· articole
· intamplari

 De la lume adunate...

Doliu, dragoste, capcana, sinucidere, psihoterapie - implinire (cap. IX)





La 12 iulie ne-am prezentat la spitalul de cardiologie, unde fetita noastra a fost internata. Parintii mei au venit si ei, voiau sa o mai vada pe nepotica lor inainte de operatie. O verisoara de a mea (in varsta de 13 d ani) a venit si ea si a ramas cu parintii (care temporar stau la matusa mea la care iesisem si eu din spital dupa nastere, la 60 de km de la spital).

Am avut de rezolvat o multime de lucruri legate de internarea ei si cazarea noastra, asadar ne-a prins bine, ca parintii mei au luat in grija lor pe fiul meu, sotul a inceput procedurile pentru cazare, iar eu am ramas cu fetita.

La internare am primit o doctorita noua (nr. 6), draguta. A consultat-o pe fetita si mi-a spus ca din cauza atresiei anus are nevoie de un consiliu cu chirurgul ei, altfel operatia nu poate avea loc. M-a surprins aceasta afirmatie. Inainte sa plece sotul mi-a spus ca doctorita intentioneaza o consultatie, dar pana el revine sa asteptam. Doctorita a venit la mine si mi-a spus ca a vorbit cu Clinica de Copii, chirurgul fetitei este in concediu, dar un alt chirurg o examineaza, dar trebuie sa pornesc imediat cu ea, cu masina, altfel el pleaca si operatia v-a intarzia...

Am luat fetita, am coborat cu ea la parinti si am cerut pe tata sa ne duca la Clinica. Asistenta de acolo ne cunoaste bine, i-am spus ce se intampla si ea arunca o privire asupra biletului de trimitere a fetitei si ma intreaba: ce scrie aici? Draguta de doctorita scrisese ca fetita are “ileostoma”, parca ar fi avut o operatie prin a carui urmare scaunul se elimina intr-o punguta lipit la burtica... am asteptat vreo doua ore(!) dupa medic, care a fost si el uimit de diagnosticul pus de doctorita. Impreuna cu asistenta am descris situatia fetitei, a examinat-o si a scris ceea ce stiam, ca din punc de vedere chirurgical este operabila.

Sotul a fost foarte suparat din cauza ca dr. 6. m-a pus pe drumuri fara sens, dar am inghitit.

Numai ca problemele nu s-au oprit aici. Dr. 6. ne-a spus, ca fetita mai are nevoie de inca doua consultatii, una la urechi si altul la ochi. In lipsa acestor consultatii operatia nu va avea loc. Ne-am suparat rau, dar ziua urmatoare am facut si aceste consultatii. Parintii nu mai erau cu noi, asadar am carat ambii copii din spital in spital pentru a face examenele.

Din nastere ochiul stang a fetitei (si a baiatului) lacrima, faceam tratament cu picaturi, cu gel cu de toate, dar nu trecuse. Ni s-a spus ca putem astepta cu rezolvarea acestei probleme. Insa dr. 6. a spus ca pana nu se vindeca ochiul ea nu va fi operata. Sa mergem acasa, sa-l tratam si sa ne intoarcem cand se va vindeca. Am spus ca neoperata nu o voi duce nicaieri. Tratamentul medicamentuos a fost intrerupta (la cerera lor), starea ei e grava si eu nu plec in aceasta stare cu ea. Odata am alergat in brate cu ea fiind intre viata si moarte, si nu am atata incredere in soarta ca inca o data voi avea noroc. Deci nu plecam nicaieri.

Aici se umpluse paharul si am cautat dr.5. Intre timp ne-am dat seama ca dr. nr. 5. este cardiologul de baza a institutiei si am vazut ca este un specialist iesit din comun. Ocupat pana peste cap, un tip tare chipes. Deci l-am cautat si i-am spus ca santem tare dezamagiti si suparati de ceea ce se intampla. De ce nu ni s-au cerut aceste analize din timp? Le puteam face comod inca acasa si uite acum cum ne fura timpul si energia rezervata pentru operatia. Ne-a cerut scuze(!) pentru inconvenienta si ne-a asigurat ca totul va fi bine. A inteles cat ne este de greu cu doi bebelani, unul in spital, altul pe coridor si – asumand o mare responsabilitate – ne-a spus ca pana ziua precedenta a operatiei fetita poate iesi cu noi “acasa”, sa doarma cu noi si sa fie in spital numai inainte de masa pe durata vizitelor si a diferitelor examene. Am fost foarte recunoscatori pentru aceasta posibilitate. A fost ca un cadou pentru noi, mai ales fiindca nu stiam, daca aceste seri nu cumva vor fi ultimele petrecute impreuna?

La internare ni s-a spus ca operatia va avea loc in ziua de 14, dar dupa ce s-a pierdut timp cu analizele s-a amanat la 15. In dimineata de 14, dr. 6. tare bucuroasa ne-a instiintat ca operatia va fi amanat din nou, nici in ziua de 16 (vineri) nu se poate face, dar saptamana viitore ne vor anunta cand...

Sotul i-a spus ca a cam sosit vremea sa se lase de joaca, si ea bineinteles s-a simtit jignita. Am cautat chirurgul (cardiolog) a fetitei si diplomatic, dar sincer i-am povestit cam ce se intampla. A luat telefonul, a sunat la cine trebuia si operatia a fost restabilita pe ziua de 16, vineri.

Inainte de operatie am vorbit cu chirurgul si cu anesteziologul. Ne-au prezentat cam ce va urma la operatie, chirurgul a estimat operatia ca fiind una dificila, ca durata cca. patru ore si jumatate, anesteziologul ne-a spus sa fim pregatoti si pentru cel mai rau...

In ziua operatiei ne-au lasat sa intram la ea toti trei. Ne-am jucat, i-am spus ca ne bazam pe ea si va trebui sa fie tare curajoasa si puternica, fiindca o asteapta momente grele – dar daca trece cu bine, si de asta santem noi cu totii aici, va fi mult mai bine... Desi a fost nemancata a fost foarte rabnica, numai privirea ei era trista. Pe la ora 11 inainte de masa i s-a dat un calmant, la care a reactionat cu o stare foarte comica de betie, asadar ne-am amuzat de ea (voia sa bate in palma dar nu reusea sa faca ca cele doua palmute sa se intalneasca; in loc de baba-baba-baba, cum obisnuia sa spuna, zicea: baaaa-baaaa-baaaaa).

La ora 12 au venit dupa ea, dar ne-au lasat ca sa o conducem pana la intrarea in sala de operatie. Si fratiorul ei a cndus-o pana la intrare. In momentul in care mi s-a luat din brate, am izbucnit in plans, de nu ma puteam opri. Sotul a incercat sa ma linisteasca, dar tot cu lacrimi in ochi am intrat la patutul ei gol sa ii iau lucrurile.

Pana la ora cinci cumva cumva a trecut timpul, dar de aici timpul a devenit ceva apasator, fara sfarsit. La ora cinci cand ne-am interesat la sectia postoperativa inca nu aveau vesti din sala de operatii, ni s-a spus ca trebuie sa mai asteptam. La ora sase am aflat ca operatia in sine s-a efectuat, inimioara ei bate din nou, dar are o hemoragie puternica si medicii lupta sa opresaca…

La ora sapte hemoragia inca persista in asa masura, incat mi s-a spus, ca eu ar trebui sa plec acasa cu baietelul, sa-l culc, nu are si el sa sufere plimband pe coridor cu parintii lui agitati. M-am gandit si am inteles ca fetita nu o voi ajuta mai mult daca silesc fratiorul ei sa sufere (sarmanul suferea si asa destul cu toata povestea asta de spitalizare, dar parca a inteles ca-i vorba de viata surioarei lui, a fost un mic erou). Am pornit cu el acasa de vreo cinci ori, pana am luat inima intre dinti si am spus, chiar plec cu el, am datorie de mama si fata de el. Asadar eu plecasem “acasa” cu el, iar sotul a ramas si ne-am inteles ca ma suna la telefon imediat cum afla ceva.

Dupa ora noua sotul m-a sunat ca operatia a luat sfarsit, medicii au iesit, si au spus ca starea ei este extrem de dificila, nu se stie daca hemoragia se opreste sau nu, fetita va dormi cu pieptul deschis, tamponat din cauza hemoragiei si se spera ca hemoragia sa se opreasca…

Sotul a venit si el acasa, baietelul s-a trezit si el si asculta tot ce vorbeam noi, parca stia ce se intampla. Am luat in socoteala tot ce s-a intamplat si am ajuns la concluzia ca am facut tot ce ne era in putinta: am asigurat medicii cei mai buni, am intervenit pentru ca operatia sa fie efetcuata la timp, si pana sa ajunga la operatie am luptat zi de zi pentru gramele ei (cei 7 kg tare greu le-am adunat!) si nu in ultimul rand are dragostea noastra: acum e randul ei sa decida daca doreste sa traiasca sa nu, noi vom accepta decizia ei, altceva nu mai putem face…

La 11 seara am mai sunat la postoperativa sa primim vesti de la ea, si mi-au spus ca strea ei deocamdata este stabila, se pare ca hemoragia inceteaza si ca ne vor anunta prin telefon daca se intampla ceva grav.

Ma trezeam continuu si ma linisteam ca telefonul inca nu a sunat si ma rugam sa nici nu sune… La 6 dimineata am telefonat din nou si am primit vestea cea buna, ca starea ei a fost stabila toata noaptea, hemoragia s-a oprit si chirurgul v-a inchide pieptul ei.

Am asteptat sa se trezeasca si baietelul si am plecat la spital. Am vorbit cu chirurgul si ne-a spus ca operatia a fost una extrem de dificila, starea ei a fost mult mai rea decat s-a vazut la analize. Inimioara ei a fost complet refacuta cu succes, dar o aorta nu a fost complet refacuta pentru ca deocamdata nu se putea. A ramas deci o stenoza care va trebui supravegheata si tratata, poate chiar in cateva luni. A spus ca fetita draguta a fost foarte puternica pe timpul operatiei si s-a observat ca are rezerve de energie remarcabile.

Ne-am apropiat mult de chirurg, este un om nemaipomenit. Am ajuns chiar sa il invitam impreuna cu sotia la o cina, care va avea loc candva in toamna.

Am intrat la fetita cateva minute si ne uitam la micuta de ea. Tare draga ne era. Dormea adanc, rasufla cu ajutorul masinariei, dar inima batea frumos, ritmic, toate parametrii erau cum trebuia sa fie. Am numarat firele agatate de ea de fiecare data si ma bucuram cand in loc de 19 numaram doar 16, apoi 12.

La numai dupa cateva zile fetita s-a trezit si a fost atat de bine, incat a fost transferata la sectia de terapie intensiva. Am lasat in urma multi tovarasi care fusese operati inaintea ei. La terapia intensiva m-au lasat sa o hranesc si sa o iau in brate. Cand am ridicat-o era parca un stalp si m-am spreiat. Cu spreanta ca asistenta ma va linisti ca aceasta rigiditate este din cauza operatiei am spus ce am observat si astept sa ma linisteasca. Dar ea mi-a spus ca de fapt si ei se ingrijoreaza din acest motiv si ca au inceput o serie de investigatii sa afle cauza.

Am inceput sa plang si ma rugam de ea sa-mi faca un semn ca este bine, ca nu sa paralizat sau nu i sa intamplat ceva groaznic, dar ochisorii ei erau inca ametite de calmante si nici nu a scos o vorba, nici nu sa miscat.

Eram atat de agitata, incat nici sotul nu a reusit sa ma linisteasca. Sotul a chemat medicul de garda si am cerut sa ne lamureasca in privinta ei. Medicul a fost simpatic si ne-a spus direct ca pana momentul de fata nu s-a gasit motivul rigiditatii ei. Dar sa fim linistiti ca problemele majore sant exluse, in cel mai rau caz avem de a face cu o infectie, meningita, care se va trata dupa caz.

Spre marea usurare a noastra de data asta chiar am scapat de complicatii. Saraca avea dureri imense si de suferinta incerca sa nu se miste…

Nici doua zile nu a stat la terapia intensiva, cand a fost transferata la sectia din care am pornit. Starea ei era tot timpul stabila, cu parametrii excelenti. La data de 24 deja era atat de bine ca planuiam externarea ei, cand o mica problema a intervenit: o bronsita pe cinste. Ne-am bucurat ca nu e pneumonie si nici alte probleme nu aveam. Au inceput un tratament cu antibiotice, au extras de mai multe ori pe zi excretia si asteptam sa se faca mai bine.

Nu va pot spune ce grele au fost acele zile din spital! Daca as fi avut un singur pui, m-as fi putut devota lui. Dar am avut doi, unul in spital, altul cu noi si tare greu a fost sa ma impart intre ei. Remuscari tot timpul fatea de celalalt. Sotul e un om nemaipomenit, dar el nu are deprinderi care-s menite sa-l ingijejsti un bebe. Primele zile nici nu a avut curaj sa o ia in brate, de alte lucruri sa nici nu vorbim. De alimentat baietelul tot eu eram nevoita, pentru ca el fara biberon nu se descurca. Imbracat-dezbracat mai bine nu discutam, iar scutecele nu si-ar schimba sub nici o forma… Dar am suprvituit cu totii.

In ziua de 29 iulie fetita a fost externata! La iesire am facut o fotografie cu chirurgul ei – cred ca va aprecia mult cand va fi mai marisoara. Sotul si cu mine am dat viata ei, iar chirurgul a redat-o.

Bineinteles am continuat si acasa tratamentul, a doua zi ne-am prezentat la medicul ei de familie si la clinica de copii din localitate. Zilnic o duceam la extractii a secretiei etc.

Toata lumea a fost uimita de refacerea rapida a ei. Nici nu se observa prin ce a trecut. Mergem din nou afara in fiecare zi, chiar am fost si la strand de trei ori. Ei bine, el si ea s-au bucurat de apa numai in bazinul lor adus de acasa (de teama de a nu primi ceva infectie), dar si asa le-a fost mare mare bucuria. Intr-o zi totusi am avut noroc, fiindca bazinul bebeilor era curat si fara nici un copil, asadar le-am lasat sa intre un picut. Sa fi vazut bucurie! Ei bine, ea la inceput tipa de teama, dar s-a imprietenit cu apa repede si de atunci numai bucurie!

Mi-a fost teama ca baietelul se va imbolnavi si el dupa ce a trecut prin atatea, dar tot calvarul ne-a costat doar o mica raceala.

Deci santem din nou cu bine totii acasa, ea isterica de numai numai. Sa nu credeti ca e lasat dupa ea, nu deloc. Dar asa e ea, face problema din orice si da din picioare si tipa, de trebuie sa dau peste gurita. Si o fac, fiindca vrem ca si ea sa fie educat in mod normal, nici ea nu are voie la mai multe decat fratiorul ei.

La 24 august am sarbatorit primul lor zi de nastere, au fost si parintii mei, au primit multe cadouri si ne-am bucurat mult cu totii.

De acum mai avem de urmarit stenoza arteriala ramasa si planuim si operatia funduletului (are 7,5 kg!). Pana trec cele trei luni recomandate de la operatia inimii sigur va cantarii peste 8 kg si sper din tot sufletul ca are sfincterul dezvoltat si va reusi si acesta operatie.

Cea mai mare bucurie a noastra ar fi sa ducem cu totii o viata normala, sanatoasa.

Multumiri tuturor celor care ne-au tinut pumnii!!!

CarlaVargas
publicat la 18.10.2004 (4927 citiri)