De la lume adunate...
Lila
Copiilor ce nu au această copilărie...
Lila a apărut între noi din mâna unchiului Petre. Mică, gălăgioasă, plângându-şi soarta pribeagă… Şi urâtă.
De unde Lila? N-am să ştiu niciodată, timpul îngropându-mi istoria botezului într-un colţ ascuns al memoriei. Probabil, la cei trei-patru ani ai noştri i-am pocit rasa până la învierea unui nume…
Ne-a crescut în buzunare, în pantofi, mâncând ciocolată şi pâine cu unt şi dulceaţă… Când se mulgeau vacile dimineaţa, obişnuiam să stau lângă tanti Paulina şi sa beau laptele direct din găleată. Lila mă acompania, udându-şi ciocul lat şi roşu în aceeaşi cană. Era sora mea de lapte.
Raţele leşeşti nu sunt gălăgioase, chiar ai impresia că sunt fără de voce… Lila, în schimb, era guralivă… Obişnuia să doarmă ascunzându-şi capul prin cutele hainelor noastre sau, într-o joacă, să ne ciugule părul ‘despăduchindu-ne’ mămos. Tot timpul spunea câte ceva, mai ales când era numai cu noi… avea intonaţii diferite, semn că într-adevăr ne vorbea: dacă ne ciugulea piuia într-un mod în care n-am auzit-o făcând decât cu bobocii ei, dacă plecam şi ea rămânea închisă în curte, striga răguşit şi aproape văicăreţ… mult ne vorbea Lila…
Era pajul nostru. Căci noi eram o adevărată frăţie cavalerească: aveam caleaşcă şi sanie - uitate în şopron din alte vremi date trecutului acum, în care călătoream peste munţi şi văi, înhămând la ele caii focoşi ai imaginaţiei bogat alimentate de poveştile nopţilor… Şi-aveam săbii şi bice din alunii oferiţi cu generozitate de dealurile fără de secrete nouă… Şi-aveam steag în ştergar ţesut de bunica, de înger cu aripi protectoare într-o permanentă ‘poftă bună’… Şi aveam paznic de nădejde nouă, celor trei cavaleri – eu, Carmen şi Luluţă – pe Rex, alsacian negru şi fioros altora, dar atât de copilaros şi blând nouă, până la transformarea în motocicletă, în vremi de cavalcadă modernă… Iar Lila ne era paj, însoţindu-ne legănat într-o închidere a şirului indian în care băteam satul şi dealurile în ‘aventuri’… Un paj tăcut, într-o permanentă amintire a ‘mi-a zis mama că mi-o da /...două raţe crăcănate…’
Niciodată nu s-a amestecat găinăretului şi gâscăretului din curtea animalelor. Niciodată n-a avut casă acolo, ci pe pe pragul casei noastre, ori, de era frig, în hol, pe un pled. În zilele reci sau ploioase, când eram închişi în casă, Lila ne devenea manechin – o îmbrăcam în toate petecele posibile - maşină, avion… Eiii, dar şi când avea momentele ei de răzvrătire, nu ne era uşor… Avea ciocul puternic şi ne punea uşor la punct, semnele educaţiei fiindu-ne vânătăile…
Ne urma peste tot liniştită, lumea cunoscând-o şi acceptând-o. O dată sau de două ori ne-a urmat până în biserică – drum nouă de fiece duminică, în cuminţire şi educare a noastră de bunica şi mătuşi. Degeaba o alungai: înfoia aripile, se oţăra toată şi rămânea locului. Ea era Lila, nu o raţă leşească oarecare. Nici nu înţelegea apelativele folosite de obicei chemării raţelor; ea îşi ştia numele şi numai atunci răspundea. De unde, de neunde era, o vedeai venind legănându-se greoi, într-un balans echilibrat de mâinile-n şolduri şi bombănind înfundat… îi mai spuneam Maria Chioara, dintr-o asemănare perfectă în grăsime, paşi şi bombaneală celei de la care împrumutase porecla.
Şi-am pierdut-o pe Lila când a fost adus Lilu. Mândru răţoi, pereche Lilei. Sălbatic, nu umanizat, ca ea. Ne ciupea, o apăra. Orice încercare a noastră de a-i separa a fost fără de şansă. Nici răzvrătirea, nici asmuţirile, fără şanse, de altfel, ale lui Rex împotriva lui Lilu… nimic nu ne-a mai adus-o înapoi. Mai venea din când în când, mânca gemul cu pâine din mână, dar nu ne mai urma, nu ne mai striga… Iar primii ei boboci au fost strigaţi ‘lilieci’…
Lila a apărut între noi din mâna unchiului Petre şi a rămas copilăriei într-o legănare a gândului spre povestire altor copilării…
De unde Lila? N-am să ştiu niciodată, timpul îngropându-mi istoria botezului într-un colţ ascuns al memoriei. Probabil, la cei trei-patru ani ai noştri i-am pocit rasa până la învierea unui nume…
Ne-a crescut în buzunare, în pantofi, mâncând ciocolată şi pâine cu unt şi dulceaţă… Când se mulgeau vacile dimineaţa, obişnuiam să stau lângă tanti Paulina şi sa beau laptele direct din găleată. Lila mă acompania, udându-şi ciocul lat şi roşu în aceeaşi cană. Era sora mea de lapte.
Raţele leşeşti nu sunt gălăgioase, chiar ai impresia că sunt fără de voce… Lila, în schimb, era guralivă… Obişnuia să doarmă ascunzându-şi capul prin cutele hainelor noastre sau, într-o joacă, să ne ciugule părul ‘despăduchindu-ne’ mămos. Tot timpul spunea câte ceva, mai ales când era numai cu noi… avea intonaţii diferite, semn că într-adevăr ne vorbea: dacă ne ciugulea piuia într-un mod în care n-am auzit-o făcând decât cu bobocii ei, dacă plecam şi ea rămânea închisă în curte, striga răguşit şi aproape văicăreţ… mult ne vorbea Lila…
Era pajul nostru. Căci noi eram o adevărată frăţie cavalerească: aveam caleaşcă şi sanie - uitate în şopron din alte vremi date trecutului acum, în care călătoream peste munţi şi văi, înhămând la ele caii focoşi ai imaginaţiei bogat alimentate de poveştile nopţilor… Şi-aveam săbii şi bice din alunii oferiţi cu generozitate de dealurile fără de secrete nouă… Şi-aveam steag în ştergar ţesut de bunica, de înger cu aripi protectoare într-o permanentă ‘poftă bună’… Şi aveam paznic de nădejde nouă, celor trei cavaleri – eu, Carmen şi Luluţă – pe Rex, alsacian negru şi fioros altora, dar atât de copilaros şi blând nouă, până la transformarea în motocicletă, în vremi de cavalcadă modernă… Iar Lila ne era paj, însoţindu-ne legănat într-o închidere a şirului indian în care băteam satul şi dealurile în ‘aventuri’… Un paj tăcut, într-o permanentă amintire a ‘mi-a zis mama că mi-o da /...două raţe crăcănate…’
Niciodată nu s-a amestecat găinăretului şi gâscăretului din curtea animalelor. Niciodată n-a avut casă acolo, ci pe pe pragul casei noastre, ori, de era frig, în hol, pe un pled. În zilele reci sau ploioase, când eram închişi în casă, Lila ne devenea manechin – o îmbrăcam în toate petecele posibile - maşină, avion… Eiii, dar şi când avea momentele ei de răzvrătire, nu ne era uşor… Avea ciocul puternic şi ne punea uşor la punct, semnele educaţiei fiindu-ne vânătăile…
Ne urma peste tot liniştită, lumea cunoscând-o şi acceptând-o. O dată sau de două ori ne-a urmat până în biserică – drum nouă de fiece duminică, în cuminţire şi educare a noastră de bunica şi mătuşi. Degeaba o alungai: înfoia aripile, se oţăra toată şi rămânea locului. Ea era Lila, nu o raţă leşească oarecare. Nici nu înţelegea apelativele folosite de obicei chemării raţelor; ea îşi ştia numele şi numai atunci răspundea. De unde, de neunde era, o vedeai venind legănându-se greoi, într-un balans echilibrat de mâinile-n şolduri şi bombănind înfundat… îi mai spuneam Maria Chioara, dintr-o asemănare perfectă în grăsime, paşi şi bombaneală celei de la care împrumutase porecla.
Şi-am pierdut-o pe Lila când a fost adus Lilu. Mândru răţoi, pereche Lilei. Sălbatic, nu umanizat, ca ea. Ne ciupea, o apăra. Orice încercare a noastră de a-i separa a fost fără de şansă. Nici răzvrătirea, nici asmuţirile, fără şanse, de altfel, ale lui Rex împotriva lui Lilu… nimic nu ne-a mai adus-o înapoi. Mai venea din când în când, mânca gemul cu pâine din mână, dar nu ne mai urma, nu ne mai striga… Iar primii ei boboci au fost strigaţi ‘lilieci’…
Lila a apărut între noi din mâna unchiului Petre şi a rămas copilăriei într-o legănare a gândului spre povestire altor copilării…
Diana
publicat la 15.07.2003 (12067 citiri)
