· articole
· intamplari

 De la lume adunate...

Doliu, dragoste, capcana, sinucidere, psihoterapie - implinire (cap.II)





Am dorit sa stau undeva in chirie cu o colega, dar parintilor i s-a ivit ocazia de a ma lasa "in grija" unei batrane (81 de ani) a carei familie locuia cu un etaj mai sus, si asa mi-au inchiriat o camera de la ea. Doamna era si ea membra a aceleiasi biserici.

A venit prima zi de facultate si am pornit spre facultate. Orasul era cam mare pentru mine, si mai ales strain. Totul fusese un mare necunoscut - dar inima mea tresalta de bucurie la fiecare pas.

Ajunsa la cladire mi-am dat seama, ca aici va fi mult mai greu de intalnit pe el, decat la liceu. Nu stiam unde locuieste, nu stiam unde lucreaza si nici el nu stia unde stau. Ajunsa la orar am luat la intrebari un baiat. "Aici cum poti sa gasesti un profesor?" "Esti din anul I?" La raspunsul meu afirmativ, mi-a explicat cum trebuie sa ma uit pe orar, dupa cateva minute am si zarit numele lui, dar literele si cifrele de langa el erau niste apocrife pentru mine. "Spune-mi te rog, ce inseamna A.I: 32?" "Inseamna cladirea Avram Iancu, sala 32." "O alta cladire?! Si aia unde mai este? Cum ajung acolo?" "Daca vrei sa afli atat de mult, haide ca te conduc." Asadar am aflat unde va avea cursuri in ziua de joi, si abia asteptam ca timpul sa treaca.

Cu putin timp din urma m-am dus la orarul meu si mi-am dat seama ca joi in aceeasi ora voi avea un seminar in sala A.I. 33.

Cand ne-am intalnit pe hol eu am fost cu noii colegi, el cu studentii lui. Teama de a nu trezi banuiala lor ne-a facut sa schimbam doar cateva vorbe, care totusi au fost de ajuns sa ne intelegem asupra unei intalniri dupa cursuri.

Numaram minutele, imi imaginam ce frumos va fi impreuna.

A venit si clipa mult asteptata. Am inceput prin a povesti unde locuiesc si noile impresii despre viata schimbata, dupa care si el mi-a povestit ca au inchiriat un apartament, dar urmeaza sa cumpere altul si ca momentan e coplesit de tot feluri de treburi: trebuie sa ajute familia la integrarea in noul anturaj; trebuie sa se pregateasca la cursurile lui etc. Si din acest motiv pentru inceput va avea mai putin timp pentru mine, decat ar dori. Il priveam cu lacrimi in ochi, dar dupa ce mi-a sters cu o mangaiere si un zambet incurajator m-am trezit spunandu-i: "Te iubesc." "Stiu." "Saruta-ma!" M-a luat de mana si am pornit spre biserica de langa universitate. Secretul era o povara din ce in ce mai apasatoare. Intr-un colt mai intunecat m-a sarutat cu pasiunea cunoscuta. "De acum vrei sa faci dragoste cu mine?" - ma intreba. Raspunsul il stia de mult, il vedea si in ochii mei: "Da. Numai cu tine." "Trebuie sa ne vedem de datoriile noastre, dar si sa ne cream ocazia de a ne intalni." Spre dezamagirea noastra la mine nu se putea, asadar ne-am inteles ca ne vom intalni la ei.

Ma pregateam pentru cel mai frumos eveniment din viata mea: sa ma daruiesc barbatului iubit. Ma visam zi si noapte la el in brate.

La timpul stabilit am fost la locul intalnirii, am asteptat ore in sir, dar el nu a aparut. A fost a dezamagire dureroasa si m-a cuprins teama de a nu i se fi intamplat ceva grav.

Asteptam sa fie joi si alergam la A.I. 32. El era bine, sanatos tun, la locul lui. Mi-a povestit ca baietelul lui s-a imbolnavit, a trebuit sa-l duca la medic din acest motiv nu mai putea veni dupa mine sa ma duca la ei acasa. A declarat ca la ei acasa nu ma poate primi deloc deoarece cineva poate veni acasa oricand, si daca se afla secretul nostru tragedia nu se poate evita.

Am inceput sa astept. Parintii nu ma sprijineau in a ma muta si fara sprijinul lor material nu puteam face acest pas. Nici nu prea aveam motive bine intemeiate in ochii lor pentru un asemenea pas. Asteptam ca el sa aiba mai mult timp pentru noi si sa gasim impreuna o solutie.

Cu putin timp in urma familia lui a plecat intr-o calatorie, iar el m-a luat la ei acasa. Am petrecut ore de nedescris impreuna. Ma simteam atat de implinita, incat nu ma puteam gandi absolut la nimic, doar la el. M-a facut femeie cu atata dragoste incat ma simteam printesa lui.

Zilele negre fara el deveneau din ce in ce mai multe si mai apasatoare. Nu ma cauta la telefon, nu ma cauta la facultate, ne intalneam doar daca ma duceam la salile de curs ale lui sau rareori intamplator. De cele mai multe ori ne temeam de ochii lumii. El se scuza ca m-a pacalit fara voia lui, dar nu stia ce program incarcat il asteapta aici - eu eram din ce in ce mai dezamagita.

In fiecare joi am fost la A.I.32, il asteptam pe ascuns si ma duceam la el cand studentii lui au plecat, am mers impreuna la statia lui sau a mea de autobuz, si in aceste 10 minute era o tensiune intre noi: eram nebuni sa putem fi impreuna, dar nu ne puteam permite.

Cand familia lui a fost plecata am mai fost de cateva ori la el, dar aceste ocazii erau extrem de rare (2 ori pe an). La hotel nu voia sa vina. La facultate trebuia sa avem grija. La localuri publice nu puteam merge impreuna. Doar strada ne-a mai ramas.

Incet incet dragostea s-a transformat intr-un cosmar. Ma simteam macinata intr-o capcana din care nu mai puteam iesi: il iubeam mult prea mult, m-a facut sa-l cred ca nu are cum sa fie cu mine, dar secretul era o povara din ce in ce mai grea, pentru ca nu puteam fi cu el. Stiam ca ar trebui sa il parasesc si totodata stiam ca imi este imposibil. Eram furioasa pe mine insami pentru neputinta mea.

Cautam rezolvare cu disperare.

M-am hotarat sa il fac sa schimbe lucrurile. L-am cautat la facultate dupa un curs de-al lui si i-am spus sincer ca eu nu mai pot trai in acest fel si de acum exista doar 2 posibilitati: ori ne intalnim, ori rupem relatia noastra. A inceput sa-mi explice din nou motivele pentru care nu puteam fi impreuna si l-am crezut ca el doreste la fel de mult relatia noastra ca si mine. Mi-a cerut sa mai reflectez asupra ruperii relatiei.

Am reflectat, dar dupa cateva zile m-am intors si i-am spus ca daca lucrurile nu se schimba, nu mai vreau sa raman in relatie. Lucrurile nu se puteau schimba - am renuntat la el.

Cel putin asta voiam. Si intr-adevar m-am tinut de cuvant: nu l-am mai cautat, nu ne mai opream daca ne intalneam intamplator. Dar fiecare gand al meu se indrepta spre el si simteam ca mor de dorul lui. Fiecare clipa era un iad. Dar nu l-am cautat. Speram ca timpul ma va face sa-l uit si am incercat sa ies cu alti baieti. Nu era greu sa gasesc pe cineva, dar nimeni nu imi era pe plac. La mai mult de trei intalniri nu am ajuns cu nimeni, imi era sila sa ma atinga altcineva.

Intr-o zi de vara suna telefonul la parintii mei acasa: EL. Mi-a cerut un numar de telefon a unei colege de liceu care se pregatea la facultate la filosofie. I-am dat. A intrebat de mine, daca vreau sa-l intalnesc. Fusese la noi in oras. Intr-o clipa am renuntat la hotararea mea rationala de a nu-l mai intalni si am reintrat in vartejul fatal al sentimenetelor.

Totusi cateva schimbari au avut loc.

Ca sa pot fi cu el m-am hotarat sa merg la un curs de a lui. A fost si el de acord si in acest fel puteam fi saptamanal 2 ore in sir "impreuna". Dupa curs aveam ocazia la alte cateva minute private, o plimbare spre statie sau chiar ma conducea pana la bloc (alte 40 de minute).

Trecusera doi ani de facultate si in alte cateva luni am reusit sa-i conving pe parinti sa inchiriez singura o garsoniera. Stiam ca e singura sansa a mea si am dat toata silinta ca noile sperante sa se poata implini.

M-am mutat singura. In prima zi a venit la mine si eram foarta fericita pentru ca dragostea noastra se putea in sfirsit implini.

Numai ca pana la o noua aparitie a lui treceau cam multe saptamani. In fiecare zi il asteptam. Nu aveam telefon, asadar stateam acasa tot timpul cu gandul ca ar putea aparea si nu primeam nici musafiri.

Dupa cateva luni mi-am dat seama ca problema nu s-a rezolvat. M-am simtit inselata.

Nu mai stiam ce sa fac. Nu aveam cui sa povestesc - secretul ma apasa din ce in ce mai mult.

Intr-o zi la cursul de "interventie in situatii de criza" mi-am dat seama ca si eu sunt intr-o criza de viata si un ajutor profesional despre care ne povesteste de cateva saptamani profesorul E. - cel mai inteligent si cel mai bine pregatit profesor al meu - mi-ar veni bine. Dar de unde sa fac rost de o astfel de persona? Si cum sa-i povestesc?

Cautam ajutor cu disperare, stiam ca fara ajutor voi muri si am cautat pe profesorul E. si i-am cerut ajutor. Mi-a dat numarul lui de telefon si ne-am inteles sa-l sun pentru stabilirea unei intalniri.

Ma vad si acum cum pornisem la aceasta intalnire cu secretul meu sfant, dar ucigator, cu teama ca ma va judeca, cu frica ca va dori sa stie despre cine-i vorba, cu spaima necunoscutului: cum este sa treci printr-o psihoterapie. Si intrebarile mele nu se mai terminau: si daca nu exista solutie la problema mea? Si daca el nu se ocupa cu astfel de probleme? Si daca...?

Capitolul III va da raspuns la aceste intrebari.

CarlaVargas
publicat la 23.06.2004 (8732 citiri)