· articole
· intamplari

 De la lume adunate...

Minunatia mea blonda cu ochi albastri





Povestea mea este una obisnuita, cu happy-end, asa cum mi-as dori sa fie toate.

Am ramas insarcinata la sfarsitul lunii iulie 2003, care a fost si prima luna in care ne-am hotarat: "Gata, nu ne mai ferim, vrem si noi un bebe la anu' " Si, surpriza: s-a "prins" din prima! Eu parca am avut o presimtire, parca de a doua zi simteam ca s-a schimbat ceva la mine, asa ca am asteptat cu nerabdare sa treaca o saptamana pana mi-am facut primul test. Din pacate, acesta nu imi dadea motive sa fiu fericita, dar probabil ma cam grabisem. Dupa inca o saptamana, il repet si sar in sus de bucurie: eram insarcinata! Nu i-am spus nimic lui 'tati', numai dupa inca un test care mi-a confirmat existenta unei mici vieti in burtica mea. 'Tati', caruia nu i-a prea venit sa creada, a ramas sceptic pana la primul ecograf, cand am avut confirmarea specialistului. De abia atunci a 'indraznit' sa se bucure cu adevarat!

Si am inceput sa asteptam... Ma simteam foarte bine, nu aveam greturi, dureri sau alte 'necazuri' specifice.

Intr-o seara de 10 decembrie, cand, dupa o zi obositoare la servici - lucrez intr-o banca, unde ziua de lucru poate dura si 10-11 ore, ne relaxam in fata televizorului, am simtit primii 'fluturasi zburand' in burtica mea. A fost o senzatie unica, pe care orice mamica o adora!

Si a venit si luna februarie, cand sotul a plecat in armata, departe de casa. Eu m-am mutat la socri, care m-au rasfatat timp de o luna. La 36 de saptamani am intrat in concediu prenatal si, cum ma hotarasem sa nasc in orasul meu natal, parintii m-au luat la ei.

Si au trecut si cele 40 de saptamani! Eu ma simteam foarte bine, asteptam in orice moment declansarea travaliului, dar... nimic. Si asa a mai trecut inca o saptamana... Il sunam pe doctorul cu care urma sa nasc, si ma cheama de urgenta la spital. A doua zi ma internez, imi face ecografie,si imi da verdictul: "Maine facem cezariana. Copilul este mare, lichidul s-a absorbit si a ramas foarte putin, asa ca daca va provoc nasterea (pt. ca eu am tinut destul de mult sa nasc natural) o sa va chinuiti foarte tare." OK, ce era sa fac? Doctorii stiu cel mai bine, asa ca a doua zi dimineata, la ora 9 intru in operatie, iar peste 15 minute aud primul tipat al baietelului meu si il zaresc o secunda-doua. Dupa o ora, in salonul de reanimare, il tin in brate pentru prima oara si ii dau primul pupic. Era asa de mic - cu toate ca avea 3,9 kg -, impachetat inca in hainitele de la spital, avea manutele vinete, cu unghii mari, si tot era numai gurita, pentru ca urla cat il tineau puterile. Si totusi, era cel mai frumos copilas din lume! Pentru ca era al meu, era sanatos si mai si primise nota 10 la nastere. Am asteptat cu nerabdare sa ma pun pe picioare, si dupa 48 de ore am fost in salon cu comoara mea.

Si de atunci au trecut 6 luni si jumatate. Si de atunci fiecare zi e a o sarbatoare. Si in fiecare zi descoperim ceva nou, in fiecare zi traim bucuria de a fi parinti, si stim sa pretuim altfel fiecare zi.

Pentru noi, e cel mai... si cel mai.... , asa cum cred ca fiecare copil este pentru parintii lui. Chiar daca mai plange cateodata, chiar daca e putintel cam rasfatat, e cea mai cuminte si dragalasa fiinta de pe pamant! Si cred ca nimic nu se poate compara cu sentimentul de a fi parinte, de a sti ca acesta mica fiinta depinde in totalitate de tine!

madalinacret
publicat la 23.11.2004 (5222 citiri)