· articole
· intamplari

 De la lume adunate...

Dar de la Dumnezeu


Dorothea




Nu stiu cum sa incep deoarece e pentru prima oara cand scriu despre aceasta intamplare, despre ceea ce am trait despre ceea ce am simtit si in final despre darul nostru de la Dumnezeu.

Povestea incepe in septembrie 2004, cand subit am inceput sa ma simt rau, sa nu mai pot manca mai nimic, sa fiu foarte slabita... In urma mai multor controale medicale am aflat ca totul se trage de la faptul ca sunt insarcinata. Vestea a venit ca un fulger... ne doream un copil foarte mult, insa acum ca era deja pe drum ne era frica... oare o sa stim sa avem grija, oare o sa putem sa avem grija de el???

Ei bine uite asa au trecut 37 de saptamani si 2 zile, mai mult prin spitale decat acasa, insa in cele din urma a sosit ziua in care am fost fericiti cum nu am fost niciodata in viata nostra, si anume 25.05.2005. Am nascut o fetita de 2850 gr si 50 cm, sanatoasa, vioaie si bucuroasa ca in sfarsit ne cunoaste. Se uita cu niste ochisori la noi de parca chiar vroia sa ne spuna ca e nedumirita cu ceea ce se intampla cu ea insa e bucuroasa ca suntem impreuna. Si tot asa au trecut 5 saptamani; era totul bine si frumos. Eram acasa si ne bucuram toti trei de faptul ca ne avem.

Cand am iesit din maternitate, Dorothea, fetita nostra, avea inca icter, insa nimeni nu ne-a zis nimic. Nici medicul pediatru la care ne-am inscris ulterior nu a luat lucrul asta ca fiind unul grav, toate indicatiile erau sa stam la soare, la ultra violete cat mai mult - era deja bronzata de cat am stat la soare.

Intr-o zi, insa, Dorothea nu s-a simtit bine, nu a mai vrut sa pape mai deloc, asa ca am fugit repede cu ea la medic ca sa ne spuna ca are otita !!! ceea ce ne-a socat stiind cata grija am avut de ea... dar se presupunea ca a venit cu ea din maternitate. Asa ca am primit tratament cu antibiotice... desi ea avea inca icter, ceea ce medicul nu a considerat ca fiind ceva grav.

Dupa 3 zile de tratament cu antibiotice, in jur de ora pranzului Dorothea a inceput sa se simta foarte rau, s-a ingalbenit, era ca ceara de galbena, respira foarte fin, de abia daca ii simteam respiratia. In momentul acela am pus mana pe telefon si am sunat la salvare... a venit si salvarea si am plecat impreuna cu mama mea si cu fetita catre spitalul de copii. Noi trei in salvare in spate si paramedicul care a venit cu salvarea a considerat ca nu era necesar sa urce cu noi in spate si s-a dus langa sofer. Dupa numai cateva secunde dupa ce a pornit salvarea catre spital Dorothea a incetat sa mai respire si sa mai aiba semne vitale vizibile... au fost doar cateva zeci de secunde pana la spital insa mi s-au parut ore intregi. Numai Dumnezeu stie ce a fost in sufletul meu atunci. Ma rugam la Dumnezeu sa fie cu Dorothea si ma uitam la ea si nu imi venea sa cred ca se intampla asa ceva... un cosmar. In salvare nu era niciun fel de aparat de ventilatie. Ajunsi la spital doctorii nu au stiut de unde sa inceapa... a fost pusa imediat sub aparate... insa dupa cateva ore au spus ca nu se pot pronunta in legatura cu starea ei si cu diagnosticul... spuneau ca am venit prea tarziu. Ma gandeam atunci ca eu port o mare parte din vina... cum am putut sa nu ma gandesc ca daca are icter nu are voie sa ia antibiotice...

Dorothea a fost internata pe sectia de sugari, insa mamicile nu aveau unde sa stea.... asa ca stateam in parc pe banci, din 3 in 3 ore aveam voie sa merg la ea, trebuia sa ii dau sa pape... ea era insa prea slabita ca manance.

Incepand cu a doua zi au inceput investigatiile, la fiecare usa unde mergeam cu ea mi se spunea ca are ceva, ca sufera de ceva... nu imi venea sa cred... imi venea sa urlu, sa nu mai tin cont de nimic... dar am continuat sa ne rugam si ma duceam la ea ca sa o pot mangaia, sa vorbesc cu ea, sa ma auda. Intre timp a inceput sa pape cate putin, eram asa de bucuroasa si ma gandeam ca laptele pe care i-l dadeam sa isi schimbe printr-o minune consistenta si sa ii dea putere, sa se faca bine... si ma rugam sa nu pierd laptele; au fost momente grele, insa nu ne-am pierdut speranta, era vorba de puiutul nostru. Tot asa, cu pasi mici Dorothea s-a facut bine... ca printr-o minune, pana la urma darul nostru a ramas darul nostru si Dumnezeu ni l-a lasat... nu degeaba o cheama Dorothea care inseamna Dar de la Dumnezeu.

Acum Thea are 9 luni si e o minune si ne bucuram de fiecare lucru toti trei impreuna. E minunat si Ii multumim Lui Dumnezeu.

Lazar Cristiana
publicat la 25.06.2006 (4481 citiri)