· articole
· intamplari

 De la lume adunate...

Doliu, dragoste, capcana, sinucidere, psihoterapie - implinire (cap.I)





Am fost a fetita descurcareata si draguta, luand de pe picior pe cine voiam, necunoscand semnificatia "nu se poate"-lui. La mare, cu cei trei anisori cat aveam, ma plimbam printre corturi si ma serveam de la masa unde un nene manca singur - mama alerga dupa mine cu rusine, dar dansul l-a oprit... Din fire eram foarte activa si indrazneata, urcam prima in autobuz in oras si odata restul familiei nu a ajuns la timp si autobuzul pornise doar cu mine. Ma speriasem, nu stiam unde sa cobor sa nu-i pierd pe ai mei, asadar bat la geamul soferului: "Nenea sofer, opriti va rog, parintii mei nu au putut urca". Soferul se uita cine vorbeste si la 2-300 de metri dupa statie opreste autobuzul, eu cobor si ma intorc la familie...

Tragedia s-a intimplat cand aveam 9 ani si fratele meu mai mare cu 4 ani s-a imbolnavit de cancer si dupa 6 luni de chin, spitale, tratamente si disperare a murit. De aici ma zdrobisem. In cei 6 luni de boala a lui am cam fost si neglijata de catre parinti, trecusem printr-o hepatita pe care nu au observat-o (dupa care ani in sir am fost nevoita sa fac tratament la hepatita cronica), dar cel mai ingrozitor a fost sa il vad pe fratele meu iubit ofilind, iar pe parintii mei - crezuti atotputernici - neputinciosi. Mergeam regulat la biserica catolica si am invatat ca rugaciunea mea sincera il poate salva viata fratelui meu - jur, ca niciodata nu am mai dorit ceva atit de sincer, ca vindecarea lui, asadar ma ingenuncheam de cite ori aveam ocazie si ma rugam lui Dumnezeu sa-l vindece.

Cu moartea lui pierdusem prea mult: fretele meu, credinta de copila in parinti, dar si in Dumnezeu. Si nu in ultimul rand, am pierdut increderea in sine.

Cu putin timp dupa moartea lui, parintii mei au devenit membri a unei biserici neoprotestante, care tine ziua de odihna sambata. Eu nu voiam sa merg (nu mai voiam deloc sa aud de Dumnezeu), dar tatal meu a declarat: "tu dansezi asa cum fluier eu". Nu am sa uit niciodata aceste cuvinte. Asadar ma implicasem si eu in viata de crestin. O serie de lucruri ce erau normale pana atunci, erau interzise: carnea de porc, muzica de lume, carti nereligioase, teatrul, iesirea cu grupuri necrestine, chiar si la televizor ma uitam cu remuscari. Sambata era ceva sacru, nu aveam voie sa merg la scoala - de unde o serie de probleme (colegii m-au abandonat, invatatoarea ma certa in fiecare vineri si luni). Nimeni nu a venit sa vorbeasca la scoala cu invatatoarea, eu eram cea care a trebuit sa sufar tot ce se intimpla.

Partea buna totusi a fost ca parintii mei s-au linistit, tatal meu nu mai era un alcoolic si eram totusi inconjurata cu oameni si copii.

Mai mult din frica si din cauza presiunii din partea parintilor, la 12 ani am devenit si eu membra a bisericii. Am crezut ca sfirsitul lumii e atit de aproape incat nici la bacalaureat nu voi ajunge. Imi parea foarte rau ca nu voi putea avea copii, deoarece ii iubeam nespus de mult. Dupa moartea fratelui meu am cerut parintilor un alt frate sau surioara, dar din cauza bolii mamei au spus ca nu se poate. Auzeam tot feluri de povesti cum ca in containerele de gunoi s-au gasit bebelusi, si de fiecare data cand duceam gunoiul trageam cu urechea dupa plansul de bebe si speram ca voi gasi un copilas abandonat.

Si asa au trecut anii. Zdrobit de doliu (despre care nimeni nu vorbea cu mine!), inlantuit de interzicerile religioase.

La 13 ani mi-a placut un baiat tare chipes din clasa, cu care am avut o relatie frumoasa cateva saptamani. Stateam prin parcul scolii, venea cu mine spre casa si vorbeam de toate. Insa dupa cateva refuzuri din partea mea (nu pot merge la teatru, nu pot merge in excursie din cauza religiei) si batjocura colegilor, el m-a parasit si iesea cu o alta fata draguta. La 15 ani povestea s-a repetat cu un alt baiat mai putin chipes.

Dupa revolutie am avut un profesor tanar si foarte inteligent cu care purtam discutii fara sfirsit. El avea o rabdare nespusa, cunostinte bine intemeiate si un stil de comunicare iesit din comun - il intrebam de economie, filosofie, religie si absorbam nu numai ce imi spunea el, dar si modul de gandire a lui. Era o relatie foarte frumoasa, sincera, fara cea mai mica rezonanta de amor, desi multi pretindeau ca sint indragostita de el. Din pacate din acest punct de vedere nu simteam nimic fata de el (desi cu cativa ani in urma el a incercat de mai multe ori sa initieze o relatie sentimentala cu mine si doar dupa refuzuri din ce in ce mai categorice din partea mea relatia noastra s-a terminat de tot). Din nefericire la inceputul clasei a XII-lea, el a plecat pentru un an la Praga cu o bursa speciala si dorinta mea sa invat cu el filosofia nu se mai putea implini (cand s-a intors in tara a fost angajat la o facultate ca profesor).

Am avut un alt profesor de filosofie. Era un barbat sever, punctual, bine organizat. Ma fascinau propozitiile lui extrem de complexe, totodata logice si inteligibile - imbinate cu stilul lui distantier. Imi parea ca este de neajuns.

Il priveam cu admiratie - si odata mi-am dat seama, ca ceva se intimpla intre noi. El se uita tot mai des si mai lung spre mine, cateodata m-au cuprins fiori din pricina privirii lui patrunzatoare. Incercam sa-mi spun ca el se uita la toti colegii, nu numai la mine, dar era tot mai evident ca eu sunt cea favorizata. Ma uitam la inelul de pe degetul lui si am spus ca aici e vorba doar de o relatie mai intensiva de profesor-eleva, el cu siguranta nu s-ar implica intr-o relatie indecenta, cu siguranta este devotat familiei. Cu atat mai putin ma puteam imagina pe mine sa am o relatie cu un barbat casatorit, care probabil are si copii.

Intr-o zi el si-a repetat propunerea catre clasa ca ne sta la dispozitie pentru discutii mai amanuntite despre libertate - iar eu m-am trezit spunand: "Dl. Profesor eu sunt interesata de discutia mentionata de dvs." Cu prima ocazie a mai ramas un coleg cu noi (mai mult de dragul meu, decat a profului). Dar data urmatoare am fost singura. El ma invita la el in cabinet - si uite asa s-a stabilit o relatie intre noi. Discutam de toate, el avea raspuns pentru orice intrebam. Duceam cu mine poezii si citate preferate si le interpretam impreuna. Aveam 18 ani si el era prima persoana, care s-a dovedit interesat de sentimentele mele, de unde din adanc izbutea durerea pierderii fratelui meu. A fost primul care a observat si a acceptat doliul meu si mi-a oferit ajutor.

Bisaptamanal el facea naveta la un centru universitar din tara, unde tinea cursuri la sectia de filosofie si mi-a povestit cum ca intentioneaza sa fie angajat acolo si din toamna probabil se muta acolo cu toata familia lui. Ma intreba ce doresc sa fac dupa bac si m-a incurajat sa merg la facultate. Ma simteam deosebit de atras de el, am intrat intr-un cerc vicios, de unde cu toate remuscarile ce aveam din cauza statutului sau marital nu mai puteam iesi.

Parintii mei au observat ca ceva nu e in regula cu intilnirea cu dl profesor si tata mi-a interzis categoric sa ma mai intalnesc cu el. Nu m-a intrebat de ce se intampla, nu mi-a dat explicatii, nu mi-a atras atentia asupra pericolului ce era deasupra capului meu, pur si simplu mi-a interzis. Eu insa I-am povestit ce s-a intimplat si ne-am inteles sa ne intilnim fara ca parintii mei sa afle. M-a cerut in fiecare saptamana de 2-3 ori de la o ora (spunand ca ma pregateste la examenul pentru facultate) si asa ne-am intalnit in continuare.

Eram coplesita de ce se intampla - si crestea in mine un secret cu remuscari din ce in ce mai macinator. Simteam ca il iubesc, ca imi este atat de drag incat nu as mai putea trai fara el, si i-am marturisit ca imi este ca un frate. El avea 38 de ani, casatorit, cu trei copii. Si intr-o zi m-a luat de mana, si mi-a spus: "Sunt indragostit. Acest sentiment imi lipsea mult din viata si nu credeam ca il voi reintalni - dar sunt indragostit." Prima data nu am inteles de ce imi vorbeste mie despre sentimentele lui de dragoste - dar privind in ochii lui, ca un fulger a trecut prin mine recunoaterea: e indragostit de mine. M-a sarutat, si simteam ca ard de tot.

Mi-a linistit orice temere cum ca el nu ar fi sincer cu mine; mi-am facut griji din cauza familiei lui si a familiei mele - dar el avea un raspuns usor de acceptat la toate. Ne-am inteles ca relatia noastra va ramane in veci secretul nostru, nu vom scoate o vorba nimanui.

Ne intilneam des in scoala, in oras. Ma conducea spre casa de nenumarate ori, chiar si de la banchet el m-a condus acasa noaptea la ora 2. Cand parintii mei erau plecati din oras, el a venit la noi si petreceam ore din ce in ce mai arzatoare impreuna.

Am planificat, ca el se muta cu familia in Cluj, iar eu voi incerca sa intru la facultate tot acolo si in acest fel vom fi impreuna. I-am declarat ca pana nu vedem ce se intimpla cu vietile noastre vreau sa raman virgina, iar el a fost intelegator.

Toata vara am stat langa carte, teama de a-l pierde m-a facut sa invat neoprit. Pana sa ma-ndragostesc de el nu imi era important sa intru imediat la facultate, mai voiam sa stau un an acasa. Dar el mi-a schimbat atitudinea si chiar parintii mei se uitau uimiti la mine.

Cand am aflat ca am intrat la facultate am fost atat de fericita incat simteam ca ca toata lumea e a mea.

De aici incepe o alta poveste, care v-a urma in capitolul II.

carlavargas
publicat la 02.06.2004 (8306 citiri)