De la lume adunate...
Gazela
Pentru copii iubitori de natura
Gazela
de Viorel Darie
La marginea unui pustiu întins si cenusiu din Magreb, între marea nesfârsita cu dune de nisip si poalele Muntilor Atlas, trecea un drum anevoios, pietros si plin de spini, ce facea legatura între doua localitati îndepartate, prospere, drum ce trecea si printr-un sat neînsemnat, având doar câteva casute amarâte, darapanate, uitate de zeci de ani în acelasi peisaj de nisip si prapastii bolovanoase, lipsite aproape în totalitate de vegetatie si de apa. Una dintre acele umile casute ale micului satuc era bordeiul unui beduin, numit Hodja, care numai bogat nu se putea numara. Casa sa era dintre cele mai prapadite, cu acoperisul spart, un perete se înclina amenintând sa se darâme. Mai avea improvizat un mic sopron unde-si adapostea, noaptea, cele trei capre, sa nu fie devorate de sacali. În jurul casei – mai nimic, doar câteva straturi de ceapa si napi, câteva tulpini de porumb rasarite pe lânga gardul saracacios din jurul gospodariei. Dimineata lasa locuinta descuiata, cu usa larg deschisa, sa intre soarele si aerul curat înauntru, iar el pleca pe coclauri întinse din jur, sa caute ceva de mâncare pentru caprite. Ici colo mai gasea câte un smoc de iarba, ba mai rupea din tufe niste frunze cu care hranea protejatele sale neastâmparate.
Dar, ceea ce avea beduinul cel sarac, si n-avea nici un alt locuitor al satului, era o viroaga stâncoasa, drept în spatele gospodariei, din care tâsnea un fir de apa. Acel filon de apa era o binecuvântare pentru el! Nu contenea sa multumeasca Cerului pentru acel dar! Într-adevar, sârguinciosul beduin, sapând în stânca si amenajând un pic izvorul, a facut ca din munte sa iasa un firicel de apa rece, ce se aduna într-o mica fântâna zidita din pietre. Ca sa rasplateasca darul ceresc cu acea apa, atât de valoroasa în acel tinut pustiu, beduinul Hodja iesea adesea în fata casei sale, aseza o masuta de lemn la marginea drumului, punea pe masuta un vas plin cu apa rece, si, ori de câte ori trecea vreun drumet, sfârsit de sete si de arsita zilei, el umplea cana de lut cu apa, oferind-o trecatorului. Fara plata! Îi facea atâta placere sa faca aceasta fapta buna ori de câte ori avea prilejul. Se-ntelege, apa din izvorul din izlazul sau nu se sfârsea, precum nici bunatatea sa.
Ceea ce ne-ar parea foarte curios, nu se stie cum si de unde, în fata casei beduinului aparu un pui de gazela, mic, dragalas, jucaus. Iesi din casa sa vada minunea de gazela. Nu-i venea a crede. Puiul nu fugea, dimpotriva, statea încrezator si se uita la el. Ce figura sublima avea, urechiuse lungi, cornite înca foarte mici! Ce sa mai vorbim de ochisorii lui cât se poate de expresivi, ca de fata frumoasa! Atunci, beduinul lua o cana cu apa, se apropie de pui, si-l îmbie, cu vorbe blânde, sa bea din cana. Se vede, puiul a remarcat bunatatea deosebita a omului, de aceea nu s-a speriat deloc de el, nici când cana a atins botisorul. În acel moment, puiul se cutremura, o zbughi mai încolo câtiva pasi. Dar mirosul racoritor irezistibil al apei rece nu-l lasa în pace. Se apropie din nou de omul cu cana întinsa, cu apa rece ca gheata. A început sa deguste din apa. Încet. Închidea ochii de placerea de a bea apa racoritoare. A baut toata cana. Omul a intrat în casa, si-a mai umplut o cana. Când a adus si pe-a treia, puiul a împins cana cu botul, încât apa s-a varsat pe marginea cararii.
Acest ritual de adapare a puiului de gazela a continuat, de atunci, în fiecare zi. Tânara gazela a prins drag de beduin, pastea mai mult pe pajistile din preajma casei acestui om primitor. Se-ntelege, dupa ce se satura de pascut, venea sa-si ia portia de apa, chiar din mâna lui Hodja. Puiului îi mergea bine, se vedea asta, a crescut binisor în ultimele luni. Beduinul se simtea cel mai fericit om în preajma gospodariei sale, dar, mai ales, datorita prieteniei cu puiul de gazela.
Ce remarca omul dupa trei luni, ca acolo unde avea loc adaparea gazelei, datorita apei varsate de naravul nostim al puiului, care, atunci când se satura de baut, împingea cu botul ulcica, varsând apa, în acel loc a crescut iarba verde. Dar, în mijlocul ierbii, rasari un fir viguros, care nu se stia ce este. Acel fir a tot crescut, pâna a facut doua frunzulite gemene, departate una de alta. În zilele urmatoare, beduinul si-a dat seama ca acel fir este un lastar de pom de rodie! Ce minune! De buna seama, calatorii care treceau pe drum, când luau apa de la beduin, mai mâncau câte un fruct, iar semintele cadeau pe pamânt. Datorita apei varsate de puiul de gazela, acele seminte au încoltit, si iata, a iesit un mic copacel de rodie!
Nu trebuia sa-i spuna cineva lui Hodja sa aiba grija de acel copacel firav, rasarit în fata casei sale. L-a udat zilnic, a adus pamânt si l-a presarat la radacina, a facut si un mic gardulet, sa-l apere de rozatoare. Nu va gânditi la puiul de gazela! În mod miraculos, puiul întelegea ca acel pom nu e de rontait, chiar si el simtea bucuria stapânului îngrijind micul pom. Dupa câtiva ani, si gazela, si pomul au crescut mari. Dar au ramas prieteni, si se bucurau la fel de mult împreuna. Pomul tot crestea, se ridica semet. Dar, cea mai mare bucurie pentru beduin, într-un alt an, a fost când acel pom de rodie a înflorit, si, nici dupa doua luni, a copt niste fructe mari si rosii, de toata frumusetea! Se-ntelege, beduinul mânca fiecare rodie împreuna cu gazela prietena, si unde puteai gasi fericire mai mare, decât în acea prietenie dintre beduin si gazela!
Dar anii au trecut. Gazela s-a crescut mare, si, urmându-si instinctul, a început sa tânjeasca dupa pereche. A disparut pentru multa vreme din preajma casei beduinului Hodja. Când si când, cam odata pe an, mai venea pe la casa sarmanului beduin, sa-l vada, sa mai deguste din apa aceea minunata din ulciorul de lut. Într-un an, a venit chiar cu un pui de-al el, care se dadea sperios, nu îndraznea sa se apropie de beduin, oricât l-ar fi ademenit! Se vede, nu orice salbaticiune poate fi îmblânzita!
Si au mai trecut alti câtiva ani. Beduinul a îmbatrânit, puterile l-au parasit. Nu mai iesea din casa. Caprele din tarcul din spatele casei behaiau de suparare. Nu avea cine sa le duca la pascut. Atunci veni si gazela, prietena cu beduinul. Ceva a chemat-o, sa fie acolo. Batea nelinistita cu picioarele din fata în pamânt. Era disperata. Un vecin din satuc, trecând pe-acolo, s-a mirat vazând ca o gazela sta neînfricata în drum, ba înca mai bate din picioare. Ceva-i parea nefiresc în acea întâmplare. Îi veni în minte sa intre în casa, sa vada ce e cu beduinul vecin, pe care nu l-a mai vazut de mult timp. La gasit pe bietul Hodja cu suflarea vietii aproape stinsa. L-a luat, totusi, în brate si l-a scos în drum, asezându-l pe o bancuta de piatra. Beduinul batrân abia mai sufla. S-a bucurat mult vazând gazela stând aproape, în drum, fara un pic de frica. Se vedea tristetea pe fata animalului din pustie. Atunci, cu ultimele puteri, beduinul a deschis buzele, sa spuna:
- Vecine beduin, eu ma sting! Îti dau în grija toata averea mea: capritele cele dragi, casuta, izvorul. Dar, mai ales, îti dau, ca dar de mare pret, aceasta gazela, suflet de înger! Dar si acest pom de rodie, dar al Cerului! Te rog, ai grija de ele, ca de sufletul tau!
Dupa ce a rostit aceste cuvinte, beduinul Hodja si-a dat suflarea. Gazela, cu capul plecat în pamânt, s-a departat, s-a tot departat, pâna a disparut în pustie! Doar pomul cel mândru de rodie, an de an, îsi facea datoria, aducând ca dar satului bunatatea sa de roade minunate, pentru a multumi pe omul calator obosit si însetat!
de Viorel Darie
La marginea unui pustiu întins si cenusiu din Magreb, între marea nesfârsita cu dune de nisip si poalele Muntilor Atlas, trecea un drum anevoios, pietros si plin de spini, ce facea legatura între doua localitati îndepartate, prospere, drum ce trecea si printr-un sat neînsemnat, având doar câteva casute amarâte, darapanate, uitate de zeci de ani în acelasi peisaj de nisip si prapastii bolovanoase, lipsite aproape în totalitate de vegetatie si de apa. Una dintre acele umile casute ale micului satuc era bordeiul unui beduin, numit Hodja, care numai bogat nu se putea numara. Casa sa era dintre cele mai prapadite, cu acoperisul spart, un perete se înclina amenintând sa se darâme. Mai avea improvizat un mic sopron unde-si adapostea, noaptea, cele trei capre, sa nu fie devorate de sacali. În jurul casei – mai nimic, doar câteva straturi de ceapa si napi, câteva tulpini de porumb rasarite pe lânga gardul saracacios din jurul gospodariei. Dimineata lasa locuinta descuiata, cu usa larg deschisa, sa intre soarele si aerul curat înauntru, iar el pleca pe coclauri întinse din jur, sa caute ceva de mâncare pentru caprite. Ici colo mai gasea câte un smoc de iarba, ba mai rupea din tufe niste frunze cu care hranea protejatele sale neastâmparate.
Dar, ceea ce avea beduinul cel sarac, si n-avea nici un alt locuitor al satului, era o viroaga stâncoasa, drept în spatele gospodariei, din care tâsnea un fir de apa. Acel filon de apa era o binecuvântare pentru el! Nu contenea sa multumeasca Cerului pentru acel dar! Într-adevar, sârguinciosul beduin, sapând în stânca si amenajând un pic izvorul, a facut ca din munte sa iasa un firicel de apa rece, ce se aduna într-o mica fântâna zidita din pietre. Ca sa rasplateasca darul ceresc cu acea apa, atât de valoroasa în acel tinut pustiu, beduinul Hodja iesea adesea în fata casei sale, aseza o masuta de lemn la marginea drumului, punea pe masuta un vas plin cu apa rece, si, ori de câte ori trecea vreun drumet, sfârsit de sete si de arsita zilei, el umplea cana de lut cu apa, oferind-o trecatorului. Fara plata! Îi facea atâta placere sa faca aceasta fapta buna ori de câte ori avea prilejul. Se-ntelege, apa din izvorul din izlazul sau nu se sfârsea, precum nici bunatatea sa.
Ceea ce ne-ar parea foarte curios, nu se stie cum si de unde, în fata casei beduinului aparu un pui de gazela, mic, dragalas, jucaus. Iesi din casa sa vada minunea de gazela. Nu-i venea a crede. Puiul nu fugea, dimpotriva, statea încrezator si se uita la el. Ce figura sublima avea, urechiuse lungi, cornite înca foarte mici! Ce sa mai vorbim de ochisorii lui cât se poate de expresivi, ca de fata frumoasa! Atunci, beduinul lua o cana cu apa, se apropie de pui, si-l îmbie, cu vorbe blânde, sa bea din cana. Se vede, puiul a remarcat bunatatea deosebita a omului, de aceea nu s-a speriat deloc de el, nici când cana a atins botisorul. În acel moment, puiul se cutremura, o zbughi mai încolo câtiva pasi. Dar mirosul racoritor irezistibil al apei rece nu-l lasa în pace. Se apropie din nou de omul cu cana întinsa, cu apa rece ca gheata. A început sa deguste din apa. Încet. Închidea ochii de placerea de a bea apa racoritoare. A baut toata cana. Omul a intrat în casa, si-a mai umplut o cana. Când a adus si pe-a treia, puiul a împins cana cu botul, încât apa s-a varsat pe marginea cararii.
Acest ritual de adapare a puiului de gazela a continuat, de atunci, în fiecare zi. Tânara gazela a prins drag de beduin, pastea mai mult pe pajistile din preajma casei acestui om primitor. Se-ntelege, dupa ce se satura de pascut, venea sa-si ia portia de apa, chiar din mâna lui Hodja. Puiului îi mergea bine, se vedea asta, a crescut binisor în ultimele luni. Beduinul se simtea cel mai fericit om în preajma gospodariei sale, dar, mai ales, datorita prieteniei cu puiul de gazela.
Ce remarca omul dupa trei luni, ca acolo unde avea loc adaparea gazelei, datorita apei varsate de naravul nostim al puiului, care, atunci când se satura de baut, împingea cu botul ulcica, varsând apa, în acel loc a crescut iarba verde. Dar, în mijlocul ierbii, rasari un fir viguros, care nu se stia ce este. Acel fir a tot crescut, pâna a facut doua frunzulite gemene, departate una de alta. În zilele urmatoare, beduinul si-a dat seama ca acel fir este un lastar de pom de rodie! Ce minune! De buna seama, calatorii care treceau pe drum, când luau apa de la beduin, mai mâncau câte un fruct, iar semintele cadeau pe pamânt. Datorita apei varsate de puiul de gazela, acele seminte au încoltit, si iata, a iesit un mic copacel de rodie!
Nu trebuia sa-i spuna cineva lui Hodja sa aiba grija de acel copacel firav, rasarit în fata casei sale. L-a udat zilnic, a adus pamânt si l-a presarat la radacina, a facut si un mic gardulet, sa-l apere de rozatoare. Nu va gânditi la puiul de gazela! În mod miraculos, puiul întelegea ca acel pom nu e de rontait, chiar si el simtea bucuria stapânului îngrijind micul pom. Dupa câtiva ani, si gazela, si pomul au crescut mari. Dar au ramas prieteni, si se bucurau la fel de mult împreuna. Pomul tot crestea, se ridica semet. Dar, cea mai mare bucurie pentru beduin, într-un alt an, a fost când acel pom de rodie a înflorit, si, nici dupa doua luni, a copt niste fructe mari si rosii, de toata frumusetea! Se-ntelege, beduinul mânca fiecare rodie împreuna cu gazela prietena, si unde puteai gasi fericire mai mare, decât în acea prietenie dintre beduin si gazela!
Dar anii au trecut. Gazela s-a crescut mare, si, urmându-si instinctul, a început sa tânjeasca dupa pereche. A disparut pentru multa vreme din preajma casei beduinului Hodja. Când si când, cam odata pe an, mai venea pe la casa sarmanului beduin, sa-l vada, sa mai deguste din apa aceea minunata din ulciorul de lut. Într-un an, a venit chiar cu un pui de-al el, care se dadea sperios, nu îndraznea sa se apropie de beduin, oricât l-ar fi ademenit! Se vede, nu orice salbaticiune poate fi îmblânzita!
Si au mai trecut alti câtiva ani. Beduinul a îmbatrânit, puterile l-au parasit. Nu mai iesea din casa. Caprele din tarcul din spatele casei behaiau de suparare. Nu avea cine sa le duca la pascut. Atunci veni si gazela, prietena cu beduinul. Ceva a chemat-o, sa fie acolo. Batea nelinistita cu picioarele din fata în pamânt. Era disperata. Un vecin din satuc, trecând pe-acolo, s-a mirat vazând ca o gazela sta neînfricata în drum, ba înca mai bate din picioare. Ceva-i parea nefiresc în acea întâmplare. Îi veni în minte sa intre în casa, sa vada ce e cu beduinul vecin, pe care nu l-a mai vazut de mult timp. La gasit pe bietul Hodja cu suflarea vietii aproape stinsa. L-a luat, totusi, în brate si l-a scos în drum, asezându-l pe o bancuta de piatra. Beduinul batrân abia mai sufla. S-a bucurat mult vazând gazela stând aproape, în drum, fara un pic de frica. Se vedea tristetea pe fata animalului din pustie. Atunci, cu ultimele puteri, beduinul a deschis buzele, sa spuna:
- Vecine beduin, eu ma sting! Îti dau în grija toata averea mea: capritele cele dragi, casuta, izvorul. Dar, mai ales, îti dau, ca dar de mare pret, aceasta gazela, suflet de înger! Dar si acest pom de rodie, dar al Cerului! Te rog, ai grija de ele, ca de sufletul tau!
Dupa ce a rostit aceste cuvinte, beduinul Hodja si-a dat suflarea. Gazela, cu capul plecat în pamânt, s-a departat, s-a tot departat, pâna a disparut în pustie! Doar pomul cel mândru de rodie, an de an, îsi facea datoria, aducând ca dar satului bunatatea sa de roade minunate, pentru a multumi pe omul calator obosit si însetat!
