne asculte. Nu pare deloc greu la prima vedere, dar de fapt .... Mai bine hai cu mine să îţi arăt.
Şi într-o clipă cele două mingi de lumină se ridicară mult deasupra oraşului, aproape de nori. Îngeraşul păzitor se opri şi îi spuse lui Stefănuţ:
- Uite la fetiţa aceea! În doar câteva clipe a rupt două jucării şi le-a aruncat sub pat. Acum a aruncat cu mingea şi era cât pe ce să spargă veioza.
De parcă ar fi avut un binoclu, Ştefănuţ văzu imediat copila cu pricina. Avea o feţişoară cam răutăcioasă, cu un păr răvăşit, iar camera ei era murdară şi plină de jucării stricate, aruncate care încotro. Nici hainele nu prea nimeriseră dulapul sau sertarele şi zăceau care pe pat, care pe scaun. În camera de alături o bătrânică – cu siguranţă bunica – stătea tristă pe un scaun şi tot ofta încetişor. Când fetiţa trântise mingea, zgomotul o făcu să tresară şi se ridică pe jumătate de pe scaun, dar se lăsă să cadă la loc cu o faţă deznădăjduită, care parcă spunea că nu are rost să intervină.
Ştefănuţ ar fi făcut ceva, orice ca să o vadă mai fericită pe bătrână şi s-o cuminţească pe fetiţă.
- Dar îngeraşul ei păzitor unde este? întrebă el.
- Păi nu a mai rămas prea mult din el, veni răspunsul. Pentru că fetiţa nu îl asculta şi pentru că nu a reuşit aproape de loc să o facă să se îndrepte şi-a pierdut din ce în ce mai mult puterea şi lumina ... Îl vezi? E acolo, lângă umărul ei drept!
Într-adevăr, o pată aproape cenuşie – un cerc strâmb care semăna foarte bine cu cercurile pe care le făcea Stefănuţ când era mai mic şi abia învăţase să ţină creionul în mână – se ţinea aproape de umărul drept al fetiţei. Dar mai era ceva ca un fel de ceaţă negricioasă care o urma peste tot şi aproape îi cuprinsese umerii ca o trenă.
- Ia te uită, dar aceea ce este? Umbra aceea negricioasă!
- Aaaaa, păi când nu asculţi de îngeraşii cei buni, atunci cu siguranţă asculţi de cei răi, iar aceştia te îndeamnă la tot felul de lucruri care de care mai urâte şi nepotrivite.
- Păi eu îmi doresc din toată inima ca toţi copiii să îşi asculte îngeraşii de lumină! Nu putem face nimic?
- Drag copil, aşa ne dorim şi noi, dar trebuie să îşi dorească şi fiecare copil – şi nu numai ei, ci şi părinţii lor! Dar nu te întrista, întâmplările acestea ca cea cu fetiţa - pe care tocmai ai văzut-o - nu sunt chiar aşa de dese. Foarte mulţi copii sunt buni şi foarte buni, sau măcar bunuţi. Iar îngeraşii lor arată destul de luminoşi. Voiam doar să ştii că trebuie să fim buni cu orice sacrificiu şi efort, pentru că ajutându-ţi îngeraşii le vei da putere să te ajute şi ei pe tine, iar în momentele de cumpănă - oricare ar fi ele - cel mai bun ajutor de la ei îl primeşti. Iar acum, drept răsplată şi mulţumire pentru felul în care te-ai purtat până acum, vino cu mine să îţi arăt ceva.
Ştefănuţ era deja foarte încântat pentru ceea ce primise şi nu credea că i se cuvenea ceva anume pentru că se purtase frumos acasă şi la grădiniţă – ar fi făcut şi mai multe ca să vadă lumina aceea blândă din ochii părinţilor săi de fiecare dată când se uitau la el. Iar acum ştia cât de mult bine îi făcea îngeraşului prin faptele sale bune!
- Lipeşte-te de mine! îi făcu semn îngeraşul, o să zburăm cu cea mai mare viteză!
Mingile de lumină se uniră şi zburară până la un curcubeu mare şi frumos.
- Acum poţi să-ţi dai drumul! Adică să te dai pe curcubeu! Dacă ai să te uiţi cu atenţie în jurul tău ai să vezi că nu eşti singurul!
Şi îngeraşul păzitor începu să străbată culorile în lung şi în lat, devenind când roşu, când galben, când albastru sau violet după cum atingea benzile de culoare ale curcubeului. Ştefănuţ nu aşteptă de două ori îndemnul - şi acasă îi plăcea teribil de mult să se dea pe tobogan, dar acum când acesta era facut din culori atât de frumoase ...
O mulţime de alte mingi strălucitoare, care mai mici, care mai mari, care mai pufoase se scăldau în culorile curcubeului. Ce amestec de culori! Parcă era perna lui de acasă!
Când se dezmetici mai bine, Ştefănuţ băgă de seamă că era chiar pernuţa lui în care îşi înfipsese cu multă nădejde năsuşorul. Era din nou acasă! Şi bucurie şi regret; ar fi vrut să mai zăbovească în lumea îngeraşului, dar şi acasă era atât de bine! Chiar daca nu va putea povesti nimănui despre expediţia sa... Doar promisese! Şi-apoi cine-avea să creadă un vis?!
Împinse cu picioarele păturica şi sări pe podea cu un mic tropăit. Un clinchet subţirel de clopoţel se auzi şi Ştefănuţ încremeni nemişcat încercând să-şi dea seama de unde venea sunetul. Era chiar sunetul clopoţelului primit de la îngeraş. Şi venise din mâna sa stângă care îl strângea cu putere. Ha ha ha! Fusese adevărat! Ştia el, fusese mai mult decât un vis. Iar calea spre lumea îngeraşilor îi era deschisă ...

Monalisa Gheorghiu
publicat la 22.01.2010 (4515 citiri)