· articole
· intamplari

 De la lume adunate...

Cum ar fi daca...


mica mea minune




L-am cunoscut cand eram foarte tanara... si l-am iubit din prima clipa. Am stiut ca el e acela. Ne-am iubit cateva luni de zile, nebuneste, cu patima... cele mai frumoase luni din viata mea.

Eram aproape nedespartiti. Nu stiu cum reuseam sa fiu tot timpul cu el. Gaseam mereu o cale de a pleca de acasa si fugeam la el unde ne traiam iubirea. Si asta nu se reducea doar la sex: gateam impreuna, pregateam tot felul de deserturi pe care le savuram apoi amandoi, citeam, ne jucam, discutam, ne plimbam... si toate aceste lucruri erau minunate cand le faceam amandoi. Nimic nu era o corvoada ce trebuia facuta.

M-am bucurat intens de fiecare clipa si fiecare clipa a ramas ascunsa in sufletul meu.

La un moment dat am crezut ca sunt insarcinata; alarma falsa. Dar acest lucru a nascut in mine o dorinta: aceea de a avea un copil cu el. Se spune ca noi femeile ne alegem instinctiv partenerii pentru a fi buni, genetic vorbind, sa devina taticii copiilor nostrii; asa o fi. Cert e ca mi-am dat seam ca el e barbatul perfect pentru a-mi darui un copil. Nu doream sa schimb nimic la el.

Ne-am despartit...
Prietena lui revenise in tara, eu am asteptat sa decida el singur, fara presiuni din partea mea, iar el nu a avut puterea sa o paraseasca, sau poate nu a vrut ori poate a asteptat un semn de la mine. Ne-am indepartat si ne-am vazut fiecare de viata lui: eu avand certitudinea ca el o iubeste pe ea si eu nu am dreptul sa intervin, el... cu gandurile si cu viata lui.

Au trecut 5 ani... ani in care amintirea lui si a clipelor traite impreuna nu s-au estompat de loc. E adevarat m-am intors la viata mea, n-am povestit nimanui de el si nici nu m-a vazut nimeni plangand dupa el... ce rost ar fi avut? Intai l-am astepatat... apoi am devenit furioasa... in cele din urma m-am resemnat... a plecat, e cu ea, e fericit. Si-am incercat sa-l uit.
Dar in zadar...

Cinci ani am plans dupa el, in liniste, pe ascuns, plangand noaptea sau scriindu-i poezii sau scrisori, la inceput foarte des, apoi din ce in ce mai rar, pana cand am invatat sa plang doar in suflet. Am ingropat adinc amintirile si iubirea mea si nimeni nu a stiut ca am iubit atat de tare si am suferit atat de mult. Pana-ntr-o zi...

L-am vazut pe strada... la fel de frumos, la fel de dulce si cu aceeasi privire... si tot ce am simtit candva a revenit, iar inima mea a tresarit speriata si fericita totodata.

Ne-am reintalnit... pe ascuns si nestiuti de nimeni... cateva luni de incercari de a retrai iubirea noastra: eu la fel de indragostita dar pustiita de suferinta muta si nesfarsita, el dulce si minunat... dar fara posibilitatea de a fi impreuna vreodata. Si ne-am iubit...

Dorinta amortita de trecerea timpului a revenit in mintea mea... Si daca?

I-am vorbit despre asta, i-am povestit cat de mult am suferit ca l-am pierdut, ca am incetat sa visez si ca am amortit de atata durere muta... si i-am spus de copil... ca il iubesc ata de mult incat nu as suporta gandul ca il voi pierde de tot. Si stiam amandoi ca va veni si clipa cand ne vom desparti din nou... definitiv. Am cochetat amandoi cu ideea "cum ar fi copilul nostru?" si cu ideea de a renunta la pilula de a doua zi... Eram incantati, speriati, mirati, nebuni... Si am renuntat la pilula.

Nu stiu daca exista un barbat mai atent si mai grijuliu decat a fost el. Am tinut legatura, i-am povestit totul, fiecare schimbare, fiecare control, nasterea micii noastre minuni, fiecare noutate legata de ea... pentru ca el a vrut sa stie. Si asta cu toate ca amandoi stiam ca el ca nu va fi langa copil, ca de fapt nu va fi al lui...

Nu am facut acest copil nici pentru el nici pentru a-l lega de mine, nici pentru a-l determina sa isi schimbe viata... l-am facut pentru ca pe acest om il iubesc asa cum rareori ai ocazia sa iubesti in viata... si pentru ca am vrut sa am de la el o fiinta vie, un suflet al nostru, care sa-mi aminteasca mereu ca viata nu-i doar o lupta, e si iubire. Si i-am spus de copil pentru ca am vrut sa fiu corecta fata de el... am prezentat situatia asa cum avea sa fie, nici mai roz, nici mai gri, doar viitorul, fara promisiuni sau asteptari... si el a inteles si a fost de acord.

Mi-a daruit o parte din corpul sau si din sufletul sau, din fericirea si linistea sa pentru ca eu, biet suflet ratacit sa-mi regasesc linistea, iubirea si speranta intr-un suflet pur, iubitor si linistit... copilul meu.

Am nascut... am o fetita care-i seamana leit... si in fiecare zi imi aminteste cat de norocoasa si fericita sunt. O privesc cum creste, ii pastrez in suflet fiecare zambet si ii multumesc lui Dumnezeu din tot sufletul ca mi-a daruit-o. Am ocazia sa cresc copilul marii iubirii a vietii mele... si sa ma iubeasca asa cum tatal ei nu a putut.

anonim
publicat la 30.01.2007 (4023 citiri)