· articole
· intamplari

 De la lume adunate...

Doliu, dragoste, capcana, sinucidere, psihoterapie - implinire (cap.III)





Tare greu mi-a fost sa vorbesc. Nu stiam de unde sa-ncep si cum: trebuia sa descriu problema, dar si secretul sa-l pastrez. Dl. E. incet-incet a reusit sa-mi castige increderea. Povesteam fara sa pomenesc numele lui K., fara sa-mi fi cerut date concrete din care sa-l identifice. El, K., a ramas in umbra, iar eu pentru prima data am intalnit un umar puternic unde ma puteam descarca. Simteam ca dl. E. este singurul om de pe lume, care este inzestrat cu toate deprinderile necesare de a ma ajuta: era extrem de inteligent, pe durata sedintelor aveam toata atentia si caldura lui intr-o atmosfera cat se poate de empatica. Singurul lui scop (cel putin in aceasta faza) a fost sa ma inteleaga si sa ma ajute sa ma simt bine in pielea mea. Nu era deloc autoritar, dar a trezit in mine o stima enorma.

Pas cu pas m-a ajutat sa vad pe K. dintr-un alt unghi. Am inteles in sfarsit, ca oricat de ocupat ar fi K. intalnirile noastre puteau fi mai frecvente, cu mai mult continut. Cu ajutorul lui am inceput sa-mi deschid ochii: am vazut o distanta imensa intre K. si mine. Relatia noastra s-a rezumat la intalnirile noastre la cursul lui o data pe saptamana, cateva zeci de minute pe strada mergand spre statia de autobuz si vizita lui de 1-2 ore bi- sau trilunar.

Am inceput sa ma afirm fata de K. Recastigam increderea in sine si deveneam din ce in ce mai sarcastica cu el, la un moment dat nu mai avea cale de iesire: l-am fortat sa ia atitudine fata de relatia noastra.

In acest moment a inceput sa vorbeasca cum ca el nu poate iubi pe nimeni. Era doar un copil, cand a avut o mare dezamagire si el de-atunci nu mai poate iubi. Daca il vreau asa e bine, daca nu, ii pare rau, dar nu-mi poate oferi mai mult si nici nu doreste acest lucru, deoarece o relatie sentimentala ar distrage de la activitatile lui profesionale.

Simteam ca mor. Am lasat sa plece, apoi am iesit si eu. Nu stiu pe unde si cat timp am umblat fara nici un tel, m-am simtit inselata, furata chiar, dar cel mai mare chin era ca tot il iubeam. Plouata pana la piele ma oprisem la un telefon si l-am sunat pe dl. E. "Am nevoie de ajutor." "Ce fel de ajutor?" "Sa vorbim." Ziua urmatoare mi-a dat o intalnire. A fost sedinta cea mai grea. Ma simteam golita si aproape ca nici nu mai aveam sentimente. Tare multa rabdare si intelepciune i-a trebuit sa ma faca sa vorbesc si sa-mi redea speranta si dorinta de viata. Dar a reusit.

Nu peste mult timp i-am marturisit ca sunt indragostita de el. Stiam ca acest sentiment sta scris in cartile de psihologie, pacienta face un transfer de sentimente si eram convinsa ca el va stii cum sa-l trateze, nu pot fi eu prima cu acest sentiment. Si el era insurat, avea o sotie simpatica si un copil, avea tot cu 20 de ani mai mult ca mine. Stiam ca multe fete si femei umbla dupa el, dar nu ma interesa. L-am vazut in compania multor femei, dar geloasa am fost doar pe una. Avea o asistenta la facultate, A. Nu am vazut nimic din ce puteam trage concluzia ca intre ei ar fi mai mult decat cu oricine altcineva, totusi aveam sentimentul foarte clar ca sunt impreuna.

Asteptam sa-mi spuna cum urmeaza sa fie tratata acest transfer de sentimente, dar el mi-a spus ca este reciproc. Nu puteam sa il cred.

Era tare neprofesionist sa faca o astfel de declaratie, dar nici mincinos nu-l puteam face. Si tare bucuroasa am fost in acele clipe cand l-am crezut.

Eram in ultimul an de studii la asistenta sociala si ma apasa gandul ca dupa terminarea facultatii trebuie sa ma intorc in orasul meu natal, la cca. 270 km de Cluj. Am vrut neaparat sa raman in preajma celor iubiti. Si cum psihologia era din ce in ce mai aproape de mine, cum psihoterapia ma fascina din ce in ce mai mult, hotararea mea de a merge la o a doua facultate devenea din ce in ce mai puternica. Ca sa ma asigur ca nu va trebui sa plec din Cluj, am hotarat ca pe langa psihologie sa incerc si filosofia...

A fost o perioada plina de evenimente: ultima sesiune, examenele de licenta - toate cu rezultate excelente. Tatal meu s-a imbolnavit de cancer, si viata familiei noastre s-a intors cu capul in jos. Planurile mele se clatinasera. Alergam de la medic la medic pana in Ungaria cu tatal meu, pana la urma a fost operat la Cluj si a urmat un tratament de chemoterapie foarte severa.

In ciuda acestor evenimente am dat admitere la ambele sectii si am fost si admisa.

Stiam ca voi fi nevoita sa ma intretin, dar habar nu aveam ce fel de munca pot avea pa langa facultati.

Pana la urma starea tatalui meu s-a ameliorat, am renuntat la filosofie si din anul II de studii am lucrat la o gradinita speciala 8 ore pe zi pe langa facultatea de psihologie la zi.

Problema acum era, ca in loc de o relatie nefunctionala aveam doua. Cea cu K. si cea cu E.

Rar, dar tot ne intalneam cu K. In timpul in care nu il vedeam, tot ma macinam din pricina propiilor sentimente. De fapt era mai rau decat la inceputul terapiei.

Pe E. l-am facut de nenumarate ori sa ia atitudine fata de mine, dar am primit cel mai ingrozitor lucru, care se putea: o ambivalenta imensa. Singurul lucru, cu care nu puteam trai. Nici nu ma iubea, nici nu ma lasa sa plec - la cerere m-a imbratisat, dar nu m-a sarutat; a venit de cateva ori in vizita la mine; de Craciun mi-a cumparat un inel de argint... Dar de fapt nu eram nicaieri.

Relatia cu K. nu aveam putere sa o rup, dar ramanand in ea, mai mare era suferinta.

Cu E. ma macinau aceeasi intrebari fara raspunsuri, si pe deasupra pierdusem si psihologul meu adorat.

Facultatea langa gradinita cerea din nou prea multa energie. Nici de acasa nu veneau vesti prea bune despre starea tatalui meu si pe deasupra dupa mai mult de 5 ani au aflat si de relatia mea cu K. Erau tare dezamagiti, ma invinuiau. Dar m-am folosit de ocazia ivita si am rupt definitiv relatia cu biserica, relatie care de mult era doar una formala.

Seminariile cursurilor lui E. le tinea A., singura femeie pe care eram geloasa din ce in ce mai mult. Si la cursuri, si la seminarii mergeam cu sila. Am picat cateva examene.

Ma simteam pierduta, eram disperata. Am cautat un alt psiholog, la nimereala. A fost o doamna mai in varsta, cu care nu am ajuns de la unu la doi. Se credea foarte competenta, dar de fapt nu se pricepea deloc. Tot timpul aveam impresia ca o interesez mai mult de dragul barfei, doreste sa afle detalii concrete si doreste sa-mi impuna cum si ce sa fac. Am renuntat la ea.

Ma zbateam in capcana propriilor sentimente fata de K. si E. Ma si intalneam cu ei, dar comunicarea era un dezastru.

Am ajuns la concluzia ca cel mai bine ar fi sa ma sinucid. Am inceput sa planific scenariul. Pentru inceput ma gandisem ca ar fi bine sa aranjez totul parca ar fi un accident, ca nimeni sa nu-si dea seama ce s-a intamplat cu adevarat si din cauza mea sa nu aiba remuscari. Mai tarziu insa am cumparat cateva cutii de diferite lame si ma jucam cu ele la incheiatura mainii. Voiam sa evit suferinta fizica si din acest motiv am ajuns la concluzia ca trebuie sa fac rost de sedative.

Intre timp insa, la un seminar cu A. am purtat cu ea o discutie dupa care am simtit ca poate e singura persoana care ar mai putea sa ma ajute - dar cum sa cer tocmai ajutorul ei?

Pana la urma am pus deoparte toate sentimentele mele negative fata de ea, si dupa ce nu mai aveam nimic de pierdut, am dat vietii o ultima sansa.

CarlaVargas
publicat la 07.07.2004 (7242 citiri)