· articole
· intamplari

 De la lume adunate...

Luceafarul


Mihai Eminescu




A fost odata ca-n povesti,
A fost ca niciodata ,
Din rude mari imparatesti,
O prea frumoasa fata.

Si era una la parinti
Si mandra-n toate cele,
Cum e ficioara intre sfinti
Si luna intre stele.

Din umbra falnicelor bolti,
Ea pasul si-l indreapta
Langa ferestra unde-n colt,
Luceafarul asteapta.

Privea in zare cum pe mari,
Rasare si straluce,
Pe miscatoarele carari
Corabii negre duce.

Il vede azi, il vede maini,
Astfel dorinta-i gata,
El iar privind de saptamani,
Ii cade draga fata.

Cum ea pe coate-si razima
Visand ale ei tample,
De dorul lui si inima
Si sufletu-i se umple.

Si cat de viu s-aprinde el
In orisicare sara,
Spre umbra negrului castel,
Cand ea o sa-i apara.

Si pas cu pas in urma ei
Aluneca-n odaie,
Tesand cu recile-i scantei
O mreaja de vapaie.

Si cand in pat se-ntinde drept,
Copila sa se culce,
I-atinge mainile pe piept,
I-nchide geana dulce.

Si din oglinda luminis,
Pe trupu-i se revarsa,
Pe ochii mari batand inchisi,
Pe fata ei intoarsa.

Ea il privea cu un suras,
El tremura-n oglinda,
Caci o urma adanc in vis,
De suflet sa se prinda.

Iar ea vorbind cu el in somn
Oftand din greu suspina:
-O, dulce-al noptii mele Domn,
De ce nu vii tu? Vina!

Cobori in jos, luceafar bland,
Alunecand pe-o raza,
Patrunde-n casa si in gand
Si viata-mi lumineaza!

El asculta tremurator,
Se aprindea mai tare,
Se arunca fulgerator,
Se scufunda in mare.

Si apa unde-au fost cazut,
In cercuri se roteste
Si din adanc necunoscut,
Un mandru tanar creste.

Usor el trece ca pe prag,
La marginea ferestrei
Si tine-n mana un toiag,
Incununat cu trestii.

Parea un tanar voievod,
Cu par de aur ,moale,
Un vanat giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.

Iar umbra fetii stravezii
E alba ce de ceara,
Un mort frumos cu ochii vii,
Ce scanteie-n afara.

-Din sfera mea veni cu greu
Ca sa-ti urmez chemare,
Iar cerul este tatal meu
Si muma-mea e marea.

Ca in camara ta sa vin,
Sa te privesc de-aproape
M-am coborat cu-al meu senin
Si m-am nascut din ape.

O,vin' odorul meu nespus!
Si lumea ta o lasa;
Eu sunt luceafarul de sus,
Iar tu sa-mi fi mireasa.

Colo-n palate de margean
Te-oi duce veacuri multe
Si toata lumea din ocean,
De tine-o sa asculte.

-O, esti frumos cum numa-n vis
Un inger se arata,
Dara pe calea ce-ai deschis,
N-oi merge niciodata!

Strain la vorba si la port,
Lucesti fara de viata,
Caci eu sunt vie, tu esti mort
Si ochiul tau ma-ngheata.
*
Trecu o zi ,trecura trei
Si iarasi noaptea vine,
Luceafarul deasupra ei,
Cu razele-i senine.

Ea trebui de el in somn,
Aminte sa-si aduca
Si dor de-al valurilor domn,
De inim-o apuca:

-Cobori in jos, luceafar bland,
Alunecand pe-o raza,
Patrunde-n casa si in gand
Si viata-mi lumineaza!

Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti,
In locul unde piere;

In aer rumene vapai,
Se-ntind pe lumea-ntreaga,
Si din a chaosului vai
Un mandru chip se-ncheaga;

Pe negre vitele-i de par
Coroana-i arde pare,
Venea plutind in adevar,
Scaldat in foc de soare.

Din negru giulgi se desfasor
Marmoreele brate,
El vine trist si ganditor
Si palid e la fata;

Dar ochii mari si minunati
Lucesc adanc ,himeric
Ca doua patimi fara sat
Si pline de-ntuneric.

-Din sfera mea veni cu greu
Ca sa te-ascult s-acuma,
Si soarele e tatal meu,
Iar noaptea-mi este muma;

O, vin' odorul meu nespus ,
Si lumea ta o lasa;
Eu sunt luceafarul de sus ,
Iar tu sa-mi fi mireasa.

O, vin' in parul tau balai,
S-anin cununi de stele,
Pe-a mele plaiuri sa rasari,
Mai mandra decat ele.

-O, esti frumos, cum numa-n vis,
Un inger se arata ,
Dara pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodata!

Ma dor de crudul tau amor,
A pieptului meu coarde,
Si ochii mari si grei ma dor,
Privirea ta ma arde.

-Dar cum ai vrea sa ma cobor?
Au nu-ntelegi tu oare,
Cum ca eu sunt nemuritor,
Iar tu esti muritoare?

-Nu caut vorbe pe ales,
Nu stiu cum as incepe-
Desi vorbesti pe inteles,
Eu nu te pot pricepe;

Dar daca vrei cu crezamant
Sa te-ndragesc pe tine,
Tu te coboara pe pamant,
Fi muritor ca mine.

-Tu-mi ceri nemurirea mea
In schimb pe-o sarutare,
Dar voi sa stii asemenea,
Cat te iubesc de tare!

Da, ma voi naste din pacat,
Primind o alta lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi sa ma dezlege.

Si se tot duce...S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.

In vremea asta, Catalin,
Viclean copil de casa,
Ce umple cupele cu vin
Mesenilor la masa,

Un paj ce poarta pas cu pas
A-mparatesii rochii,
Baiat din flori si din pripas
Dar indraznet cu ochii,

Cu obrajori ca doi bujori,
De rumeni ,bata-i vina,
Se furiseaza panditor,
Privind la Catalina.

Dar ce frumoasa se facu
Si mandra, arz-o focul;
Ei Catalin, acu-i acu
Ca sa-ti incerci norocul.

Si-ntreacat o cuprinse lin
Intr-un ungher degraba.
-Ce vrei mari Ctalin?
Ia du-t' de-ti vezi de treaba.

-Ce voi? As vrea sa nu mai stai
Pe ganduri totdeauna,
Sa razi mai bine si sa-mi dai
O gura, numai una.

-Dar nici nu stiu macar ce-mi ceri,
Da-mi pace, fugi departe.
O, de luceafarul din cer,
M-a prins un dor de moarte!

-Daca nu stii, ti-as arata,
Din bob in bob amorul,
Dar numai nu te mania
Ci stai cu binisorul.

Cum vanatoru-ntinde-n crang
La pasarele latul,
Cand ti-oi intinde bratul stang,
Sa ma cuprinzi cu bratul;

Si ochii tai nemiscatori
Sub ochii mei ramaie...
De te inalt din subtiori
Te inalta din calcaie;

Cand fata mea se-apleca-n jos,
In sus ramai cu fata
Sa ne privim nesatios
Si dulce toata viata;

Si ca sa-ti fie pe deplin
Iubirea cunoscuta,
Cand sarutandu-te ma-nclin
Tu iarasi ma saruta.

Ea-l asculta pe copilas,
Uimita si distrata,
Si rusinos si dragalas,
Mai nu vrea, mai se lasa,

Si-i zise-ncet:-Inca de mic
Te cunosteam pe tine,
Si guraliv si de nimic,
Te-ai potrivit cu mine...

Dar un fuceafar rasarit
Din linistea uiatrii,
Da orizont nemarginit
Singuratatii marii;

Si tainic genele le plec
Caci mi le imple plansul,
Cand ale apei valuri trec,
Calatorind spre dansul;

Luceste cu-n amor nespus,
Durerea sa mi-o curme
Dar se inalta tot mai sus
Ca sa nu-l pot ajunge.

Patrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte,
In veci il voi iubi si-n veci
Va ramane departe...

De-aceea zilele imi sunt
Pustii ca niste stepe,
Iar noptile de-un farmec sfant,
Ce nu le pot pricepe.

-Tu esti copila, asta e...
Hai s-om fugi in lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Si nu ne-or stii de nume,

Caci amandoi vom fi cuminti,
Vom fi voiosi si teferi,
Vei pierde dorul de parinti
Si visul de luceferi.
*
Porni luceafarul.Cresteau
In cer a lui aripe
Si cai de mii de ani treceau
In tot atatea clipe.

Un cer de stele dedesupt,
Deasupra-i cer de stele-
Parea un fulger neintrerupt
Ratacitor prin ele.

Si din a chaosului vai
Jur-umprejur de sine,
Vedea ca-n ziua cea dintai
Cum izvorau lumine;

Cum izvorand il inconjor,
Ca niste mari de-a-notul...
El zboara...gand purtat de zbor,
Pan' piere totul-totul;

Caci unde-ajunge nu-i hotar
Nici mari spre a cunoaste,
Iar lumea-nceraca in zadar
Din goluri a se naste;

Nu e nimic si totusi e
O sete care-l soarbe,
E un adanc asemene
Uitarii celei oarbe.

-Din greul negrei vecinicii
Parinte ma dezleaga
Si laudat in veci sa fii
Pe-a lumii scara-ntreaga;

O, cere-mi Doamne orice pret,
Dar da-mi o alta soarte
Caci tu izvor esti de vieti
Si datator de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimb
Si focul din privire
Si pentru toate dam in schimb
O ora de iubire...

Din chaos, Doamne-am aparut
Si-n chaos m-as intoarce;
Si din repaos m-am nascut,
Mi-e sete de repaos.

-Hyperion ce din genuni
Rasari c-o-ntrega lume,
Nu cere semne si minuni
Care n-au chip si nume;

Tu vrei un om sa te socoti?
Cu ei sa te asemeni?
De-ar piara oamenii cu toti
S-ar naste iarasi oameni.

Ei numai doar dureaza-n vant
Deserte idealuri-
Cand valuri afla un mormant ,
Rasar in urma valuri;

Ei doar au stele cu noroc
Si prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp,nici loc,
Si nu cunoastem moarte.

Din sanul vecinicului ieri,
Traieste azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
Rasare iarasi soare;

Parand in veci a rasari,
Din urma moartea-i paste,
Caci toti se nasc spre a muri
Si mor spre a se naste.

Iar tu, Hyperion ramai
Oriunde ai apune.
Cere-mi cuvantul meu de-ntai-
Sa-ti dau intelepciune?

Vrei sa dau glas acelei guri
Ca dup-a ei cantare
Sa se ia muntii cu paduri
Si insulele-n mare?

Vrei poate-n fapta sa arati
Dreptate si tarie.
Ti-as da pamantul in bucati
Sa-l faci imparatie.

Iti dau catarg langa catarg,
Ostiri spre a strabate,
Pamantu-n lung si marea-n lat
Dar moartea... nu se poate.

Si pentru cine vrei sa mori?
Intoarce-te te-ndreapata
Spre-acel pamant ratacitor
Si vezi ce te asteapta.
*
In locul lui menit din cer
Hyperion se intoarse
Si ca si-n ziua cea de ieri
Lumina si-o revarsa.

Caci este seara-n asfintit
Iar noaptea o sa-nceapa;
Rasare luna linistit
Si tremurand din apa

Si imple cu-ale ei scantei
Cararile din cranguri.
Sub sirul lung de mandrii tei
Sedeau doi tineri singuri:

-O, lasa-mi capul meu pe san,
Iubito, sa se culce
Sub raza ochiului senin
Si negrait de dulce;

Cu farmecul luminii reci
Gandurile strabate-mi,
Revarsa linistea de veci
Pe noaptea mea de patimi.

Si de asupra mea ramai
Durerea de mi-o curma,
Caci esti iubirea mea dintai
Si visul meu din urma.

Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor feta;
Abia un brat pe gat i-a pus
Iar ea la prins in brate...

Miroase florile-argintii
Si cad, o dulce ploaie
Pe crestetele-a doi copii
Cu plete lungi, balaie.

Ea, imbatata de amor,
Ridica ochii ,vede
Luceafarul. Si-ncetisor
Dorintele-i increde:

-Cobori in jos, luceafar bland,
Alunecand pe-o raza,
Patrunde-n codru si in gand,
Norocu-mi lumineaza!

El tremura ca alte dati
In codrii si pe dealuri
Calauzin singuratati
De miscatoare valuri;

Dar numai cade ca-n trecut
In mari din tot inaltul:
-Ce-ti pasa tie chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Traind in cercul vostru stramt,
Norocul va petrece,
Ci eu in lume mea ma simt
Nemuritor si rece.


Badea Georgiana Isabela
publicat la 02.10.2007 (24362 citiri)