• Sarcina
• Nasterea
• Alaptarea
• Bebelusul
• Copilul
• Sanatatea
• Dezvoltarea
• Comportamentul
• Educatia
• Jocul

Diamante în zăpadă
Viorel Darie

Încă de dimineaţă, de cum văzusem soarele luminând peisajele de basm de afară, mi-am zis: “Nu se poate, azi trebuie să ieşim neapărat afară !“.
Aşa că, spre amiază, când s-a făcut cald şi frumos, o îndemn pe fetiţa mea, Corina, care se afla în acele zile în vacanţa de iarnă:
- Hai să ne îmbrăcăm şi să facem o plimbare afară, prin zăpadă!...
- Da, tăticule! Ce bine-mi pare!...
Ieşim din casă în plină feerie a peisajului de iarnă de la munte. În ultima noapte ninsese din abundenţă, încât toate pajiştile de pe muntele pe care era situată casa noastră, precum şi poienile şi toţi munţii din jur, deveniseră încărcate de bogate plăpumi de ninsoare pufoasă şi albă, dând farmec lucrurilor banale din jur, împodobind cu puf alb crenguţele golaşe ale pomilor şi punând căciuli pe vârfurile stâlpilor ori aşternând perne moi pe câmp şi pe cărări.
Mai impresionante decât toate păreau a fi cerul albastru-luminos, dar şi acele steluţe, cu miile, zămislite de ger în cursul nopţii din cristalele fulgilor de nea. Nu ne puteam sătura admirând peisaje feerice create de câmpul alb pe care străluceau diamantele ca un tezaur de vis, lumini care apăreau şi dispăreau la fiecare pas din calea noastră.
Corina păşea alături de mine prin zăpada pufoasă, iar ochii ei îmi păreau la fel ca două diamante în lumina soarelui, sclipind sub sprâncenele ei negre şi lungi.
- Corina, ştii că acest câmp de zăpadă seamănă cu blana unui urs alb uriaş?
- Poate mai degrabă cu blăniţa moale şi albă a unui iepure de rasă!...
- …Aleasă?...
- …Da, cea mai aleasă!...
Urcăm sus spre creasta muntelui, răzbind cu greu prin omăt, călcând pe acolo pe unde ar fi trebuit să fie cărarea.
-Tăticule! Ce sunt urmele astea?...
- …Astea?... Hm!... Trebuie să fie nişte urme de iepure. Uite cele două lăbuţe din faţă, iată-le şi pe cele din spate… apoi iar două lăbuţe din faţă... Tip-Tip!... Tip-Tip!...
Începem să sărim şi noi amândoi precum iepurele. În sfârşit, ajungem pe culmea muntelui. Ce spectacol! Ce frumuseţi emoţionante! Pretutindeni spinările munţilor, copacii pădurilor, casele din sat, stogurile cu fân, totul şi toate erau acoperite din belşug cu zăpadă, albă şi pufoasă, imaculată. Pe lângă casele sătenilor se vedeau oile şi vitele hrănindu-se cu fânul smuls din căpiţe. Se vedeau şi cărările făcute de oameni ca să ajungă la izvoarele de apă. Iar pe vârful muntelui era un pâlc de pini roşcaţi, cu ramurile atârnând de poveri grele de omăt. Şi peste tot, deasupra noastră, se întindea un cer albastru, un albastru din cel mai luminos!
- Uite o veveriţă, tată! exclamă veselă Corina.
Avea dreptate. Pe ramurile înalte a doi pini din apropiere se jucau două veveriţe, fugărindu-se una pe cealaltă să-şi fure un con de pin. Crengile de zăpadă se scuturau şi umpleau pinii de o perdea de zăpadă.
- Ce drăgălaşe sunt!... Uite ce cozi stufoase au!... Şi mai au câte un petic alb de blăniţă sub piept, vezi?!...
- Da, Corina! Ce lucruri frumoase a creat Dumnezeu ca noi să ne bucurăm sufletul cu ele!...
Chiar aşa şi era, totul era încântător în jurul nostru. Mai încolo zărim nişte urme de lăbuţe de vulpe în zăpadă. Semănau întrucâtva cu cele ale unui câine, doar că erau cu mult mai mici.
- Uite şi un iepure! strig eu Corinei, arătându-i o siluetă cenuşie căznindu-se să facă salturi prin zăpada pufoasă spre poiana din vale, de lângă pădure.
- Vai, sărăcuţul de el! Ce anevoie sare prin zăpadă!...
- Hai să-l prindem, vrei? o îndemn eu pe Corina.
- Glumeşti, tată? Ce, chiar aşa de uşor se prinde un iepure?...
Şi astfel am petrecut minunat în mijlocul acelor peisaje mirifice de iarnă, de basm, de nu ne mai înduram să plecăm de acolo.
De la o vreme mă surprinde faptul că nu mai aud deloc glasul Corinei. Când mă uit spre ea, îi văd lacrimi în ochi.
- Ce-i cu tine, Corina?
- Mă ustură degetele de la mâini… mi-e frig…
- Frig? Dar mănuşine unde-ţi sunt?
- Nu ştiu, cred că le-am pierdut!...
Abia atunci mi-am dat seama că mănuţele Corinei sunt reci ca nişte ţurţuri de gheaţă. Tot atunci am descoperit că ea nu-şi luase flaneluţa de lână, cea care i-ar fi ţinut atât de cald, pe sub paltonaş. Ce mai puteam să să fac? Mi-am scos puloverul şi am înfofolit-o în el. Mi-am scos şi fularul şi i-am acoperit mâinile amândouă, după ce, mai întâi i-am încălzit bine degetele în palmele mele.
- Hai să ne întoarcem acasă, îi zic. Ne ajunge cât am stat! O să mai venim şi mâine!
Ne-am întors pe urmele din zăpadă pe care le făcusem chiar noi când urcaserîm pe munte. Ne-a întors pe aceeaşi cale şi cu gândul că poate vom găsi mănuşile pierdute de Corina. Într-adevăr, cam pe-acolo pe unde văzuserăm urmele vulpii prin zăpadă, am găsit o mănuşă. Pe cealaltă însă, nicăieri. Găsim în schimb alte urme proaspete ca de vulpe.
- Te pomeneşti că vulpea a furat mănuşa pe care n-o mai găsim! zise Corina.
Ne luăm după urmele cele proaspete ale vulpii. Ici, colo se vedeau şi urme de ţopăieli prin zăpadă, ca şi cum vulpea se tolănise pe alocuri. Pesemne se jucase o vreme, fericită, cu mănuşa Corinei. Mai încolo urmele se pierdeau spre un tufiş. Dar mănuşa nu se vedea. Totuşi, într-un loc în care zăpada era mai bătătorită, am observat ca o grămăjoară care ascundea ceva.
- Nu cumva aici a ascuns vulpea mănuşa, aşa cum are ea obiceiul să-şi ascundă şi prada?! întreb eu, aproape sigur pe victorie.
Dezgropând zăpada în acel loc, iată că descoperim mult căutata mănuşă a Corinei. Dar biata mănuşă arăta jalnic: era mototolită şi zdrenţuită de nu mai aveai ce face cu ea. Probabil din joacă, vullpea a tot tras de ea până a ajuns o zdreanţă!
Ne întoarcem tăcuţi către casă. Corinei îi dădură lacrimile în ochi din cauza mănuşei pierdute.
- Vezi, Corina, aşa se întâmplă când nu ai grijă de lucrurile tale! Nici flaneaua ta cea caldă nu ai luat-o de acasă!...
- De ce mă faci pe mine vinovată? Nu era datoria ta să ai grijă de mine?
- E adevărat, totuşi, acum eşti o fată destul de mare, eşti şcolăriţă, trebuie să te înveţi să ai singurică grijă de lucrurile tale şi de felul în care te îmbraci!...
Se făcuse rece de-a binelea. Iarna ziua e scurtă, soarele se înclina deja spre apus. Se simţea deja răcoarea după-amiezei când, deşi soarele mai strălucea încă, era totuşi un soare din acela “cu dinţi“. Acasă, de bună seamă, ne aştepta căldura unui foc de lemne de fag, dar şi nişte turte dulci scoase proaspăt din cuptor de bunica!