· articole
· intamplari

 De la lume adunate...

Ingerasul nostru, Andrei-Bogdan (2)


povestea noastra




Povestea noastra incepe ca orice alta poveste... Incepe acum 10 ani, cand l-am cunoscut pe sotul meu. Eram amandoi sportivi de performanta si ne iubeam mult. Dupa 8 ani si 6 luni de "copilarit", am hotarat sa ne casatorim. Tot acum am ramas si insarcinata... Sarcina a fost asteptata mult timp... dar nu vroia sa apara, asa ca a aparut acum. A fost bucurie mare... s-a lasat cu sampanie si petrecere... ne-am anuntat toti prietenii.

Eram fericiti... numai ca eu aveam o sarcina cu probleme si trebuia sa stau numai in pat si sa fac injectabil gravibinon (pentru mentinerea sarcinii). Injectiile mi le facea nasa mea, asistenta medicala, tanara si fara experienta. Mi-a facut injectiile cu ac prea mic si am facut flegmon (infectie). Astfel ca in luna a treia de sarcina m-am operat de flegmon fesier. Nici un medic de la spital nu m-a crezut ca injectiile au fost facute de o asistenta medicala. Se pare ca (asa spun unii medici, nu unul singur) problemele (lui Andrei-Bogdan) la inima sunt din cauza acelei operatii. Nasa nu si-a cerut niciodata scuze. Ba mai mult... mi-a zis ca m-a batut Dumnezeu ca am ramas insarcinata cu doua luni inainte de nunta. Si i-am replicat ca ma batea Dumnezeu daca imi lua copilul, dar nu mi l-a luat. Nu am acuzat-o niciodata pe nasa mea si nici nu i-am spus ce au spus medicii... imi port crucea cu rabdare... Dar asta e alta povestioara a vietii noastre.

La 23 martie 2005 s-a nascut INGERASUL NOSTRU: ANDREI-BOGDAN... Bucuria a fost enorma... nu va pot exprima in cuvinte ce am simtit. Dupa opt luni de stat in pat si tratamente, s-a nascut Andrei-Bogdan. Numai ca... l-am vazut iesind... si apoi pe doctorita alergand cu el in brate. Ceva nu era in ordine... multa lume in jurul lui... iar eu nu-l auzeam plangand. Vedeam cum aduc aparate... cum il resusciteaza, cum cadrele medicale erau disperate... si intr-un tarziu se aude un scancet. Era Andrei-Bogdan. In sfarsit si-a revenit dupa o lunga resuscitare. Acele clipe mi s-au parut ca nu se mai termina... mi s-a parut un veac pana l-am auzit plangand. A avut scor APGAR=1. Dar asta pentru mine nu a contat. Nu stiu daca am stat o ora in salon si am plecat sa-mi vad copilul... Traia, chiar daca era la terapie intensiva, iar eu eram fericita ca-l am.
Dupa trei saptamani de stat in maternitate... timp in care... medicii nu mi-au spus nimic... am venit acasa. Sotul meu fericit si romantic ca intotdeauna... a umplut casa de baloane albe-albastre si ne astepta cu "Bine ati venit!", flori si o camera foarte frumos aranjata pentru noi (copil). Totul a fost in regula pana medicul de familie m-a trimis la spitalul de copii. Acolo a venit VESTEA. Aceasta veste a cazut ca o bomba asupra mea si a sotului meu: copilul are Sindrom Down si o malformatie la inima foarte grava.
Sa va spun cum e sa ai un copil mult asteptat care se naste cu Sindrom Down:
"Când astepti un copil, e ca si cum ai planui o vacanta in Italia: Cumperi o ghiduri turistice si iti faci planuri. Colosseumul... Gondolele Venetiei... Inveti câteva fraze utile in italiana. Dupa luni intregi de asteptare, pornesti la drum. Când avionul aterizeaza, stewardesa iti spune: Bun venit in Olanda. Olanda? spui... Cum adica Olanda? Eu m-am imbarcat pentru Italia! Dar au aterizat in Olanda... Trebuie sa cauti alte ghiduri. Sa inveti o limba complet noua. Intâlnesti oameni pe care, altfel, nu i-ai fi cunoscut niciodata. Dupa ce iti tragi sufletul si arunci o privire in jur, incepi sa observi ca Olanda are mori de vânt... lalele... Si pe Rembrandt. Daca iti petreci viata plângându-te de faptul ca nu ai ajuns in Italia, s-ar putea sa nu inveti sa te bucuri de lucrurile foarte speciale si foarte placute pe care le poti gasi in Olanda..." (Emily Perl Kingsley) Cam asa este. Numai ca sunt unii care coboara in Africa. Olanda mi se pare o tara bine dezvoltata.

De aici urmeaza zile si nopti de plans si nesomn... Gandul ca ingerasul nostru nu va fi un copil normal... ne-a terminat pe amandoi... ne-a spulberat visele... Am hotarat sa nu spunem nimanui de sindromul Down. Nici la rude si nici la prieteni. Si asa am facut. (Nimeni nu stie... vad ca ceva nu e in regula cu Andrei-Bogdan, dar pun pe seama inimii. Iar cei care poate recunosc boala, nu au curajul cred sa ne spuna ceva). Au inceput vizitele la doctori. Cardiologul ne-a spus ca: "Nu cred ca va trai pana la varsta de un an. Iar daca vreti sa traiasca trebuie sa-l feriti de efort (plans, icnit, etc) si raceli. Asta a fost a doua lovitura... E ca atunci cand lupti in ring... esti terminat si primesti o directa si un upercut care te doboara... Nici acum nu suntem dezmeticiti din "palma (pumnul)" pe care ni l-a dat Dumnezeu.

Dupa un an de zile... (timp in care numai noi stim cum l-am crescut numai pe palme si timp in care am suportat intrebarile rautacioase ale celor din jur... si aluziile... De exemplu, o asistenta medicala imi spune ca: "acesti copii (copiii cu sindrom Down adica) sunt facuti la bautura". Daca un cadru medical gandeste asa... ce sa le mai cer oamenilor din jur? (Acum ne intelegeti de ce nu am spus nimanui de sindromul Down).

Am hotarat sa plecam la Tg. Mures la Institutul de Boli Cardiovasculare si Transplant sa ni-l vada un medic cardiolog de acolo... Am plecat din Galati cu un diagnostic si ne-am intors cu patru de la Tg. Mures. Ceea ce la inceput ni se parea o "cruce" greu de purtat... acum se ingreuna din ce in ce... Se pare ca noi putem duce mai mult decat credeam noi... Dupa o luna l-am operat... Sa va povestesc prin ce am trecut...

Ne-am internat pe 28 mai 2006 si ne-am externat pe 18 iulie 2006. Prima data ni s-a facut cateterismul dupa ce ne-am imbolnavit in spital si a trebuit sa ne tratam. In urma cateterismului trebuiau sa afle exact ce are Andrei la inima, fapt care nu s-a intamplat. Am avut un soc atunci cand mi-am vazut copilul intepat la ambele picioare, iar apoi doctorul nu a vrut sa-mi primeasca bani pentru ca el nu a reusit sa vada ce are copilul. Pana la urma a primit banii si noi am ramas cu un semn mare de intrebare. Au urmat lungi perioade in care copilului i se faceau mii de investigatii si ecografii. Nu au aflat de unde e acea insuficienta mitrala de gradul 4. Cand eram cu nervii la pamant si nu mai stiam ce sa fac... nu-mi mai faceau nimic, stateam degeaba in spital mi-a soptit "o pasarica" ca ma vor externa fara nimic. Asa ca am "mituit" directoarea spitalului si asa am intrat in operatie. In urma operatiei s-a descoperit ca Andrei mai avea o valva cu insuficienta de gradul 4. Dupa operatie, Andrei a facut mult timp febra si nu-i scadea cu nimic, cu nici un fel de medicament. Bine, doctorul chirurg m-a avertizat ca Andrei e mic si cu probleme mari si ca va avea febra mult timp si ca-si va reveni mai greu decat ceilalti copii.

Dupa operatie, dupa ce mi l-au adus jos, Andrei a facut o faza urata. Intr-o seara, ma jucam cu el, era la mine in brate. La un moment dat a inceput sa tremure, s-a invinetit, s-a racit si se uita fix la mine. Mi s-au parut ani acele cateva minute care au trecut pana a venit asistenta si apoi doctorita de garda, care era si doctorita noastra. Urmarea: inapoi la aparate. In dimineata zilei in care s-a intamplat acest lucru, am incercat sa-i spun doctoritei (cand a venit la vizita) ca Andrei nu e bine ca i se face morcovie pielea capului dupa ce i se administreaza tratamentul (avea branula in cap) si multe altele. Raspunsul doctoritei a fost sa ma calmez si sa nu ma mai agit. Asa ca, seara s-a intamplat ce v-am povestit.
Nu va mai spun ca in momentul cand mi l-au adus de sus am observat ca are piciorul stang rece. Au alertat doctorii care tineau de acest lucru si au venit sa-i asculte artera femurala. Concluzie: i s-a scapat un cheag de sange pe artera femurala => tratament cu anticoagulante (injectii in burtica).

A urmat o luna de tratament pentru inima si pentru piciorus si nici nu aveam voie sa mergem sau sa ne sprijinim pe piciorus. Asa ca aveam de furca. Baiatul vroia in picioare iar noi nu-l lasam. Ce bucurie pe noi! Mai bine zis ce chin! Tot in aceasta luna trebuia sa avem grija sa nu raceasca sau sa ia vreun virus ca i-ar fi putut fi fatal (In aceasta luna am primit telefoane de la cateva mamici carora le-au murit copiii. Erau copii de varsta lui Andrei-Bogdan si au fost operati in aceeasi perioada cu el. Erau copii cu care ne jucasem in spital, cu care am stat in acelasi salon. Va dati seama ce am simtit cand am auzit astfel de vesti. Parca jucam intr-un film de groaza si ne asteptam randul la ghilotina...)

In alta ordine de idei, mai avem un stres: Andrei-Bogdan va trebui operat din nou ca sa i se puna valve mecanice. Ni s-a spus sa ne rugam la Dumnezeu ca aceasta operatie sa fie cat mai tarziu, cand copilul nu va mai fi in crestere. Daca Andrei-Bogdan va fi in crestere, va atrage dupa sine si o a treia operatie pentru schimbarea valvelor si punerea unora mai mari.

Acum, copilul nostru este "bine" la suprafata... Numai ca-i mai trebuie a doua operatie... Asta daca el va rezista cu ce are sa mai creasca. Daca nu... citez medicii: "Nu avem ce-i face. E prea mic pentru a doua operatie..." Asta ni s-a spus la controlul de o luna. Urmeaza sa mergem la controlul de trei luni si imi este inima cat un purice... Imi doresc ca valva lui Andrei-Bogdan sa se fi stabilizat si sa nu cedeze mai mult.

Si uite asa traim noi POVESTEA NOASTRA... As putea sa-i spun CALVARUL NOSTRU... dar ma abtin... poate Dumnezeu ne ajuta sa iasa soarele si pe strada noastra... Asteptam asta de un an si jumatate... (aceasta este varsta lui Andrei-Bogdan) si nu mai rasare... e nor continuu si ceata... iar noi parca nu mai gasim drumul ca sa iesim din intuneric...


krys
publicat la 30.01.2007 (7630 citiri)