· articole
· intamplari

 De la lume adunate...

Intamplarea mea - partea 1





Nu stiu cu ce sa incep. Sa incep cu anul 1991, cand soarta a hotarat sa-mi ia tatal, la numai 43 de ani. Aveam 17 ani, in pragul clasei a XII a, avand in fata un bac si o admitere. In acea vara, pentru ca vara s-a intamplat, am simtit ca am imbatranit cu cel putin 10 ani. Dintr-un copil rasfatat, singur la parinti, a trebuit sa devin o tanara responsabilă. Ramasesem singura cu mama. Trebuia sa nu o dezamagesc si sa nu o mai supar. Am inceput clasa a XII a cu pregatiri pentru facultate, dramuind banii pentru meditatii, pregatindu-ma si pentru bac. A fost greu, eram la clasa de mate-fizica, iar eu dadeam la limbi straine. Am muncit din greu, pentru ca nu ma descurcam la mate, chimie, dar invatam, aveam bunavointa, pentru ca bani de meditatii si la aceste materii nu mai aveam.

In toamna acelui an, am fost invitata la ziua unei prietene - 15 noiembrie 1991. Acolo am cunoscut un baiat, care culmea, il chema ca pe tatal meu - Marian si era in aceeasi zodie cu el. S-a infiripat intre noi o prietenie care s-a convertit in dragoste adevarata si dupa 5 ani ne-am casatorit. Eu intre timp mi-am terminat facultatea, si mi-am gasit un serviciu, iar pe el "l-am tinut" inca doi ani in facultate, ca facea 6 ani. Nu am regretat nici o clipa. Am muncit mult amandoi, chiar daca el era student si la zi, muncea ca sa ne intretinem, facea orice putea, amenaja spatii interioare, vopsea, zugravea. Eu aveam serviciu si dadeam si meditatii in particular. Sprijin nu am avut in primii ani, decat moral din partea mamei mele care a stat cu noi si ne facea menajul.

Asa s-au scurs anii, el a terminat facultatea s-a angajat, apoi si-a facut propria firma si am ajuns sa ne descurcam onorabil.

Si iata ca in primavara anului 2001, la un control, doctorita imi spune ca sunt insarcinata. Deja facusem trei chiuretaje si ne hotarasem sa avem un copil. La trei luni, ecograful descopera ca am sarcina gemelara. De unde nu prea eram incantata de sarcina, pentru ca mai mult el isi dorea copil, acest lucru m-a inversunat sa duc sarcina la capat. Simteam ca parca Dumnezeu mi-a daruit ceva pretios, special. La inceput, inainte sa aflu de sarcina gemelara, imi doream sa nu fie adevarat sau daca era sa fie un baiat. Dumnezeu a hotarat sa fie doi si fete. Si in ziua de azi nu contenesc sa-I multumesc.

Au trecut 7 luni groaznice cu tratament pentru ca era o sarcina cu risc crescut, serviciul l-am lasat din luna a 5 a, luasem 30 de kg in plus, ma simteam ca o purcica gestanta. In ultimile saptamani nu cunosteam decat drumul spre bucatarie, toaleta si dormitor. Nu mai puteam sa dorm, sa respir, era cumplit. Si... iata ca intr-o zi de noiembrie, pe 15, aceeasi zi in care cu 10 ani in urma imi intalnisem perechea, am nascut.

Experienta mea pre natala si post natala nu e din cele mai frumoase.

In acea zi, 15 noiembrie 2001, m-am trezit cu un fel de presimtire. Cu cateva zile inainte fusesem la control si la ecografie, deja incepusem sa ma dilat, placenta dadea semne de imbatranire. Nu prea era bine.

Urma sa ma internez in cateva zile sa stau sub observatie ca sa-mi poata prelungi cat mai mult termenul de livrare al bebeilor.

Asa cum va spuneam, parca aveam o presimtire. M-am sculat, mi-am facut baie si am simtit cum ceva ca un firicel curge. Impacientata am sunat la doctorita mea, care este si prietena de familie. Mi-a spus sa vin imediat la spital. Mi-am luat sotul si masina si zbrrr la spital. Acolo din cauza emotiilor tensiunea mi-a crescut si brusc la internari, la camera de garda mi s-a rupt apa. Niciodata nu am avut acest sentiment ca nu pot sa ma controlez, fusese ceva mai presus de mine. Am simitit ca parca am avut o punga mare cu apa care mi-a scapat si a facut pleosc pe jos. Am umplut toata camera de garda. Repede sus pe masa la control, nici nu m-a putut controla. Urechile imi pacaneau ingrozitor, inima o luase razna. Imi era frica de operatie, vroiam sa fiu constienta, vroiam sa nasc natural. Doctorita m-a luat de mana, m-a dus la vestiar unde m-am schimbat si apoi m-a luat la directorul spitalului la ecograf sa hotarasca ce face cu mine. L-am lasat in hol pe sotul meu cu o fata mai neajutorata decat a mea. Nu l-am mai vazut decat dupa operatie. Cu o burta care era pietroi de acum, pentru ca pierdusem tot lichidul, m-am plimbat ca pe sfintele moaste prin spital. Mai intai la profesor pentru o consultatie si ecografie. Dup ce ca eram cum eram ma mai si impingea in burta. A dat verdictul: recomanda cezariana. Am zis: gata pana aici mi-a fost, am sa mor. Dar nu era asa simplu...

Am fost dusa la sala de travaliu. Eram in 34 de saptamani, nasterea era prematura, mi s-a facut o injectie pentru plamanii lor, ca sa nu fie nevoiti sa aiba nevoie de respiratie artificiala si mi-au spus sa nu ma misc trei ore, ca sa-si faca efectul. Cum sa nu te misti, cand intrasem in travaliu. Aveam contractii la 15 min, apoi la 10, iar in ultima jumatate de ora cand nu am mai putut si am chemat-o pe doctorita aveam din trei in trei minute si burta era atat de tare ca asistentele nu puteau sa monitorizeze bataile de inima ale copiilor.

Eram ata de plina de ura, eu care vroiam sa nasc normal, m-au lasat sa trec si prin travaliu ca mai apoi sa ma taie! Nu era drept. Am inceput sa cedez nervos si sa plang.

A venit doctorita, m-a consultat, iar pe masa, o placere, o adevarat escaladare a unui munte, cu o burta imensa si pietroasa ca cea a lupului din Scufita Rosie.

Deja primul copil se pregatea sa o zbugeasca afara asa ca in trei minute eram pe masa. Inainte, ca un copil, ca sa mai aman, le-am spus ca vreau sa ma duc la toaleta, dar m-au linistit si au spus sa nu-mi fac griji ca imi pun o sonda. De aici mi s-a rupt filmul. M-am trezit cand anestezista imi spunea sa respir singura si ca le daduseram de furca ca facusem tensiune 17, de unde taiau si intepau tasnea sangele ca la nebuni. In fine scapasem. Dar ele, copilele? Si ele, ciudat in primele momente nu am intrebat de ele, mi-au spus doctorii ca sunt fete si sunt bine. Cat de bine, urma sa aflu dupa mult timp dupa ce am iesit din spital, dar atunci numai conta, eram acasa cu ele si erau intr-adevar bine.

Experienta mea postnatala din spital o sa v-o povestesc in partea a doua si ultima, parte care e deprimanta si care cred ca ma va urmari toata viata mea.

gheghe
publicat la 16.06.2004 (7989 citiri)