· articole
· intamplari

 De la lume adunate...

Doliu, dragoste, capcana, sinucidere, psihoterapie - implinire (cap.VII)





Mama mea a fost langa mine pe tot parcursul operatiei.

S-au nascut puisorii: el cantarea 3050 g, ea 2350 g. Tot timpul intrebam daca sunt bine, daca fetita mea traieste si m-am linistit de cate ori mi-au spus ca e bine. Fiul meu a fost dus la sectia de nou nascuti, fata mea la centrul intensiv pentru nou nascuti, iar eu eram la terapia intensiva.

Sotul a venit, mi-a spus ca i-a vazut pe ambii si sunt frumosi si sunt bine, chiar daca fetita noastra e cam vinetica, mititica si in incubator.

Sotul meu a cerut ca fiul nostru sa fie adus la mine sa-l pot vedea si eu, si mi l-au adus. Era atat de dulce, putin speriat se uita la mine, parca cerea explicatie la tot ce s-a intamplat. I-am spus ca totul va fi bine si ca el este fiul meu, iar eu sunt mamica lui si ca voi avea mare grija ca lui sa-i fie totul bine. Parca m-a inteles. Dupa cateva minute a fost luat, iar pe fetita o puteam vizita de abia urmatoarea zi.

A fost o intalnire cutremuratoare. Subtirica, vinetica, in incubator - inconjurata cu tot feluri de masinarii si nu stiam care este de fapt starea ei... Nimeni nu a venit sa-mi explice ce se intampla cu ea, asadar am cautat-o pe d-na dr. care facuse echografia la inima (ea a fost si sefa sectiei de terapie intensiva a nou-nascutilor, in continuare o voi numi dr. Echografie). Mi-a spus ca micuta e bine si daca voi fi transferata la sectia de nou nascuti o pot avea si pe ea alaturi.

Desi aveam dureri, m-am simtit mai bine decat in ultimele luni da sarcina. Tensiunea incepuse sa intre in normal, chiar si analizele de sange (care mi le faceau de trei ori pe zi) incepusera sa se inbunatateasca. Am cerut sa fiu transferata la sectia de nou nascuti, si asa s-a si intamplat.

M-am miscat foarte greu, de mancat inca tot nu puteam, eram extrem de obosita si adormeam tot timpul. La sectia de nou nascuti a fost un medic si o doctorita (ginecologi) foarte cumsecade, se interesau de starea mea si am primit toata grija lor (nici nu mai povesteam medicului la care am fost predata). Medicul mi-a spus ca analizele mele acum au doar trei stelute (numarul stelutelor indica gradul de deviere a valorilor de la normal) si eu stiam ca trei stelute sunt foarte grave. "Dl. dr., daca trei stelute sunt deja motiv de bucurie, spuneti-mi cate stelute aveam?" "Starea dvs. nu se mai putea explica prin stelute. Unde valoarea maxima era de 30 dvs. ati avut 300, dar acum e mult mai bine." M-a linistit ca oboseala, greutatea de a ma gandi etc. sunt strans legate de aceasta stare si vor trece.

Asteptam cu nerabdare sa scap odata de spital, unde eram de 6 saptamani. Voiam sa am momentele mele private, cand nu e langa mine nici un strain, fie colega de camera, fie personalul din spital. Voiam sa am grija de copii fara ca cineva sa intervina. Voiam sa fim impreuna toata familia. Voiam sa putem incepe cautarea caminului. Voiam sa fiu libera. Si cum toate acestea nu se puteau, eram din ce in ce mai deprimata, frustrata.

Intr-adevar fetita a fost adusa si ea la mine. Incercam de mai multe ori, dar nu am avut nici un strop de lapte, asadar le-am hranit cu biberon (un motiv in plus sa astept sa pot pleca "acasa", sa le pot pune la san fara comentarii sau macar sa le hranesc din biberon normal, nu din care curge laptele ca de la robinet). El manca bine, ea mai putin si chiar vomita. Era o vara caniculara, le era cald in fasa de spital, dar nu aveam posibilitatea sa le tin in hainele de acasa.

La varsta de 4 zile am mers cu ea la Institutia de Cardiologie, unde mititica a fost examinata. Mi s-a spus sincer ca este foarte grav bolnava, d-na dr. a fost foarte amabila si mi-a explicat care este problema, a prescris tratamentul medicamentos si a spus ca desi fetita are nevoie de supraveghere stransa, din punct de vedere cardiologic poate pleca acasa. Ne-a dat o noua intalnire la cateva zile si ne-am intors la spital.

Imi era teama ca oricand i se poate face rau si imi era frica ca nu imi voi da seama ca face o criza sau contrariul, o sa imi dau seama dar ce voi face cu ea? Asteptam sa pot pleca acasa si din motivul de a fi aproape de Internet de unde speram sa aflu mai multe detalii despre tetralogia Fallot. Incepusem totusi sa o accept pe ea, asa vinetica cum era si ne faceam planuri pentru operatia ei. Ne gandeam daca ar fi mai bine sa o ducem in SUA pentru operare sau e mai bine sa fie operata in Ungaria. Ma pregateam sa plecam toti acasa.

Nu mi-a placut cum manca, vedeam un chin pe fata ei, parca suferea de ceva si am mers la asistente sa faca ceva cu ea. Asistenta a luat-o, a dezbracat-o, dorea sa o ajute la eliminarea gazelor. Un moment se uita ciudat, apoi mi-a spus ca o duce inapoi la sectia intensiva pentru ca nu-i place starea copilului. Asteptam cu nerabdare ce va urma. A aparut dr. Echografie si mi-a spus ca fetita din pacate are si o alta malformatie: atresia anus, adica nu are orificiu anal. Urmeaza sa vina un chirurg de la Clinica de Copii si el va decide ce urmeaza a fi facut. Pana atunci se va hrani doar prin infuzie si ramane din nou la terapia intensiva.

Plangeam de durere si de disperare. Acest eveniment a fost una decisiva pentru mine in procesul de atasare de ea. A venit intr-un moment extrem de delicat: avusesem o sarcina grea, suprasolicitanta cu multa spitalizari, organismul meu a fost suprasolicitat si inca vulnerabil nu numai fizic dar si psihic; nici nu ma obisnuisem cu faptul ca micuta are o inimioara bolnava, de-abia incepusem sa ne organizam in privinta ei; a fost prea putin cu mine, de abia m-am linistit cat de cat ca nu are nevoie de terapie intensiva, cand a fost din nou smulsa de langa mine si pusa pe infuzie. Brusc s-au intrerupt acele fire subtirele cu care am inceput sa ma atasez de ea. As fi fost foarte recunoscatoare daca cineva ar fi stat 20 de minute cu mine si sa ma ajute sa trec peste acest eveniment, dar dr. Echografie a anuntat noul ei diagnostic si a plecat. (Nici nu mai amintesc faptul ca la nastere fusese ea de garda si ea a examinat copiii, examinarea orificiului anal este un examen de rutina obligatorie...)

Mergeam din trei in trei ore la sectia intensiva si incercam sa hranesc eu ambii copii, dar a fost cu neputinta. Eram prea slaba pentru a putea alerga de la unul la altul aproape in acelasi timp. Rezultatul a fost ca simteam ca abandonez ambii copii si ma simteam vinovata pentru acest lucru. Pe deasupra nu ii lasau sa intre in camera nici pe sotul, nici pe mama - doar pe furis. Nu pot sa spun cat de grele au fost aceste zile. Simteam ca mor din cauza stresului si a suprasolicitarii.

In sfarsit a venit Chirurgul, a examinat-o si a stat de vorba cu mine si sotul meu. Ne-a explicat ca desi nu are orificiu anal, are o fistula aproape de vagin, care insa e prea ingusta pentru a putea defeca. Va incerca sa dilateze treptat aceasta fistula pana ea ajunge la o greutate potrivita pentru operatia reconstructiva.

Fetita mea a venit din nou langa mine. Cu o sonda subtire ii faceau zilnic doua clisme, la care urla parca o injunghiau. Simteam ca mi se rupe inima si am fost extrem de furioasa pe mine insami pentru ca nu am putut sa-i ofer si ei un inceput de viata sanatoasa. Am inceput sa am remuscari pentru suferinta ei si imi era teama ca o voi sili la o viata numai cu dureri, suferinte, spitale, operatii si cine stie ce...

Spre seara eram atat de obosita, adormeam foarte adanc si am rugat asistentele ori sa le ia pe puiuti ori sa o lase pe mama mea langa noi. Nici vorba sa o lase pa mama sau pe sot! Au luat copilasii, dar in fiecare seara a trebuit sa ma rog sa mi le ia. Si Dr. Echografie le-a spus asistentelor sa nu-mi ia copiii, trebuie sa ma obisnuiesc cu ingrijirea lor! Nici nu-i trecuse prin minte ca si eu sunt bolnava si slaba, sa nu mai vorbesc de faptul ca "acasa" voi avea alaturi si pe tatal copiilor si pe mama mea. Am fost silita sa fiu singura. Din fericire asistentele au fost mai intelepte si au luat cel putin unul dintre copii cateva ore in cursul noptii.

Nimeni nu voia sa ne externam, desi era evident ca din punct de vedere cardiologic putem pleca, iar atresia anusului nu se rezolva intr-o saptamana sau doua.

Am cerut explicatii de ce nu ma lasa sa plec? Nu prea au stiut sa-mi raspunda, dar pana la urma ne-am inteles ca daca invat sa-i fac clisma, putem pleca. Am luat inima intre dinti si una-doua am invatat, dar tot nu au vrut sa ne lase.

Intr-o zi am surprins asistenta ca ii da fiicei mele un medicament de care eu nu aveam cunostinta. Am luat-o la raspundere, ce ii da cand nu e prescris si mi-a spus ca este prescris, deoarece fetita are si o problema la rinichi. Credeam ca voi lesina, dar am fost puternica si imediat i-am cerut analizele. Ea mi le-a aratat si mi-am dat seama ca fetita mea a avut o echografie pe ascuns, despre care eu nu stiam si nici rezultatele nu mi s-au comunicat. Am retinut rezultatul si i l-am aratat si sotului. Am fost dezamagiti. Are ceva fata noastra care-i sanatoasa? De ce medicii se comporta astfel?

Am spus sotului ca daca nu ne duce acasa eu voi innebuni. Am plans toata ziua, a venit o dr. din echipa dr. Echografie si mi-a spus ca eu nu imi iubesc copiii de vreau sa plec acasa! Aici am un loc foarte bun, totul mi se aduce pe tava, ce mai vreau? VREAU ACASA! A stat o ora la mine ca sa ma convinga ca cerand externarea noastra din spital de fapt vreau sa-mi abandonez copii!! Doamne ce femeie mizerabila!

Fetita manca din ce in ce mai rau, dar cand sub supravegherea dr. Echografiei am facut clisma si ii spuneam ca ea mananca din ce in ce mai putin pe deasupra si "productul" e insuficient - eu vad scutecele baiatului si cantitatea scoasa de la fetita e prea putin-, m-a certat din nou si mi-a spus ca asistentele o pot hrani numai eu nu o pot si ca datorita clismei burtica ei se goleste suficient si sa nu mai comentez.

(Urmeaza cap.VIII)

CarlaVargas
publicat la 24.07.2004 (5778 citiri)