Totul incepe cam asa: doi oameni, barbat si femeie, care nu se cunosc prea bine, dar cred ca se iubesc, dau fuga la altar. Uneori, ea e deja insarcinata. Este unul dintre motivele casatoriei. Daca nu, vine si plodul, imediat, in primul an, cand ei nici macar nu stiu „ce cauta el in viata lor".
Dictatura incepe atunci cand parintii procreeaza. Oricum, oricand, chiar daca sunt saraci, n-au casa si stau la parinti. Copilul nu e planificat matur, constient. El, fiind „o minune", nu tine cont de pragmatismul existentei sociale. Prima greseala e sa aduci pe lume o faptura cand nu e cazul. Si s-o condamni la o viata de privatiuni si la o multitudine de sanse de ratare.
Vine botezul. La noi, a ajunge la maturitate fara sa fii botezat - ca sa-ti poti alege astfel o religie in cunostinta de cauza - e un sacrilegiu. „Nu se face". Se face doar ce trebuie.
Fireste, in primii ani de viata copilul nu are discernamantul de a formula optiuni majore. Dar parintii ar putea sa-i lase cai deschise. Nu o fac. Pentru ei, copiii sunt scopuri, bunuri din categoria „m-am asezat la casa mea - am nevasta, copii, televizor, masina, frigider, cablu, telefon, video, combina stereo, gresie si faianta, boiler etc.".
Parintii ignora sistematic ceea ce copilul lor este de fapt sau ar putea sa fie. Il fac prizonierul unor sabloane existentiale. Copilul asculta supus, n-are incotro, e dependent. Va ajunge la criza conflictului intre ce vor parintii sai si ceea ce simte el cu adevarat. Intre ceea ce i s-a spus si ce vede ca se intampla in realitate. Copiii n-au adevaruri. Numai parintii detin adevarurile despre ei, apriori. Astfel, ei nu formeaza copii, ci ii deformeaza.
Copilul trebuie sa urmeze drumul prestabilit de parinte. Altfel, „eu te-am facut, eu te omor" sau „cat stai in casa mea, faci ce-ti zic eu". Copilului nu i se ofera informatii si posibilitati, ci solutii gata alese.
Societatea e condusa de parinti. La scoala, copilul capata alti parinti. Vitregi. Din nou, nimeni nu tine cont de fiecare elev in parte, ci de clase intregi. Nu se testeaza creativitatea, ci capacitatea de a invata pe de rost formule gata prescrise. Nici o alternativa. Nici o posibilitate de a alege. Obsesia diplomei. A autoritatii. A tezelor, a dogmelor. Diploma si relatiile bat competenta. Dogma bate creativitatea.
Copilul nu se poate opune. Se supune. Orice tentativa de a fi altfel e aspru reprimata. E santajat. Hartuit. Constrins. Dus cu zaharelul. Ori pur si simplu agresat fizic. Viata ii este impartita intre „ce trebuie si ce nu trebuie".
In final, majoritatea e supusa si dresata. Rebelii sunt marginalizati. Ajung exceptii - invidiate si barfite - sau rebuturi umane. Marea masa ajunge sa-si imite parintii. Ajunge sa creada ca asta e singura cale. Victorie! Am infrant!
Daca e un copil bun, nu va fi niciodata suficient de bun - pretentiile parintilor cresc neincetat. Daca e un copil rau si prost. „asta e, e al nostru". Copiii vor reproduce comportamentul parintilor in familie si societate. Mamele ii fac pe barbati „niste porci". Tatii le invata pe fete ca societatea este masculina si ca barbatii fac legea. Confuzie mare. Razboiul sexelor.
Copiii ajunsi maturi se insoara, fac la randu-le copii si cercul vicios se perpetueaza. Generatie dupa generatie. Dictatura dupa dictatura.
Parintii trebuie sa stie tot, sa controleze tot.
Soacra n-o place pe nora - nici o femeie nu e destul de buna pentru baiatul ei. Socrii mari sunt intotdeauna ai baiatului, ai fetei sunt socrii mici. Zice popa la cununie: „Femeia e datoare de supunere si ascultare barbatului in toate cele". Eu nu sunt de acord ca femeia e inferioara barbatului. Parintii m-au botezat ortodox. Sunt in criza. Cum procedez?
Parintii se cred datori sa fie tot timpul prezenti in viata copiilor, pana mor. Trebuie sa faci ce scoala vor ei; sa mananci ce, cand si cum vor ei; sa nu faci sex, ci sa te indragostesti numai de cine trebuie; parintii iti aleg meseria, casa, culoarea masinii, hainele, iti fac programul, iti stabilesc prietenii, dusmanii, relatiile, pilele, spagile.
Desi isi spun mereu ca ei n-or sa se poarte asa cu copiii lor, fostii copii se surprind adesea avand tocmai reactiile pe care le-au urat cel mai mult.
Cristian Crisbasan, jurnalist
preluat din Ziarul de Duminica, supliment cultural al Ziarului Financiar, 19 iulie 2002.
