· articole
· intamplari

 De la lume adunate...

Omida (1)


de Georgeta Moraru




Sus pe creasta unui prun
Se târăste-ncet, păroasă,
O omidă verde, grasă;
Corpul lung îi unduieste,
Iară gura, ca un cleste
Pare-a fi de căpcăun.
Bâjbâind încolo-ncoace
Printre crengile-nflorite
Rupe, mestecă si-nghite
Muguri tineri, frunză crudă,
Smulge făr nici o trudă
De-unde vrea, de unde-i place.
-Hei, ce faci ? îi strigă prunul,
Vrei cu dinadinsul, oare,
Roada mea, abea în floare
S-o răpui? Să nu rămână
Nici o frunză, nici o prună?
Râde-n hohot căpcăunul:
-Ha, ha ha! Si pentru cine
Pregătesti tu rod bogat?

Pomul s-a înseninat:
-Vreau s-adun în jur copii
Si cu prune brumării
Să le umplu cosuri, pline,
Să-i privesc cum vin săltând,
Cum se-naltă către mine
Ramurile să-mi încline
Si să-mi simt în palma lor
Fructul dulce, tuturor
Dăruit cu drag, oricând.
Asta e menirea mea!
Mestecând, omida grasă
Nici n-aude, nici nu-i pasă.
Serpuind pe craca-ngustă,
Frunză după frunză gustă
Ba de aici, ba de colea.
Geaba se frământă pomul,
Încercând mereu să scape.
Ea priveste printre pleoape
Si de-atâta trudă... cască....
Cine poate s-o gonească?
Nimeni... nimeni... decât omul!

ucu
publicat la 07.08.2003 (6946 citiri)