· articole
· intamplari

 De la lume adunate...

Copilaria mea





Pe mine nu m-au iubit parintzii. Am fost o piedica ptr ei. Parintzii mei au divortzat cind aveam eu vreo 9 ani si mama s-a recasatorit rapid, ca sa nu-si piarda tineretzea.
Eu am fost copilul nedorit, venit pe lume prea devreme ptr mama... copil de care s-a chinuit enorm sa scape... urcand saci grei cu faina in pod, apoi aruncatzi jos... si iar urcatzi, ridicand dulapuri, etc. Si totusi am venit pe lume. O lume tare cruda ptr ochii mei de copil. Inca am amintiri, imagini clare de la varsta de 3 ani.
Inca din primele luni, mama m-a pasat bunicilor ptr ca ea vroia sa plece la oras sa se faca "doamna de oras". La inceput m-a dus bunicilor din partea tatalui. Dar acolo am fost... maltratata. Din fericire m-au mutat dupa 2 zile, plina de vanatai ptr ca bunicii ma ciupeau puternic ca sa ma faca sa pling. Motivul? Sa spuna ca "uite nu sta copilul la noi plinge incontinuu".
M-a luat in grija bunica din partea mamei. Nu i-am spus niciodata bunica. Mereu i-am spus MAMA... si inca asa-i spun. Ea m-a crescut si m-a iubit, ea s-a chinuit sa ma hraneasca cu lapte de vaca dat din cana ptr ca nu acceptam biberon... ea... ea.
Am stat la bunica pina la 4 ani. In acea vara bunica a trebuit sa mearga la un sanatoriu sa-si trateze reumatismul si ptr ca mama nu a vrut sa ma ia la oras... ca deh... sa nu-i stric imaginea, am fost trimisa din nou la bunicii din partea tatalui.
Ma trezeau dimineatza si ma trimiteau cu vaca la pascut. E adevarat ca vaca stia drumul spre pasune si sa se intoarca singura acasa... dar totusi... eram un copil de 4 ani. De ce ma trimeteau pe camp?! Sa nu se plictiseaca vaca?! Sa nu o fure hotzii (si in cazul asta eu cum puteam sa-i impiedic)?! Sau sa nu cer de mancare pina dupa pranz?!
Din fericire bunica a venit acasa de la sanatoriu si m-am reintors la ea. O sa tzin minte cit traiesc fericirea de atunci.
Acea fericire n-a durat mult ptr ca in anul urmator bunica a fost nevoita sa se interneze iar si pe o perioada mai lunga. Doar ca de data asta a obligat-o pe mama sa ma ia in oras si sa aiba grija de mine ca o mama.
In oras a inceput calvarul. Eram o povara imensa ptr ca aveam nevoie de hainutze noi si... accent de tzaranca. Mama ma ura ptr asta si mi-o spunea de citeva ori pe zi. Ma amenintza mereu ca o sa ma duca undeva unde sa nu ma vada nimeni si sa nu o mai fac de rusine (de parca eram eu vinovata cu ceva).
Eram asa de terorizata de ideea ca ma va parasi, incat daca mergeam undeva impreuna, ii pandeam orice miscare. Si odata m-a luat cu ea la aprozar. Si era o coada asa de mare si un balamuc in magazin... si mama mi-a cumparat o punga de pufuletzi si mi-a zis s-o astept afara. M-am asezat cuminte pe scari si asteptam cu ochii la usa sa iasa mama si sa nu plece fara mine. Si vad cu groaza cum mama a iesit si pleaca grabita in alta directzie. Ce cumplit! Dar m-am gandit ca ar fi mai bine sa nu o strig, ci sa o urmaresc. Si am plecat furis pe urmele ei. Nu stiu exact cit am mers... dar la un moment dat cind s-a intors mi-am dat seama ca nu era mama, ci o femeie care purta un pardesiu la fel cu al ei. Am inceput sa pling si doamna dragutza m-a dus inapoi la aprozar si m-a ajutat s-o gasesc pe mama.
Acasa am primit o mare bataie ca sa ma invatz minte... "drac de copil ce esti nu te mai scot in lume sa nu ma mai faci de rusine".
La 5 ani si jumatate m-a dat la scoala ca sa nu mai stau pe capul ei acasa si sa nu fiu nevoita sa schimb mai multe haine. In felul asta purtam mai mult uniforma de scoala.
Aveam 2 randuri de haine. Cu alea ma jucam, cu alea stateam in casa... cu alea peste tot. Imi cumpara haine noi doar inainte de inceperea anului scolar sau DUPA Craciun, din banii stransi de mine mergand cu colindul-uratul-sorcova. In schimb mama-si cumpara mereu haine noi.
Nu am mers niciodata in excursie sau tabara. Astea costau bani si eu nu meritam... ca doar era de'ajuns ca eram o gura in plus la mancare.
Mancare care o vedeam seara dupa ce venea ea de la munca si daca-i era ei foame. In rest eram copil flamand cu cheia de gat bantuind prin fatza blocului si mancand paine goala. Si ptr ca noi nu aveam tv, de multe ori mergeam la copii vecinilor sa ma uit la desene animate. Si asa de frumos mirosea casa lor a mancare ca ma lua cu ametzeala. Dar aveam ordine clare primite de la mama sa nu mananc nimic si daca ma invita la masa sa spun "nu, nu multumesc am mancat acasa si nu mai pot". De multe ori insistau (poate si din cauza matzelor mele care se auzeau chioraind), dar eu mancam foarte putzin si spuneam "nu mai pot sunt satula"... ca sa nu o fac de rusine pe mama.
In toata copilaria mea am facut 3 fotografii. Una cind aveam 2 luni (pe burta in curtea bunicii), una la 3 ani (stateam in pozitzie de dreptzi ptr ca eu credeam ca ma va baga in aparat si ma va scoate fotografie) si una cind am primit cravata de pionier (poza in care mi-am taiat picioarele, ca mama nu s-a indurat sa-mi cumpere o pereche de ciorapi albi si purtam o pereche de pantaloni textili vechi de 2 ani... si aveau niste genunchi lasatzi pina la glezne).
Dupa divortz mama s-a recasatorit rapid si la fel de rapid a ramas insarcinata.
Atunci a inceput adevaratul calvar... eram fiica vitrega, copilul celuilalt. Copil care mereu trebuia sa faca ceva... sa nu fie vazut ca sta degeaba. Copil care manca abia dupa ce terminau ei de mancat, ca sa nu-i stric pofta de mancare tatalui vitreg... vazandu-ma la masa. Iar mama imi spunea sa nu comentez ca e de'ajuns ca i-am stricat tineretzea... sa nu-i stric si viitorul.
La 10 ani a venit pe lume fratziorul meu (mandria familiei ca doar era baiat). Fratzior pe care urma sa-l ingrijesc eu... ca doar asta nu era specialitatea mamei.
Si eu la randul meu eram un copil... doar ca maturizat prea rapid. Eu nu primeam jucarii sau dulciuri. Imi dadea bani sa cumpar doar ptr fratele meu, iar eu "furam" de la el putzina inghetzata.
Ieseam la "joaca" doar insotzita de bebelus. Eu l-am invatzat sa mearga, eu l-am invatzat sa vorbeasca, il caram cu mine la cinema, la biserica aproape in fiecare dimineatza, eu i-am facut prima poza (pe un calutz impaiat). Nu se juca nimeni cu mine ptr ca aveam "remorca" si copii ma botezasera Mama Dolores. Si ca sa treaca timpul ne plimbam cu troleibuzul.
Cam asa am crescut cu bataie, foame, blesteme, munca, haine ponosite... un copil fara copilarie si neiubit de parintzii lui.

Dar Dumnezeu e mare (ma tzinea minte dragul de El ca doar mergeam regulat la biserica si ma rugam) si a avut grija si de mine. A pus norocul meu la pastrare si mi l-a dat cind am crescut si-am avut nevoie de el. Mi-a dat tot ce mi-am dorit mai mult. O familie a mea... o familie fericita pe care s-o pretzuiesc. Din toata suferintza mea... m-a invatzat cum sa fiu o mama buna ptr copilul meu, m-a invatzat cum ar trebui sa fie o mama si ce nevoi are un copil.

Dupa ce-am crescut si-am plecat de la casa lor, mama imi cerea mereu bani. Bani, bani si iar bani. Nu ma intreba daca am sau daca eu sunt bine... doar bani. Ca doar ea "m-a crescut pe mine si acum cind sunt pe picioarele mele e randul meu s-o ajut" !!! Cita nesimtzire !!!!
Nu i-am dat niciodata! Nu merita! Nu o iubeam! Nu mai aveam nevoie de ea! Am plecat departe sa uit calvarul prin care am trecut si foarte mult timp mi-a fost rusine sa povestesc cuiva copilaria mea.
Acea rusine si mandrie prosteasca care mi se tragea de mica cind spuneam cu matzele jelind de foame "nu multumec, am mancat acasa si nu mai pot".
Mi-am ascuns mult timp trecutul de frica societatzii care te caracterizeaza dupa cum ai crescut sau mai rau, nu vroiam sa ma priveasca nimeni cu mila sau sa ma compare cu mama ca doar "aschia nu sare departe de trunchi". Dar eu am sarit! Si continuu sa sar mai departe. Slava Domnului am depasit acea perioada cind eram ingrozita de trecutul meu... trecut de care eu nu eram responsabila.
Un trecut care m-a facut sa fiu dura, sa-mi aleg prietenii cu grija... sa privesc lumea cu altzi ochi, sa "citesc" in spatele aparentzelor... si uneori sa ma prefac puternica cind de fapt nu sunt. Sa-mi inghit lacrimile inaite sa iasa.

Dar toate astea au trecut si de cind am ramas insarcinata incepuse sa-mi lipseasca mama. Acea imagine de mama... si ma gandeam tot mai des ca am fost mireasa si nu am avut nici un parinte linga mine sa ma vada si sa se mandreasca cu mine. Ca am ramas insarcinata si nu e linga mine sa discutam despre bebelusi (bine macar ca exista Parinti.com), ca voi naste si nu va fi acolo sa ma incurajeze sau... pur si simplu sa am cui "ma lauda" cu ce minune am facut eu!
Dupa ce am nascut mi-a fost mai dor de ea. Aveam nevoie de ea. Nu ptr ajutor. Nu. Dar simtzeam nevoia sa discut despre mine... sa aflu mai multe despre mine, cum eram cind eram mica, cind am inceput sa merg, sa vorbesc...
Am inceput sa vorbesc cu mama la telefon si o simtzeam mai... calda. Si culmea... nu cerea bani. Fratele meu spune ca mama plinge cind se uita la pozele fetitzei mele sau la cele de la nunta.
Poate ca totusi s-a schimbat si regreta ce-a facut... sau poate ca nu-i mai este frica ca-i mananc tineretzea... care oricum a trecut de mult.
Cine stie?!! Eu la randul meu fiind mama, incerc sa fiu mai buna... in general... si incerc s-o iert pe mama mea. Nu o mai urasc. Mi-e mila de ea ca e bunica si nu are ocazia sa-si cunoasca nepotzica.
Am invitat-o la noi... si luna asta cred ca vine. Nu o mai urasc, dar asta nu inseamna ca o iubesc. Oricum... consider totusi ca este un pas spre iertare. La telefon nu-mi pot da seama ce gandeste, ce e in sufletul ei... sa citesc in ochii ei.
Vom trai si vom vedea si sper sa nu regret ca am chemat-o aici. Mi-e inca frica sa nu ma dezamageasca si sa reinvie o rana din trecut.
Si totusi... o astept cu asa mari sperantze...!!!!

Gatula
publicat la 23.09.2006 (5548 citiri)