· articole
· intamplari

 De la lume adunate...

Intamplarea mea, partea a 2-a





Ramasesem la viata de dupa nastere, in termeni medicali post partum.

Iesind din sala de operatii nu vedeam decat grinzile din tavan care imi treceau prin fata ochilor. Brancardierul ma felicita si imi spune ca ma mai asteapta si la anu'. Mai am puterea sa mai glumesc si sa le spun ca nu cred ca mai vin, ca n-am facut eu contract cu Guvernu' sa cresc natalitatea in Romania. Au inceput sa rada si mi-au spus ca nu au mai vazut o mamica iesita de la operatie cu simtul umorului. Am oftat, numai de glume sau sa-i distrez pe ei nu aveam chef, probabil era sistemul meu de aparare care functiona si nu lasa sa se intrevada frica si durerea. In noaptea aceea nu am dormit deloc, am vorbit cu asistentele de la terapie intensiva. Nu simteam nici oboseala, nimic. Eram fericita ca am scapat. Toate femeile din salon ma felicitau nici nu stiam cum sa reactionez. La un sfert de ora au venit sotul si mama sa ma vada. I-am intrebat daca au vazut fetele si mi-au spus ca da si ca sunt asa de frumoase...

A doua zi am inceput sa plang ca vreau sa le vad, insa nu eram capabila sa ma ridic din pat. Aveam si un dren lasat la operatie pentru orice eventualitate. Nu m-am sculat din pat pentru ca de abia ma puteam intoarce de pe o parte pe alta, ma durea operatia. A treia zi m-am sculat din pat si m-am dus pana la chiuveta, eram asa de ametita de parca pluteam, era sa cad. Noroc cu asistenta care ma sprijinea. A venit doctorita si mi-a scos drenul. Am simtit ca parca mi-a scos ceva din mine, am tipat scurt si mi-au dat lacrimile. In fine, de brat cu doctorita mea m-am dus sa-mi vad fetele, a treia zi...

Ma simteam slabita, ametita dar m-am spalat, m-am pieptanat si eram gata sa-mi intalnesc fetele. Vroiam sa ma fac frumoasa, ce naivitate parca ele ma vedeau, dar era prima intalnire cu ele... Am urcat un etaj cu liftul, mi s-a parut o eternitate. Apoi a trebuit sa astept pentru ca doctorita pediatra care era de garda facea controlul de rutina si nu lasa pe nimeni sa intre la saloanele de nou nascuti. Asa ca m-am sprijinit de perete si de doctorita mea si am mai asteptat zece minute, eterne...

Cand am intrat la salonul de prematuri care era separat de cel al normo ponderalilor si a celor nascuti la termen, am crezut ca intru intr-o crescatorie de sobolani. Toti copiii erau mici, legati la aparate, monitorizati, dezolant, cu pielea botita. Ma asteptam la altceva... Pe ale mele le-am vazut dintr-un foc, erau atat de mici ca incapeau intr-un singur incubator amandoua. Au cantarit la nastere 1.800 si 44 cm prima, iar a doua 1.850 si 45 de cm. Scor Apgar prima 7 si a doua 8. Doamne, aratau ca niste sobolanei opariti, erau urate, cum le-or fi vazut frumoase sotul meu si mama, cred ca dragoastea te prosteste si te orbeste uneori. M-am uitat la ele cu mila, nu cu dragoste si m-am speriat parca nu aveam nici un sentiment matern.

Ceea ce am aflat mult mai tarziu cand nu mai aveam de ce sa-mi fac griji era faptul ca doctorita neonatolog le-a spus alor mei imediat dupa nastere cand sotul meu s-a dus sa dea plicul care era substantial ca de, erau 2 copii, ca nu poate garanta nimic 2 saptamani. Din cauza faptului ca erau premature puteau sa faca hemoragii craniene si puteau sa moara... Si acum mi se strange inima cand ma gandesc. Zilele treceau, m-au mutat intr-un salon, unde erau trei paturi ca sa nu ma plictisesc, toti stiau ca sunt de cursa lunga, ca o sa stau in spital mult timp. Am hotarat sa nu plec din spital decat cu copilele mele. Nu am vrut nici un moment sa plec nici sa ma spal, desi stateam relativ aproape de casa. Credeam ca daca plec li se intampla ceva in acel moment. Asa ca am stat... si ce-am mai stat. In viata mea nu am fost internata, am vazut spitalul pe dinafara si dintr-o data eram inchisa acolo, parca condamnata. Si iar zilele treceau... si fetele din salon se schimbau pe rand si plecau fericite cu copii acasa, pe mine ma apuca disperarea. Pe de o parte ma bucuram pentru ele, pe de alta parte ma apuca disperarea. Am facut depresie post partum, am pierdut laptele, dupa ce facusem si febra laptelui cu frisoane si temperatuta de 40 C. Devenisem acolo o veterana. Ajutam mamele mai tinere ca mine, adica mai proaspete la infasat copii, la schimbat, la asezat la supt, la lucruri pe care cu copiii mei nu le faceam pentru ca nu era posibil. Alergam in miezul noptii la asistentele pediatre cu copilul alteia care s-a cianozat, care s-a inecat ca mama lui era prea emotionata sa faca asta. Citeam tot timpul, ajunsesem sa stiu pe dinafara "Mama si copilul" a lui Capraru. Simteam compatimirea tuturor. Plangeam tot timpul. Ma rugam neincetat Maicii Domnului sa ies cu amandoi copiii din spital cat mai repede. Dupa ce ca se nascusera cu 1800 au dat inapoi, cum era si normal, dar pentru mine a fost o tragedie. De hranit in prima saptamana si jumatate nu m-au lasat sa le hranesc, le hraneau cu siringa. Dupa perfuzii, la care au fost cuplate aproape o saptamana cand si in venele capului le-a intepat, nu va puteti imagina ce imagine si ce soc am avut pentru ca nu am stiut pana nu mi-au explicat ca venele de la cap erau proeminente si ca se practica la noii nascuti sa le pui perfuzie acolo, au inceput sa fie hranite cu 7 ml de lapte. 7 ml de lapte, va dati seama, o lingurita, apoi a trecut la doua zile la 14 ml. Am avut un neonatolog care efectiv le-a invatat sa manance. In primele zile m-am muls, apoi laptele mi-a disparut din cauza depresiei. Dadeam bani, fructe, sucuri, bomboane la asistente ca sa intru sa-mi vad fetele.

Sotul meu chiar din prima seara a instalat patuturile pentru ca a spus ca asteapta doua fete acasa.

Un fapt curios sau poate miraculos a fost momentul in care i-am dat iconita mea uneia din mamicile care erau in salon cu mine si care avea si fetita cu ea. Intra multa lume si am crezut de cuviinta ca icoana o va proteja. I-am dat-o imediat fara sa ma gandesc ca fetele mele nu aveau si ca poate ele aveau mai multa nevoie de ea. A doua zi dis de dimineata cand m-am dus la ele aveau o iconita cu Sf Nicolae, pe care nu stiu cine a pus-o si chiar in ajun de Sf. Nicolae am iesit din spital. Cred ca Dumnezeu ne-a vegheat tot timpul.

In acea perioada am slabit pe fond nervos 15 kg, brusc. Nimic nu ma mai misca. Auzeam noaptea in liniste, gemetele disperate din salile de travaliu si de nasteri, am vazut nasteri naturale, am vazut si stat la capul altor mamici operate, am trait 3 saptamani bucuriile si dramele fetelor de pe palierul meu. Din trei in trei ore ma duceam sa la dau de mancare si le cantam si le povesteam si plangeam langa ele. Le vroiam acasa cu mine... Incepusera sa manace si sa ia in greutate... Poate vi se pare bizar, dar eu eram in lupta cu zecile de grame, dimineata ma interesam cat au mai luat in greutate, 10, 20, 50 de grame, pentru ca la noi asta era luatul in greutate. Ma simteam ca la un maraton. Doza de lapte crestea, iar pe mine m-au lasat sa le hranesc cand deja mancau 25 de grame de lapte. Nici nu stiam cum sa le tin, culmea, pe ceilalti care imi treceau prin mana sa-i spal, sa-i schimb din saloanele de jos, ma pricepeam, dar cu ele, atat de mici, mi-era frica.

Cand in fine starea lor a devenit stabila si au ajuns la 2 kg si 140 de grame, mi-au spus ca pot sa plec acasa si sa vin inapoi pentru vaccinul de la 2.500. Cu neonatologul am pastrat legatura eram si norocoasa ca statea langa mine.

Asa ca ma plecat fericita cu ele acasa. Dumnezeu a vrut ca Sf. Nicolae sa-mi puna in ghete dupa indelungi rugaciuni doua fetite gemene care acum incepeau sa semene a copii si care erau acum scapate de pericol.

Acum suntem mari si parca a fost un vis urat. Oricum, cu aceasta amintire cred ca voi pleca si dincolo, am spus ca o voi povesti si la morti umilinta, durerea si disperarea celor trei saptamani de cosmar si prizonierat. Desi in tot acest timp, ai mei veneau si de cate doua ori pe zi cu mancare si cele ce aveam de trebuinta, seara eram numai eu si ele si uite asa, s-a creat intre noi o legatura nu nu numai ca intre mama si copii, ci de solidaritate in suferinta, eu fizica si psihica, iar ele probabil fizica. Eram toate trei acolo condamnate la suferinta, despartite de un etaj si de asistente nemiloase care nu ma lasau sa stau mai mult de 5 minute.

Un lucru am invatat: ca in viata durerea si disperarea o simti doar tu, sunt lucruri pe care nu le poti infrunta decat singur si nu le poti experimenta decat tu, indiferent de cat de apropiati sunt cei din preajma ta.

Doresc tuturor mamelor sau viitoarelor mame succes in aceasta slujba nobila.

Poate ar fi interesant sa deschidem un jurnal al gemenilor, pentru mamicile sau viitoarele mamici de gemeni. Pentru a ne impartasi experienta.

In rest acelasi lucruri pe care le-ati trait si voi numai ca la dublu si ca pentru copiii nascuti prematuri.

gheghe
publicat la 04.07.2004 (5145 citiri)