· articole
· intamplari

 De la lume adunate...

David - un copil iubit





As vrea sa va spun povestea mea pe scurt.
In urma cu 1 an, dupa o sarcina cu foarte mari probleme (hematom pe placenta) am nascut un baietel prin operatie cezariana. Era a doua operatie a mea.
La nici o ora dupa operatie am inceput sa sangerez foarte rau. Dupa o lupta de cateva ore a asistententelor cu care eram de 14 ani colega si a dr. au reusit sa ma stabilizeze. Din aceasta cauza medicul a hotarat ca nu ar fi bine sa mi se spuna nimic de starea de sanatate a copilului, pana nu ma refac eu. Ca sa nu mai lungesc povestea, am aflat singura cand am plecat pe furis din reanimare si am vazut copilul. Am crezut ca pic din picioare cand l-am vazut si mi-am dat seama ca este ceva in neregula. Toata noaptea m-am rugat sa nu fie adevarat ce credeam eu ca e. Fiind seara tarziu cand l-am vazut nu am avut pe cine sa intreb despre el iar fetele, asistentele, disparusera ca prin farmec de acolo. Dimineata mi s-au comfirmat suspiciunile: David avea Sindrom Down. Nu pot sa exprim prin cuvinte prin ce am trecut impreuna cu familia mea.
Din cauza informatiilor primite despre aceasta boala sotul meu si cu mine am avut o reactie de respingere fata de copil.
In afara sindromului avea si probleme cu inimioara, se cianoza rau, si toti ne prezentau cea mai urata fata a problemei, ca ne vom desparti din cauza lui, ca il vom distruge pe baiatul nostru cel mare, etc. Din aceste cauze sotul meu s-a speriat si a hotarat sa lasam copilul la leagan.
Au inceput clipele de cosmar, lupta interioara care se dadea in mine fiind cumplita. Nu mai mancam, nu mai dormeam, nu mai eram atenta la ce se intampla cu celalat baietel al meu, tot timpul ma gandeam cum sa-mi las eu copilul acolo. Dar sotul meu parea de neclintit.
Timp de trei saptamani baietelul meu a stat in maternitate din cauza inimioarei. Daca la inceput il respinsesem, incetul cu incetul am inceput sa ma indragostesc de el. Plecam de acasa pe furis si ma duceam si stateam langa patutul lui si plangeam. Ca sa nu mai lungesc povestea, David a ajuns sa stea trei zile in leagan unde il dusesera cand eu eram plecata cu sotul la o manastire in Ardeal. Au fost cele mai grele zile din viata mea. Cand m-am dus sa il vad ceva s-a rupt in mine... In acea seara i-am spus sotului meu ca eu ma duc a doua zi sa iau copilul acasa. Nu m-a crezut initial, dar pe urma a spus ca era singurul lucru pe care puteam sa il facem daca vroia ca eu sa nu innebunesc. A doua zi am luat copilul dupa o serie de formalitati si vreau sa va spun ca tot drumul pana acasa David mi-a suras in brate. Ironia facea ca acel leagan unde il dusesera sa fie in acelasi cartier cu mine. Sunt convinsa ca s-ar fi intamplat ceva rau cu mine daca nu imi luam ingerasul acasa. Eu sufeream pentru copiii straini pe care ii stiam acolo, va dati seama ca nu as fi putut trai stiindu-l acolo.
Din acea zi viata noastra a tuturor s-a schimbat, e mult mai grea, dar nu imi pare rau nici o clipa. Sotul meu il iubeste pe David enorm de mult si mereu se gandeste ca era sa faca cea mai mare greseala din viata. Si vreau sa va spun ca David nu ne-a despartit, chiar ne-a facut sa ne ajutam mult mai mult, sa ne iubim mult mai mult, sa pretuim toate reusitele lui. Iar Darius, fratele lui mai mare, a spus ca il iubeste asa cum e si imi demonstreaza asta tot timpul.
Despre tratamentele lui pot sa spun oricui mai ales ca se dezvolta foarte bine si mereu face progrese.

zdali
publicat la 01.11.2006 (2832 citiri)