Cina
dumneavoastra a fost stricata de lipsa unui singur element care a provocat o
avalansa de evenimente negative. Autismul este ca aceasta cina si reprezinta
o serie de lipsuri in dezvoltarea psihologica, iar acestea sunt foarte penetrante
deoarece au debutul foarte devreme in viata copilului.
Din pacate, ceea ce ramane inca un mister, in pofida a multe decenii de cercetare,
este acel deficit primar care declanseaza autismul. In anumite forme de autism
inteligenta si limbajul pot fi normale sau chiar superioare.
In medie, matematicienii
si oamenii de stiinta obtin scoruri mai mari decat cele normale la scalele care
evalueaza simptomele de autism.
Dezvoltarea fizica este normala in autism. Dar, copilul care sufera de autism
ii trateaza pe ceilalti ca si cum ar fi obiecte neinsufletite.
Copilul nu are contact vizual si pare a nu sti ca ceilalti au emotii si ganduri
care pot fi impartasite. Putem spune ca dezvoltarea sociala si psihologica a
copilului sunt defectuoase. Cercetatorii sustin ca orice anormalitati prezente
in creierul persoanelor cu autism ar putea fi o consecinta a limitarilor severe
care exista in experienta sociala timpurie.
Un deficit biologic primar?
Deseori se considera ca mamele poarta vina pentru problemele copiilor lor. In
anii ’50 – ’60 Bruno Bettlelheim a enuntat o teorie care sustine
ca autismul apare datorita esecului mamei de a avea o legatura emotionala puternica
si stabila cu copilul sau, datorita indisponibilitatii sale afective, racelii
cu care se comporta cu copiii lor.
Discreditata
astazi, aceasta teorie a facut foarte mult rau, a condamnat multi copiii autisti
la unele terapii indoielnice, iar pe mamele lor la un cosmar nesfarsit plin
de culpabilitate si indolieli despre sine. Bruno Bettlelheim a fost unul dintre
primii specialisti in dezvoltarea copilului si s-a ocupat mult de studierea
autismului, dar explicatia pe care a gasit-o referitor la originea autismului
a fost una gresita. Nu exista dovezi clare care sa confirme ca autismul poate
fi provocat de o mama care este foarte rece fata de copilul sau.
Actual, specialistii sunt de acord cu ipoteza (destul de putin sustinuta de
rezultatele studiilor) ca autismul este cauzat de un deficit biologic, ca este
determinat genetic sau prin anumite leziuni biologice la nivelul creierului,
sau de amandoua.
In prezent studiile se concentreaza foarte mult pe partea genetica, dar totusi
rezultatele ne arata ca genele nu explica in totalitate aparitia autismului.
Incidenta autismului a crescut simtitor in ultimele decenii, in timp ce fondul
genetic nu s-a modificat in aceasta perioada de timp. S-a descoperit ca unele
alele (gena de un anumit tip de pe acelasi cromozom) au legatura din punct de
vedere statistic cu autismul, dar cu toate acestea, unii copii pot fi autisti
fara a avea acele alele, iar altii nu sunt autisti desi au acele alele.
Astfel, putem spune ca aceste alele descoperite nu sunt nici necesare si nici
suficiente pentru a cauza autismul si genele pot doar sa ne spuna ca un copil
ar putea fi mai susceptibil decat alt copil de a deveni autist, dar mai exista
inca factori necunoscuti, probabil factori de mediu (sociali, emotionali, etc.)
care au legatura cu declansarea bolii.
Incidenta
autismului a crescut ingrijorator in foarte multe tari, iar cresterea aceasta
indica existenta unei cauze singulare. Este foarte putin probabil ca un factor
biologic sau chimic prezent in atatea tari diferite sa se fi modificat rapid,
astfel incat sa fie responsabil de cresterea incidentei autismului si atunci
se considera ca numai o schimbare foarte raspandita a unui anumit comportament
ar putea fi cauza.
Un deficit psihologic primar
Exista cel putin doua prejudecati care descurajeaza luarea in considerare a
factorilor psihologici implicati in aparitia autismului.
Una este teama de a invinovati mamele copiilor, iar a doua este chiar teama
de psihologie, de ceea ce tine de psihologie. Un om de stiinta sau un medic
s-ar putea teme de psihologie pentru ca aceasta i-ar putea sugera ca el sau
ea, nu isi inteleg propria lor minte, modul in care mintea functioneaza.
Aceasta teama determina cautarea unor explicatii care ofera reasigurarea ca
mintea poate fi inteleasa asa cum intelegem modul in care functioneaz un automobil:
o conditie medicala nedorita (asa cum este si autismul) se datoreaza unui mecanism
din creier, un circuit neuronal nu functioneaza asa cum trebuie si va putea
fi “reparat” cu ajutorul medicatiei sau printr-o interventie chirurgicala.
Cu toate acestea, stiinta insasi ne arata ca mintea, sau mai bine spus personalitatea,
nu este un mecanism. Specialistii au aratat ca orice sistem viu este un sistem
dinamic auto-organizat sau un sistem adaptativ complex, mai degraba decat un
mecanism. De cand lucrurile sunt vazute in acest fel, de cand personalitatea
este considerata a fi un sistem viu, desi unul psihologic, se presupune ca si
acest sistem trebuie sa fie unul cu o auto-organizare dinamica.
Poate ca daca facem o analogie ne va fi mai usor sa intelegem: o clasa de scoala
include banci, usi cu balamale, ferestre, lumini care au intrerupatoare, tabla
de scris, etc. Aceasta clasa de scoala este un mecanism organizat din exterior
de constructori si de cei care au amenajat-o. Ea va continua sa existe indiferent
daca exista sau nu o energie care sa treaca prin ea. In mod intuitiv putem vedea
ca acesta nu este un model bun pentru personalitate.
Si
totusi o clasa se organizeaza ea singura. Cu ajutorul catorva componente initiale
(un profesor cu suficienta autoritate, elevi care isi doresc sa invete, materii
adecvate si intalniri regulate), o clasa productiva va evolua spontan. La fel
ca toate sistemele dinamice si clasa va exista doar atata timp cat va avea un
flux de energie in ea, in cazul nostru de la participanti (daca toata lumea
din acea incapere ar adormi, clasa ar inceta sa existe).
O clasa acumuleaza istorie, dezvolta un caracter unic si apoi moare de o moarte
naturala, va exista numai in memoria celor care au fost acolo, au cunoscut-o.
Putem spune ca o clasa este un model bun pentru personalitate.
Daca unul dintre componentele clasei lipseste sau esueaza, de exemplu daca
profesorul nu are suficienta autoritate, acest fapt va atrage dupa sine o serie
de esecuri care vor duce in final la formarea unei clase neproductive, ineficiente.
Esecul initial este unul social, iar cele care urmeaza sunt tot de natura sociala,
astfel putem observa ca ele sunt de acelasi fel. Anumiti factori care nu sunt
de natura sociala (cum ar fi un incendiu, o zapada foarte mare, etc) ar putea
sabota clasa, dar ar actiona indirect, crescand doar probabilitatea ca unul
dintre componentele sociale initiale sa esueze.
In general, evenimentul initial care declanseaza altele este de acelasi tip
ca acelea care ii urmeaza. Autismul rezulta dintr-o avalansa de esecuri psihologice
in dezvoltarea personalitatii si am putea spune ca si evenimentul initial, deficitul
primar, cauza necesara si suficienta pentru a declansa aceasta avalansa, trebuie
sa fie tot de natura psihologica. Genele si alti factori biologici sau chimici,
nici unul dintre ei nu sunt nici necesari si nici suficienti, ei actioneaza
indirect crescand probabilitatea unui deficit primar.
Imaginea ochilor mamei
Recent, specialistii au descoperit dovezi care sustin ca unul dintre primii
pasi catre auto-organizare a personalitatii este internalizarea unei imagini
a ochilor mamei, a privirii sale.
Prin
compararea primatelor din ziua de astazi putem urmari evolutia umana. Oamenii,
descendentii primatelor, sunt evoluati in privinta atentiei sau a intersubiectivitatii,
ei iau cunostinta de ganduri si sentimente reciproc (eu stiu ca ea a vazut si
ea stie ca eu am vazut). In mod simultan, infatisarea ochilor a evoluat: sclera
(portiunea alba a ochiului) s-a modificat de la maro la alb, a devenit mai mare
si mult mai expusa, realizand un contrast vizual mult mai mare intre irisul
colorat si sclera. De aceea, ochii umani pot oferi un semnal mult mai bun asupra
directiei privirii.
Experimentele au aratat ca un adult poate identifica emotii complexe la alta
persoana numai daca ii observa zona ochilor. O persoana care sufera de autism
evita sa se uite catre ochii celorlalti.
La nastere, un copil are aria pe care isi poate concentra privirea, foarte
mica. Aceasta distanta coincide, pe perioada alaptarii la san, cu distanta dintre
ochii copilului si cei ai mamei. Pe parcursul alaptarii, mamele petrec in jur
de 70% din acest timp uitandu-se la fata copilului. Un nou nascut nu poate recunoaste
inca forme intregi, dar isi concentreaza privirea in mod preferential catre
marginile vizuale ascutite. Din chipul mamei, ochii reprezinta imaginea care
se poate contura cel mai bine ( ex. marginea dintre iris si sclera).
Copilul prefera sa se uite la stimulii vizuali, care se misca odata cu el,
ca un raspuns la miscarea sa, ceea ce se intampla in cazul ochilor, care se
misca odata cu obiectul la care se uita. In jurul varstei de 6 saptamani, copilul
poate sa mentina un contact vizual continuu cu mama. Acest contact vizual continuu
o stimuleaza pe mama sa mareasca atat durata cat si repertoriul de joaca cu
copilul, aceasta joaca fiind cruciala in dezvoltarea ulterioara a copilului.
In jurul varstei de 9 luni, copilul incepe sa dezvolte un simt al sinelui inter-subiectiv.
Daca bebelusul ar putea vorbi, probabil ca ar spune ”vad ca mama mea
ma vede ca pe ceva pe care iubeste foarte mult, asa ca ma vad si eu la fel”.
In acest mod sentimentul de sine al copilului se dezvolta printr-un contact
continuu cu mama sa.
Pentru a mentine contactul vizual continuu, bebelusul trebuie mai intai sa
invete sa recunoasca ochii mamei sale ca fiind distincti de celelalte elemente
ale fetei. Pentru a recunoaste ochii mamei, bebelusul trebuie sa internalizeze
o imagine a lor (cand recunosc ceva trebuie sa fac o potrivire intre ceea ce
percep in acel moment cu o imagine internalizata anterior a acelui lucru).
Se
presupune ca un esec foarte timpuriu in internalizarea imaginii ochilor mamei
duce catre o avalansa penetranta de esecuri in dezvoltare, acesta fiind deficitul
primar in autism. Genele si ceilalti factori biologici care au o legatura statistica
cu autismul, pot sa creasca probabilitatea ca un copil sa aiba acest deficit
primar.
Un copil care se naste nevazator are o probabilitate destul de mare de a suferi
de autism, acelasi lucru este adevarat si pentru copiii care se nasc cu paralizii
ale nervilor cranieni sau cei care sunt institutionalizati la nastere. In toate
aceste cazuri copiii nu pot urmari privirea mamei si astfel nu pot internaliza
imaginea acestei priviri.
Unii specialisti au observat ca, totusi, daca mama unui copil nevazator depune
mai mult efort de a relationa cu bebelusul ei prin intermediul vocii si al atingerii,
atunci este foarte probabil ca acel bebelus sa aiba o dezvoltare normala si
putem presupune ca acesti copii internalizeaza un echivalent non-vizual al atentiei
pe care o ofera mama.
Ingrijirea non-maternala
Incidenta autismului a crescut dramatic, iar aceasta crestere coincide cu o
crestere foarte mare a ingrijirii non-maternale din copilaria timpurie. Ingrijirea
non-maternala s-a aratat statistic ca poate prezice probleme ale copilului in
jurul varstei de 54 luni. Acest tip de ingrijire include folosirea televizorului,
a calculatorului, a aparatelor video si un contact vizual mult mai scazut decat
in cazul unei ingrijiri maternale ce se bazeaza pe un contact direct cu copilul,
contact de lunga durata.
Ca o concluzie, putem spune ca autismul ar putea avea o legatura statistica
cu aceasta ingrijire non-maternala; ipoteza care are cu siguranta implicatii
atat pentru sanatatea publica (prevenirea autismului), dar si in investigarea
modului in care este organizata personalitatea si ne sugereaza ca putem identifica
unele dintre cele mai timpurii componente pe care se auto-organizeaza personalitatea.
Precizam ca prin “personalitate” intelegem toate procesele
interne si sistemele care sunt cuprinse de viata psihologica a persoanei.
Termenii “mama” si “maternal” se refera la functia
materna foarte timpurie, care poate fi uneori indeplinita de o alta persoana
decat mama naturala. Expresia “ingrijire non-maternala” include
orice alta ingrijire a copilului care nu este oferita de mama sau de persoana
care ingrijeste copilul.
Articolul este tradus dupa Maxson J. McDowell Ph.D.
preluat de la http://www.psihoconsulting.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=116&Itemid=60.
