· articole
· intamplari

 De la lume adunate...

Doliu, dragoste, capcana, sinucidere, psihoterapie - implinire (cap.VI)





Eu as fi dorit un copilas de foarte mult timp, dar din fericire nu am ramas niciodata insarcinata. Nu ar fi fost cinstit sa amestec si un copil in mizeria in care ma aflam, dar eram hotarata ca daca totusi s-ar intampla sa raman insarcinata pastrez copilasul orice ar fi.

Numai ca acum doream mult un bebe si cum ciclul menstrual la mine se putea numi orice numai ciclu nu, motiv pentru care am fost de cateva ori si inainte la ginecolog, stiam ca aproape sigur am cicluri fara ovulatie...

Asadar nu am asteptat prea mult, dupa cateva luni da casnicie ne-am dus la medic. L. m-a dus la Clinica numarul 1. din tara si cu putin noroc am dat de un medic specialist de endocrinologie-ginecologie, cine se ocupa cu succes de tratamente de infertilitate. Amandoi am fost examinati si de vina s-a gasit o anomalie hormonala la mine, care - spunea doctorul - poate fi usor rezolvata cu un tratament medicamentuos.

Bine. Am inceput tratamentul. Greturi, dureri de cap aproape zilnic, dar nu am cedat. La mijlocul fiecarui ciclu am avut un examen de ecografie, unde urmareau daca sunt ovule maturizate si numarul lor. Organismul meu a raspuns pozitiv din prima luna la tratament, la prima ecografie am avut deja doua ovule maturizate si am primit o injectie pentru ca eliberarea ovulelor in trompa uterina sa fie asigurata. Am facut dragoste la programare si am asteptat cu nerabdare sa aflu ca sunt insarcinata, dar nu eram. Fiecare menstruatie ma intrista.

Mi se parea o vesnicie asteptarea celor doua linii de pe testul de sarcina, dar ea a aparut la 4 luni de tratament.

Am mers la medic, imediat mi s-a facut o analiza de sange si pentru ca nivelul de HCG era prea mare medicul m-a intrebat: "Si daca sunt gemeni?" "Doamne! Luna asta am avut patru ovule maturizate! Cati copii voi avea?" Nici el nu stia, dar m-a linistit ca dupa doua saptamani mi se v-a face o ecografie si vom afla atunci.

Am mers acasa plangand si am spus sotului ca vom avea patru pui de pisici, nascuti prematuri. El a incercat sa ma linisteasca ca va fi un singur copilas, dar eu am simtit ca sunt cel putin doi.

Intr-o dimineata ne pregateam la micul dejun cand am avut un sentiment ciudat si am intrat imediat la baie unde am vazut sange... Intr-o jumatate de ora am fost la garda clinicii (era duminica) unde m-au examinat si cum avort nu era, m-au lasat sa merg acasa si sa ma odihnesc, iar ziua urmatoare sa ma prezint la medicul meu.

Asa a si fost. El imediat m-a trimis la ecografie unde se vedeau doua boburi de copilasi care in ciuda sangerarii erau bine. Am primit injectii si parea totul OK.

Ne-am acomodat destul de usor la gandul ca vom avea deodata doi copii, chiar am fost mandri ca ni se intampla acest lucru. Stiam ca sarcina va fi grea. De cresterea a doi copii mici deodata nu ma temeam fiindca aveam alaturi un sot iubitor si o mare experienta cu copii. Singura mea problema era ca timpul si dragostea mea fata de ei va trebui sa impart si nu voi putea oferi pentru doi cat as da daca ar fi doar unul de odata.

La inca doua saptamani problema sangerarii s-a repetat, tot la sfarsit de saptamana, dar de data asta m-au internat la spital, spunand ca poate voi pierde unul sau ambii copilasi. Stateam in pat nemiscata cu inima intre dinti si tare fericita am fost, cand pericolul a trecut din nou.

Medicul meu m-a luat la un tratament serios si in ciuda sangerarilor repetate pana la cca. 20 de saptamani, bebeii, o fetita si un baietel cresteau frumos in burtica mea.

Socrii s-au razgandit in privinta vilei de vara si au spus ca o putem vinde si cumpara un apartament. Am cedat chiria si cu burta mare am trecut prin tortura mutarii.

Desi eram la 200 de km, am pastrat medicul ginecolog initial, deoarece am fost extrem de multumita cu el, mi-a placut clinica si micutii mei aici erau in cea mai mare siguranta, deoarece aici functiona centru pentru nou-nascuti prematuri...

Dupa trei saptamani am fost din nou spitalizata din cauza contractiilor. La 23 de saptamani era tot mai evident ca domnisoara e mult mai micuta decat domnisorul. Nu mi-a placut deloc. Aveam o presimtire proasta si tot citeam despre gemeni si purtam discutii cu mame a gemenilor si tot ma interesam de diferenta de greutate si sanatatea copiilor ca sa ma linistesc cumva. Am facut un tratament cu infuzii, a scazut diferenta de greutate la bebei si am putut pleca acasa.

Greu, dar am vandut vila socrilor, numai ca in ziua urmatoare sotul meu a primit un telefon din SUA: trebuie sa plece pentru o luna... Impachetam din nou si cum alta solutie nu prea am gasit eu m-am mutat iar 260 km, la 60 km de clinica, la matusa mea. Mama a venit sa stea cu mine, iar sotul a luat zborul spre SUA. Mi-a lipsit enorm de mult.

Eram in saptamana 32 cu o burta mare. Aveam dureri la fiecare pas. La ultimul examen medical s-a constatat ca m-am dilatat un picut si de fapt nasterea poate incepe la orice moment. Bineinteles inca nu era de dorit sa nasc, motiv pentru care medicul mi-a recomandat odihna permanenta si totodata m-a pregatit cum sa reactionez daca s-ar intampla ceva neobisnuit (sa chem salvarea, sa fie si el anuntat...).

La 33 de saptamani am inceput sa beau prea multa apa (7 litri in 24 de ore), am avut si senzatie de voma, asadar am sunat pe medic si i-am spus ce se intampla. Mi-a spus sa-mi pregatesc bagajele si voi fi imediat internata in spital.

Mi s-au facut analize, care nu indicau nimic deosebit, dar a doua zi am inceput sa am din nou contractii si sa ma dilatez. Am petrecut o zi intrega in sala de nastere, cu infuzii in vene, injectii, CTG. Medicul ma examina din ora in ora si speram ca vom reusi sa oprim travaliul. Si dupa o lupta de o zi, am reusit.

Sotul meu ma suna zilnic si a fost alaturi de mine cat se putea. Tinea si el pumnii sa nu nasc inainte de vreme si dorea si el mult sa fie aproape de noi dupa nastere (la nastere nu voia sa intre, desi stiam de mult ca va fi cezariana).

In seara aceea mi s-a facut un examen special de ultrasunete: ecografie de inima a puiutilor. Nu ma asteptam la nimic deosebit. D-na dr. care m-a examinat mi-a spus ca baietelul e bine, dar fetita sufera de o malformatie foarte grava la inima. Credeam ca vorbeste cu altcineva sau se insala, dar foarte repede mi-am dat seama ca este ceva extrem de serios. Tetralogie Fallot, forma severa suna verdictul si habar nu aveam ce poate insemna. Am luat-o la intrebari si mi-am dat seama ca viata ei e in pericol.

Am sunat sotul si i-am spus ce aflasem. S-a intristat si el, dar zilele urmatoare el a fost cel care m-a incurajat, spunand ca s-a informat despre boala ei si se pare ca este operabila si vom fi impreuna si vom lupta pentru ea.

A fost foarte greu sa accept ca micuta mea e grav bolnava. Am trecut prin multe-multe sentimente: cautam unde am gresit, daca nu raceala din primele saptamani era de vina? Sau paharul de sampanie de revelion cand inca testul de sarcina nu confirmase sarcina, iar eu am baut un singur pahar de sampanie si o cafea in acea noapte. Nu fumam niciodata. Nu luam medicamente decat cele prescrise de medic. Atunci de ce? Imi era mila de fetita mea, nu stiam ce o asteapta dupa nastere si am dorit sa o tin legata de cordonul ombilical cat se putea de mult.

Medicul meu a plecat in cioncediu si m-a lasat in grija unui coleg. Era un barbat chipes, simpatic, a venit chiar si de doua ori pe zi sa ma vada, dar orice ii spuneam, zambea doar si spunea ca va trece.

Iar starea mea de sanatate s-a inrautatit de tot. Nu mai puteam manca, nu mai puteam dormi, de miscat sa nici nu vorbim. Eram permanent foarte obosita si beam 14 litri de lichid in 24 de ore. Mama venea zilnic la mine si aducea zecile de litri de apa minerala si lapte.

Primeam si infuzie in fiecare zi partial pentru a ajuta fetita sa ia in greutate, partial pentru ameliorarea contractiilor.

Dupa plecarea medicului meu in concediu toata spitalizarea a devenit un cosmar. Nimeni nu facea nimic, iar eu simteam ca nu mai pot.

Am fost in saptamana 37 cand sotul s-a intors. A fost o mare usurare, dar nici el nu putea schimba atitudinea nepasatoare a medicilor si a asistentelor.

La pragul saptamanii a 38 mi s-a facut (dupa internare primul!) un examen de rutina de sange si de abia atunci si-au dat seama ca am facut o toxemie ( = preeclampsie) extrem de grava. Au repetat analizele de urgenta, dar au iesit si mai proaste. Medicul de garda m-a certat ca nu i-am vorbit despre simptomele toxemiei, desi in aceea dimineata fusese el caruia ii spusesem de a nu stiu cata oara ca beau necontenit etc.

In fine verdictul a fost cezariana de urgenta.

(Urmeaza cap. VII)

CarlaVargas
publicat la 20.07.2004 (6717 citiri)