· articole
· intamplari

 De la lume adunate...

Maseaua mea de minte mi-a salvat baietelul





Ne hotarasem si noi, ca orice cuplu tanar, ca e timpul sa apara un bebe. Casa am avut de la bun inceput, masina la fel, dar totusi am asteptat inca vreo patru ani: imi doream si eu sa am un servici la care sa fac ce-mi place, sa fiu apreciata, etc, asa ca am tot amanat. Dar a sosit si vremea sa luam decizia finala: VREM UN BAIETEL. Zis si facut... Numai ca treceau saptamanile si lunile si... nimic. Ba am mai vazut in perioada aia filmul intitulat "Maybe Baby" care este o comedie traznet, dar la care eu am plans de m-am umflat. Ma vedeam in locul eroinei principale care recursese la cele mai ingenioase metode de a ramane insarcinata, dar degeaba. Cred eu ca factorul psihic este extrem de important. Decizia o luasem la inceputul toamnei, dar se terminase si iarna si... nici o noutate. Barza a venit primavara dar nu cu "pachetelul" cum se obisnuieste ci doar cu vestea. Emotii, ca n-am avut suficienta rabdare sa treaca destul timp ca testul "Barza" sa fie elocvent, asa ca l-am mai repetat dupa o saptamana si treaba a fost clara: eram insarcinata. Cele doua liniute mult dorite aparusera ele de prima oara, dar a doua era foarte slaba iar eu am preferat sa ma prefac ca nu e, ca sa nu incep sa ma bucur si apoi sa ma dezumflu... Familiei n-am spus nimic decat cand am fost si noi siguri si apoi am inceput sa dam si sa primim telefoane ca era mai ceva decat la politie la noi acasa!!! Euforie mare, ce sa mai...

La ceva timp dupa asta, cam doua saptamani cred, a inceput sa ma doara maseaua de minte, semn ca iese dar nu prea are unde si sa mi se umfle obrazul pana cand nu mai puteam sa deschid gura deloc. Mi-a fost foarte frica ca nu cumva infectia sa faca rau lui bebe, asa ca am decis sa merg la dentist. Numai ca stomatologul avea nevoie sa fie confirmata sarcina de catre medicul de specialitate, la care inca nu apucasem sa ajung. Abia aflasem si eu... Zis si facut... la cine sa merg asa... in graba? La doctorul cu care nascuse cumnata-mea. Am sunat, ne-am prezentat... sarcina era asa de micuta (doar 7-8 saptamani) ca dupa parerea mea, a tinut mai mult cont ca i-am spus ca am facut testul Barza si ca a iesit pozitiv. Mi-a dat hartia de confirmare, numarul telefonului mobil personal pentru viitoarele programari si am plecat la stomatolog. A fost sansa mea si a lui Marius: trebuind sa-mi confirme sarcina, am devenit astfel pacienta doctorului cu pricina.

La nici o saptamana dupa asta, intr-o marti (trei ceasuri rele!!!) intr-o zi ca oricare alta, fara nici un eveniment special: efort fizic, suparare, oboseala sau altele asemenea, dupa un puiut de somn furat la televizor dupa ce-am stat la masa, vreau sa cobor din pat si stupoare: avusesem sangerari... Am vazut negru in fata ochilor si m-a repezit la telefon. L-am sunat pe medicul meu care mi-a spus ca e "posibil un mic avortzel" si sa ma duc imediat la spital, pregatita de internare. El nu e de garda, e altcineva, dar eu sa spun ca sunt pacienta lui. Mi-am strans cateva lucrusoare, m-a podidit plansul cand l-am vazut pe sotul meu care in viteza isi pusese un tricou negru si mie mi s-a parut ca deja purta doliu! Eram disperata, dar stiam ca psihicul conteaza enorm si incercam sa-mi inghit lacrimile si sa ma linistesc. Am ajuns la spital, am urcat la etajul respectiv pe scari, ca liftul nu lua decat persoanele bolnave!!! Sefa de sectie, care era si de garda atunci, era ocupata: pazea pe cineva care avea pusa o perfuzie, asa ca am asteptat inca jumatate de ora, in care credeam ca-mi pierd mintile. Aveam nevoie de parerea unui specialist, sa se uite cineva si la mine, sa-mi spuna doua vorbe: ce se intampla si "de ce?". Intr-un final a catadicsit sa vina si dupa un consult sumar imi spune rece si categoric: "Nu ai nici o sansa sa pastrezi copilul. Daca nu erai pacienta doctorului L... , te chiuretam in noaptea asta." Mi-a spus sa merg sa-mi fac formele de internare si a plecat ca avea o urgenta. Sotul meu, care asteptase pe hol, era deja verde cand am iesit si eu, dar nu mi-a spus nimic atunci. Abia dupa 1 an si ceva imi spune ca si lui i-a zis acelasi lucru doctorita care a iesit din cabinetul de consultatii: "Nu va faceti iluzii, nu are nici o sansa sa pastreze copilul!"

A doua zi a sosit la prima ora doctorul meu si mi-a pus doar o singura intrebare: "Vrei copilul, da?" I-am raspuns disperata: "Fac absolut orice spuneti. DA, il vreau!". A fost deajuns. Din luna a doua am tot stat in concediu medical, nu am avut voie sa fac efort, am urmat tratament, dar acum, cand Marius mai are trei saptamani pana sa faca doi ani, pot spune ca nici un efort nu a fost prea mare. Marius a meritat totul. El este de o mie de ori mai mult decat orice am sperat. Este perfect! Sansa mea si a copilului meu a fost doctorul L..., fara de care ajungeam pe masa de operatie inca din noaptea aia, desi sangerarea se oprise singura, pana sa ajung la spital.

A! Inca ceva. Cat am stat o saptaman internata, am prins-o pe hol pe doamna doctor si strecurandu-i "pachetelul" in buzunarul halatului indraznesc timid s-o intreb: "Doamna doctor... am o nelamurire totusi... stiu ca sunt pacienta domnului doctor L... dar totusi, parerea dumneavoastra a fost categorica ca nu am nici o sansa... De ce ati spus asta? Care sunt problemele?" Raspunsul ei a fost unul scurt: "Ai pornit cu stangul."

mirela
publicat la 17.12.2003 (11159 citiri)