· articole
· intamplari

 De la lume adunate...

Doliu, dragoste, capcana, sinucidere, psihoterapie - implinire (cap.VIII) + album foto





Am spus sotului ce se intampla si el a spus ca ne va scoate din spital fie ce-o fi. Ziua urmatoare a venit dupa noi, si cum din nou voiau sa traga de timp spunand ca nu au salvare la dispozitie ca sa ne duca la cele doua clinici (Cardilogie, Clinica de Copii) spre examinare, sotul ne-a luat in masina si am plecat singuri la clinici.

Cardiologul ei a fost o dr. de nota zece. A examinat-o, ne-a spus ca starea ei e grava, s-ar putea sa fie nevoie de o operatie foarte curand, dar aceasta operatie va fi una temporala, pentru ca e prea micuta sa i se faca operatia reconstructiva. In fiecare zi de luni trebuia sa ne prezentam la ea la examen sa vada daca putem astepta pana creste putin.

Chirurgul a fost si el un dr. nemaipomenit. A examinat-o, a dilatat fistula si a spus ca e nevoie sa faca aceasta interventie din doua in doua zile si din acest motiv ar fi bine ca fetita sa ramana la ei in spital. Am spus ca daca singurul motiv a spitalizarii este dilatarea noi suntem dispusi sa o aducem din doua in doua zile, acei 60 de km nu conteaza. Chirurgul a fost de acord, chiar s-a bucurat de acest lucru. I-am spus ca dupa parerea mea fetita nici nu mananca bine, nici nu are scaun suficient. In mana cu biletul de iesire din spital (pe care dr. Echografie scrisese ca fetita mananca bine si scaunul este eliminat fara probleme) a sunat la spital la dr. Echografie, am auzit ca ii spune si ei ce am zis eu. Dr. Echografie (desi sunt pasnica de fire, azi as lua-o la bataie!) nu stiu ce a raspuns, dar Chirurgul ne-a lasat sa plecam.

Am ajuns "acasa" la matusa mea. Nici nu am rasuflat, am vazut ca starea fetitei se inrautateste cu fiecare ceas. Am chemat pediatrul din oras, i-am spus ca nu mananca (bea 5-10 ml de lapte din doua in doua ore!) a sunat si ea la dr. Echografie, a intrebat ce sa faca si i s-a raspuns ca nu se intampla nimic.

Mama, sotul si cu mine zi si noapte am vegheat asupra ei cu biberonul in gura. Ba chiar unul i-a deschis gurita, altul ia pus suzeta si tresaream de bucurie daca inghitea o gurita de lapte.

Ziua urmatoare sotul si cu mine am vazut ca problema e extrem de serioasa. Fetita dormea continuu, nu mai plangea, nu manca, nu bea, nici nu se mai putea trezi. Am pus-o in masina, baietelul l-am lasat in grija mamei si am plecat cu ea la Chirurg. In doua clipe Chirurgul a inteles gravitatea situatiei si a internat-o pe loc. Au pus-o in incubator pe infuzie imediat si dupa cateva ceasuri, desi starea ei era tot grava, noi a trebuit sa mergem acasa la celalalt pui.

Zilnic mergeam la ea si ne-au confirmat ca problema ei a fost o infectie si ca nu eliminase scaun suficient. Dupa o saptamana si-a revenit, a inceput sa manance, dar am primit un diagnostic nou, ce iesise la iveala la o noua echografie: are lichid in uter.

Nici nu pot descrie ce simteam.

Intre timp cautam si chirie ca la matusa nu mai puteam sta 4 intr-o camera, plus mama cu matusa in cealalta camera. Inca aveam dureri de la operatie, mai sangeram (eram inca in lauzie), dar de odihna nici nu putea fi vorba. In fine am gasit o chirie de trei camere la inca 60 km (deci 120 km de la Cardilogie si Clinica de copii) si fetita a fost dusa acasa aici.

Ii faceam zilnic clisme la care ea urla, eu plangeam, baietelul devenea agitat, iar sotul incerca sa ne ridice moralul la toti.

Mama a plecat acasa in Romania (ii era dor de tata, nu se simtea prea bine la noi pentru ca nu avea unde sa mearga la cunostinte) si am ramas singuri cu sotul si cei doi pui. Mancau din trei in trei ore zi si noapte, eram obositi nespus. Desi copiii dormeau cu noi in camera, la un brat de mine, uneori adormeam atat de adanc, incat la plansul copiilor a trebuit sa ma trezeasca sotul, fiindca eu nu auzeam. La trei saptamani am fost din nou la cardiologie si dr. a spus ca situatia ei se inrautateste s-ar putea sa fie nevoie de operatie. Ea va prezenta cazul ei la consiliu si ne anunta despre decizia adusa.

Decizia a fost sa mai astepte.

Fiind in cunostiinta de gravitatea situatiei ne-am hotarat cu sotul sa anuntam si spitalul de copii din localitate de existenta copilei grav bolnave, ca daca s-ar ivi o problema de urgenta sa avem unde apela. Intr-o dimineata am luat copiii si am plecat la medicul cardiolog din localitate. I-au facut un EKG si medicul a spus asistentei ca trebuie sa intrerupa programul si sa mergem cu fetita la etaj pentru o echografie de inima. La echografie medicul ne-a spus ca situatia este extrem de grava. Am spus ca avem doua posibilitati: salvarea sau masina. Medicul ne-a corectat spunand ca avem o singura posibilitate, sa pornim imediat cu masina fiindca de salvare nu mai e timp. A intrebat daca avem bani la noi pentru autostrada si benzina si cum nu aveam ne-a imprumutat el. Fara hrana pentru bebei, fara haine, fara acte am plecat spre cardiologie cu viteza maxima ce reusea Skoda noastra cea veche.

Pe drum sotul m-a pregatit ce vom face: el opreste masina in fata intrarii la spital iar eu sa alerg cu ea direct la dr. (care intre timp a fost anuntata de sosirea noastra prin telefon de catre medicul din localitatea noastra), el cauta un loc de parcare si vine dupa noi impreuna cu fiul nostru. Pe drum ma uitam la ea daca mai traieste, dar nu se observa nimic neobisnuit la ea. Se uita, era treaza. Aveam grija si de celalalt pui.

Am fugit cu ea cum ne-am inteles cu sotul. Dr. s-a uitat la ea, a vazut ce vinetica era si a alergat cu noi la sectia de terapia intensiva unde fiica mea a fost smulsa din bratele mele pentru a i se putea salva viata. Saturatia de oxigen avea intre 10-20 de procente. A fost reanimata si operata de urgenta de un specialist foarte bine pregatit profesional si din punct de vedere omenesc o fire deschisa, calda. I s-a introdus un "shunt" in afara inimii (o conducta mica intre doua vene ca sangele sa poata circula) si micuta noastra a scapat. Avea o luna (si 2800 grame).

Pe parcursul operatiei am fost toti trei la clinica, sotul a cerut baietelului de mancare din spital. Micutul simtea si el stresul imens si plangea intr-una. Anesteziologul chiar mi l-a cerut o vreme sa incerce sa il linisteasca, dar nici el nu a reusit.

Ea a ramas la terapia intensiva, noi trei am plecat acasa. Baietelul a devenit si el extrem de plangacios, statea doar in brate la mine si se tinea de hainele mele cu cele doua manute cautand siguranta. L-am tinut in brate cat de mult se putea si el adormea frumos in bratele mele. Sotul mergea in vizita din doua in doua zi la ea (120 de km), iar eu primeam vesti numai prin el si prin telefon despre ea. Burtica baietelului ne facea probleme zilnice: il durea mult, iar el plangea tare, tare. Nu puteam face cu el din nou un drum atat de mare si cum sotul nu ii putea purta singur grija, eu nu mi-am vazut fetita timp de 10 zile, dupa care a sosit din nou mama mea si ea avand grija de baietel, eu am putut pleca sa o vizitez impreuna cu sotul meu. De abia atunci a fost adusa la sectia "normala" de la cea intensiva si am cerut ca daca nu mai are nevoie de ingrijire medicala sa fie externata. Dupa cateva zile am putut pleca din nou impreuna.

Era de la nastere o mare plangacioasa, dar acum tipa tare si lung de nu mai stiam ce sa facem cu ea. La Cardiologie nu i s-au facut clisme si burtica s-a umplut din nou, nici eu nu puteam sa scot fecalele din ea. Intr-o seara eram singura - mama plecase din nou, iar sotul iesise in oras dupa medicamente - iar fetita tipa atat de tare in bratele mele, incat am fost nevoita sa chem salvarea, deoarece mi-era teama ca i se intampla ceva la inima de urla si nu stiam ce are. Salvarea ne-a luat (impreuna cu baietelul) si ea a fost internata la Spitalul de copii din localitate, dar cum nu stiau ce sa faca cu ea, am luat-o in masina si am dus-o la Chirurgul de la Clinica de Copii, unde a fost internata din nou in spital. Au ajutat-o din nou sa elimine scaunul de doua saptamani si micuta si-a revenit din nou. Dupa o saptamana a fost externata din nou. Avea doua luni.

La varsta de trei luni lucrurile au inceput sa se inbunatateasca. A trecut o luna fara spitale, mergeam doar o data pe luna la controale la Cardiologie (totul era bine) si la Clinica de Copii unde i se largea fistula, dar in rest eram bine.

Am gasit un apartament cu patru camere la 85 de km de unde stateam asadar ne-am mutat pentru oltima oara, in sfarsit ACASA (la cca. 170 km de clinici).

Am petrecut mult timp impreuna si am inceput sa ne cunoastem mai bine. Primele saptamani ea ma trata parca as fi fost "asistenta de serviciu" fara sa fi existat o continuitate in relatia noastra. De fiecare data cand mergeam la patutul ei, trebuia sa iau totul de la capat, fiindca ea nu ma recunostea. A fost extrem de greu. Ma temeam ca spitalizarea a stricat si ce mai era bun in ea, cateodata credeam ca nu va zambi, nu ma va recunoaste niciodata.

La patru luni am primit vesti bune: lichidul din uter disparu-se, problema la rinichi se vindecase fara urme! A fost poate primul moment cand am inceput sa pun sperante in ea, dar tot nu o simteam destul de aproape de mine. Pe de o parte ma simteam vinovata pentru suferinta ei, pe de alta parte ma temeam ca o voi pierde si nu voi putea trece peste o asemenea durere.

Fratiorul ei a fost un dulce din prima clipa, un frumusel ca in vise, care era sanatos, manca bine se dezvolta frumos si dupa varsta de trei luni si burtica a cedat sa il mai supere nu am avut nici o problema. Atasarea de el a fost fara probleme, ne cunosteam mult prea bine. Era suficient doar sa ne privim si amandoi intelegeam ce vrea celalalt.

Gemenii sunt foarte scumpi, dar cred ca chiar si daca sunt ambii sanatosi e greu sa te imparti intre ei. Fetita fiind bolnava si fiind mult timp spitalizata acest lucru pentru mine a fost si este greu. Daca as fi putut alege, as fi dorit sa am aceeasi copii, dar fetita sa se nasca prima ca sa pot fi langa ea integral, cu toata grija si atentia mea pana se vindeca din toate bolile ei si apoi sa vina baietelul, care la randul lui sa nu fie nevoit sa asiste la dramele surioarei lui (tipatele zilnice la clisme, spitale etc.).

Au venit luni linistite, frumoase in care ne-am apropiat toti patru unul de celalalt. Plecam impreuna toti patru in fiecare luna la controale la Cardiologie si la Clinica de Copii la 170 de km. Nu au fost calatorii usoare, dar copiii s-au obisnuit frumos cu astfel de drumuri. Ei ii placea enorm sa calatorim, si ii place si in prezent. El s-a obisnuit mai incet, dar acum, la 10 luni cat au, ambii striga de bucurie cand coboram scarile si iesim afara.

Pana la 9 luni am facut clisme in fiecare seara, saraca tipa tare, dar de-acum o luna e suficient sa ii facem doar din trei in trei zile pentru ca dupa clisma poate defeca singura pana ziua urmatoare. La Chirurg putem apela prin telefon oricand, dar nu mai mergem la controale. Cand ajunge la 8 kg, va fi operata si speram ca are sfincterul dezvoltat si v-a avea un fundulet OK.

Ambii copii sunt foarte scumpi, cu personalitati diferite, atasate unul de celalalt. Patutul lui e vizavi de al ei sa tin coferinte la nesfarsit. Si sa nu credeti ca boala ei ne-a privat de momente fericite. In fiecare zi iesim afara fie iarna, fie vara. Pana la cinci luni am fost de doua ori in strainatate pentru o plimbare de o zi. La cinci luni am plecat la socrii pentru trei zile si le-a placut mult (desi lipsa patuturilor ne-a creat unele probleme). La sapte luni - contraindicatie medicala nefiind - am plecat in Romania in orasul meu natal (500 de km) pentru doua saptamani. Bunicii au facut rost de doua patuturi, iar copilasii s-au simtit de minune. La fel si noi.

De la patru luni am inceput sa introduc alimente "solide", care au fost bine acceptate de ei. Fetita intotdeauna manca foarte putin, intotdeauna a fost si este o copila extrem de greu de hranit. Asteptam sa aiba 8 kg pentru operatia funduletului, dar la zece luni nici 7 kg nu are...

Dezvoltarea motorica la el este foarte buna (a ridicat capusorul inca din spital, la doua luni s-a intors de pe spate pe burta, la sase luni s-a tarat, de la sapte luni se ridica in picioare si merge sprijinindu-se), ajunge pretutindeni doreste. Este foarte activ, vesel, prietenos. De cateva zile si fetita sta singura pe fundulet si se taraste. Sunt tovarasi de joaca.

Cu toate problemele pe care le avem (94 la suta din cauza bolii fetitei) ma simt implinita. Imi iubesc familia nespus de mult. Impreuna cu sotul meu ne bucuram de fiecare moment. Problemele nu au luat sfarsit, din contra, suntem pe pragul unui pas de viata si de moarte.

Acum o luna am fost cu ea la un examen de cateter la inima. A stat trei zile in spital, dar noi am fost alaturi de ea. Sotul a reusit sa rezolve sa fim cazati intr-un "camin" aproape de spital, unde noi trei am primit o camera cu baie si de aici puteam merge sa fim alaturi de ea foarte mult. A fost putin necajita din cauza infuziei si dupa interventie, dar si-a revenit foarte repede si acasa a doua zi zambea de parca nu s-ar fi intamplat nimic.

Rezultatul examenului insa arata ca starea ei e din nou fragila. Shunt-ul introdus la prima operatie incepe sa-i fie mic si medicul examinator a spus ca starea ei e grava si intr-o luna are nevoie de operatia reconstructiva.

A trecut insa o luna si termenul operatiei s-a prelungit mai intii la doua, apoi la trei luni, iar sotul si cu mine am intrat in panica. La prima operatie tot o amanare a pus viata ei in pericol, iar noi nu vrem sa ne incredem in noroc ca vom scapa cu bine si acum.

Trebuie sa adaug ca de data asta a intervenit un sir de evenimete nefericite la medici. Primul Cardiolog al ei, de care eram foarte multumiti, s-a imbolnavit si de 6 luni nu mai lucreaza. Am avut un cardiolog nr. 2 de care din nou am fost multumiti, dar ea asteapta un bebe si de 3 luni nu mai lucreaza nici ea. Nr. 2 ne-a predat la nr. 3, dar el fiind plecat la o conferinta, ne-a internat un nr. 4 si examenul de cateter a fost efectuat de nr. 5. Am fost ca o minge intre 3., 4. si 5. si in continuare, motiv pentru care operatia ramanea doar un proiect.

Avem si in localitate un cardiolog, la care mergem tot regulat la controale si acum am apelat la ea. I-am povestit ce se intampla, ea a consultat fetita si ne-a spus ca nu avem ce sa asteptam. Starea ei de acum poate crea probleme oricand. Ne-a sfatuit sa mergem la Cardiologie si sa luam legatura cu chirurgul care a facut si prima operatie.

Nu a fost usor deloc sa il contactam, dar sotul a rascolit pamantul si l-a gasit. Am fost la el si la cardiologul nr. 5. Le-am spus deschis temerile noastre, iar ei au spus ca intr-adevar timpul lucreaza in defavoarea noastra, asadar va fi operata dupa doua saptamani.

La 12 iulie fetita mea va fi internata in spital si operatia va avea loc in una din zilele 14-16. Nu va pot spune cat de mult ma tem de aceasta interventie, fara de care ea nu poate trai, dar nu se stie daca scapa cu viata din ea. Sotul are grija ca noi, familia, sa fim din nou cazati in acelas "camin" ca sa putem fi aproape de ea. Pana la inceputul lunii august vom fi acolo.

Chiar daca acest capitol apare dupa operatie, tineti-ne pumnii, pentru ca si zilele dupa operatie sunt decisive.

Pe urmatoarea adresa de Internet puteti vedea un album de-al nostru:

http://babanet.hu/album/main.php?album=2812

CarlaVargas
publicat la 06.08.2004 (7677 citiri)