· articole
· intamplari

 De la lume adunate...

Poveste


Copiilor din toata lumea...




Alexandru privea cartea cu oarecare mirare. Nu mai văzuse niciodată pînă acum o aşa minunată carte. O primise în dar de la buni care ţinuse să-i aducă aminte că anul trecut, de Crăciun primise tot o cărticică pe care însă o rătăcise prin casă. Cartea de anul acesta era mai mare şi mult mai frumoasă, cu poze colorate şi coperţi groase de carton. Ceea ce-l uimea erau însă figurile personajelor care păreau că sînt aievea aşa cum stăteau cuminţi în foile cărţii. Cînd Moş Crăciun, obosit de pe drum a poposit şi la ei şi a scos din desagă cartea, i-a spus copilului:
- Aceasta este cartea despre Naşterea Domnului. S-o păstrezi cu grijă, s-o priveşti ori de cîte ori eşti trist şi îţi va îndeplini orice dorinţă. Căci, dragul meu, aceasta este o carte fermecată.
Atît a rostit moşul, s-a ridicat de pe scaun, a zîmbit copilului şi a plecat. Din seara de Ajun, Alexandru trăieşte sub vraja misterului cărţii fermecate. Se tot întreabă ce puteri magice poate avea o carte ca aceea. A încercat s-o întrebe pe buni, numai că, aceasta era deosebit de ocupată cu musafirii, care păreau că nu se mai termină. În camera lui, unde mami şi tati îngrămădiseră paltoanele musafirilor, Alexandru, cu cartea pe genunchi medita la vorbele moşului. “Oare ce-o fi vrut să spună ?. Să poată oare această carte să-mi îndeplinească dorinţele ? Hai să fac o încercare.". Închise ochii şi-şi dori foarte tare o îngheţată. Nu îndrăznea să deschidă ochii ca nu cumva să descopere că pe măsuţă se afla îngheţata pe care şi-o dorise. Ştia dintr-o poveste că doar vrăjitoarele pot face să apară lucruri cu un simplu gest şi mai ştia că vrăjitoarele sînt, în general, rele. E drept că existau în poveşti şi zîne bune, dar nu spera să întîlnească una chiar acum. “Fie ce-o fi !". - îşi spuse Alexandru. “La urma urmelor, ce poate să-mi facă mie o îngheţată ?. Cel mult o să mă doară gîtul, dar asta nu e nici o problemă, se rezolvă cu Biseptol". Şi deschise ochii. Pe măsuţă era o îngheţată mare de vanilie şi ciocolată, cu pişcoturi şi sirop. Numai că, lîngă ea stătea un pitic, mic, mic, cu nas ascuţit şi scufie roşie.
- Ce, credeai că nu-i adevărat ce ţi-a spus Moş Crăciun ?!? Să ştii că moşul nu minte niciodată, iar copiii care nu-l cred sînt pedepsiţi. Poftim, ţi-am îndeplinit dorinţa, dar pentru asta va trebui să primeşti o pedeapsă pentru că n-ai crezut.
Alexandru era mut de uimire. Îngheţata, hai, treacă - meargă, se mai văzuseră cazuri, dar un pitic întrecea orice imaginaţie. Se ciupi de obraz ca nu cumva să viseze. Nu visa. Mai mult, piticul se căţărase pe perdea şi de acolo de sus îl privea răutăcios.
- Să faci bine şi să execuţi pedeapsa!
Cu glasul pierit, Alexandru bolborosi:
- Ce-ce-ce pe-pe-pedeapsă?
- Păi, Moş Crăciun a spus că eşti pedepsit să plimbi căţelul în fiecare dimineaţă.
Alexandru deveni palid. “Auzi, să plimb căţelul! Da’ ce sînt eu?!. Şi apoi nici măcar nu-i al meu. E-al soră-mii. Ea l-a adus în casă".
De pe perdea, piticul îl privea mustrător:
- Crezi că nu ştiu ce gîndeşti? Hmm, astă vară te lăudai că e căţelu tău şi că tu l-ai învăţat să salute cu lăbuţa. Asta numai ca să te dai mare în faţa celor de la grădiniţă. De fapt, ai cam minţit. Pentru asta va trebui să-l plimbi. Altfel, Moş Crăciun îţi va lua cartea.
Şi, dintr-o dată, piticul dispăru. Dar nu şi îngheţata. “Uff, bine c-a plecat! Acum pot să mănînc liniştit bunătate de îngheţată". În cîteva minute îngheţata dispăru şi ea. Alexandru luă cartea şi-o ascunse în dulap sub hăinuţe. Mulţumit, se apucă să coloreze un desen. În timp ce el îşi vedea de lucru, în cameră intră încet, încetişor buni.
- Ce faci aici? De ce nu vii la masă? Ai uitat că nu e politicos să întîrzii la masă? Toată lumea te aşteaptă. Musafirii întreabă de tine.
Dar Alexandru nici nu se clinti. Rosti doar printre dinţi:
- Nu mi-e foame!
Buni îl privi mirată. Cum se putea aşa ceva? Doar Alexandru era un mîncăcios. Dar plecă din cameră convinsă că mai tîrziu copilul va veni la masă. Imediat apăru piticul:
- Mai vrei o îngheţată? Sau poate o ciocolată? Sau o prăjitură?
Alexandru dădu din cap afirmativ şi imediat, pe măsuţă apăru o felie imensă de tort cu ciocolată. O înfulecă sub privirile răutăcioase ale piticului.
- Nu uita însă că trebuie să plimbi căţelul.
Cu gura plină, Alexandru protestă:
- Acuma noaptea? Nu vezi că s-a-nserat?
- Şi ce dacă? Ce, ţi-e frică? Nu ţi se-ntîmplă nimic. Cînd te-ai lăudat că eşti cel mai curajos băieţel din cartier nu ţi-a fost frică? Am impresia că eşti cam lăudăros. Să recapitulăm: mincinos, lăudăros şi lacom pe deasupra. Uită-te la tine cum înfuleci! Te-ai murdărit pînă la urechi!
- Şi ce dacă? Spală mama!
- Aha, va să zică nu-ţi pasă! Mai trecem ceva pe listă: nepăsător. Iar dacă stau bine şi mă gîndesc, şi leneş.
Supărat, piticul dispăru. La uşa camerei se auzi un lătrat scurt. Era căţelul. “Ăsta sigur vrea afară! Dacă mai vine piticul şi-mi mai dă o prăjitură o să mă doară burta. Aşa că mai bine îl duc afară pe Molfăici". Deschise uşa şi căţelul, dînd din coadă, îl întîmpină bucuros. Îi puse lesa, se îmbrăcă şi ieşi trîntind uşa. În urma lui, buni rămase foarte mirată:
- Ce-o fi cu el de a devenit dintr-o dată aşa de harnic?
Bunicul, care asistase la scena cu pricina, zîmbi pe sub mustaţă. Ştia el ce ştia. Îl cunoscuse şi el pe piticul mic, mic cu nas ascuţit şi scufie roşie. Pe vremea cînd era copil şi nu asculta de mama lui. Piticul îl vizitase şi pe el, iar semnele vizitei de atunci le descoperise pe fruntea lui Alexandru: o cută adîncă pe frunte şi un aer smerit de copil pedepsit.

* * *

Chiar dacă nu vă vine să credeţi, povestea lui Alexandru este absolut adevărată. Puteţi chiar verifica: în fiecare zi, Alexandru se plimbă cu Mollfăici pe aleile din jurul blocului. Ba chiar, îl puteţi vedea ajutînd-o pe mama la cumpărături. Ieri, spre exemplu, Alexandru a recunoscut în faţa tuturor copiilor că nu el l-a învăţat pe Molfăici să salute. Deci luaţi aminte la această poveste. Piticul vă poate vizita şi pe voi dacă nu sînteţi cuminţi.


cu drag,
evadindeva
publicat la 16.12.2003 (32875 citiri)