· articole
· intamplari

 De la lume adunate...

Povestea Cuvantului





A fost odată ca niciodată un împărat pe nume Cuvânt. Şi stăpânea împăratul peste o împărăţie întinsă, cu supuşi bogaţi şi fericiţi. O sigură mare durere avea el însă, în toată fericirea ce-l înconjura: nu avea copii. Şi ajunsese împăratul la bătrâneţe de mare supărare îl cuprinsese şi numai plângea şi altceva nu mai făcea.
Azi aşa, mâine aşa, într-o zi, stând împăratul la poartă şi plângându-şi trista soartă, ia că trecu un moş pe lângă el şi-i dădu bineţe, apoi îi zise:
- Împărate, ai milă de un biet călător şi dă-mi, rogu-te, o cană cu apă şi o bucată de pâine.
Împăratul îi răspunse:
- Moşule, d-apoi nu ţi-oi da numai atât, pofteşte în casă şi ţi-o da împărăteasa mea de mâncare şi-oi înnopta la noi, că poate ai drum lung de făcut.
Şi-l duse împăratul pe moş în casă şi-i dădu împărăteasa mâncare caldă şi-i turnă împăratul o cană de vin, apoi îi urară somn bun şi-l lăsară odihnei nopţii. Iar peste noapte împăratul avu un vis: se făcea că moşul îi spunea:
- Drept mulţumire pentru bunătatea ta şi a împărătesei tale, vă voi lua durerea din suflet. Ascultă cele ce-ţi voi spune, fă întocmai şi rău nu va fi: să meargă împărăteasa în curtea palatului şi va vedea un pomişor. Să-l ude, să-l sape şi să-l cureţe de uscături. Fructele ce le va da pomişorul să le mănânce împărăteasa. Aşa să faceţi şi nicicum altfel şi bine vă va fi.
Dimineaţă împăratul îi povesti împărătesei visul şi fugiră amândoi la moş să-l întrebe ce a fost aceasta. Dar moşul nu mai era, plecase. Şi au stat ei la sfat şi au hotărât să facă ce îl sfătuise moşul pe împărat în vis. Şi s-a dus împărăteasa în curtea palatului şi mare-i fu mirarea când găsi pomişorul acolo unde nu fusese până deunăzi nimic. Şi-l săpă, îl udă, îl curăţă de uscături. A doua zi împărăteasa găsi în pomişor trei poame pe care le mâncă. Iar la sorocul potrivit împărăteasa dădu naştere la trei fete. Mare bucurie fu pe împărat şi în întreaga împărăţie, având acum cine să-i mângâie bătrâneţile.
În ziua hotărâtă, puseră împăratul şi împărăteasa masa cu făină, lapte, miere, sare şi apă, să le fie ursitoarelor de hrană. Acestea se înfruptară din cele date, apoi le ursiră fetelor:
-Şi se va numi această fată, cea mare fiind, Vorba Dreaptă. Şi va fi aprigă, va lovi, va sfărâma şi va îndrepta, cu dreptate şi adevăr, numai pe voie, fără de nevoi.
- Şi se va numi această fată, cea mijlocie fiind, Vorba de Duh. Şi va stârni minţi şi va căuta sâmbure de cunoaştere.
- Şi se va numi această fată, mezina fiind, Vorba Bună. Şi va fi blândă şi miloasă, şi va mângâia durere şi va închide răni. Şi va fi dulce şi frumoasă inimii.
Crescură fetele, bucurând părinţii în toate cele ce făceau. Iar cele ce li se ursiseră se vădeau adevărate: Vorba Dreaptă era aşa de înţeleaptă, încât împăratul o pusese în locul său la judecăţile cele mari; Vorba de Duh atâta era de mintoasă, că numai cu cei mai mari învăţaţi stătea la vorbă şi tălmăcea cele mai grele cărţi; Vorba Bună mângâia pe toţi cei aflaţi în durere şi pe unde trecea tot zâmbet şi bucurie lăsa în urmă. Iar împăratului şi împărătesei li se umpleau sufletele de bucurie şi nu era zi de la Dumnezeu în care să nu mulţumească pentru ziua în care moşul se oprise la ei la poartă.
Şi ar fi fost tot o fericire peste împărăţia lor, până într-o zi, când la marginea împărăţiei îşi făcu sălaş un balaur. Ardea satele, mânca bucatele oamenilor. Ce nu făcuse împăratul: trimisese soli, trimisese oşti, dăduse sfoară-n ţară că va da o fată de nevastă celui ce va înfrânge balaurul… degeaba, balaurul nu putea fi învins. Atunci, nemaigăsind scăpare, împăratul merse el însuşi la balaur.
- Ia spune, balaure, ce vrei tu de la noi, de atâta necaz ne faci?
- Apoi, împărate, eu n-aş vrea nimic, dar tare sunt cătrănit din cauza stăpânei mele, împărăteasa Litera. Căci a rămas fără gânduri şi numai învălmăşeală este în împărăţia noastră. Mare supărare are, căci nu se mai ştie descurca. Iar eu mă mânii şi eu unde şi pe cine pot.
Când auzi împăratul atare vorbe, se gândi că ceva trebuie să facă, să îşi scape împărăţia de balaur. Şi zise:
- Măi balaure, eu am trei fete, care or descurca-o pe împărăteasa ta. Le-oi trimite la ea şi or să-i dea de cap, numai pleacă de pe pământurile mele şi lasă-mi oamenii în pace.
- Apoi fie ca tine, împărate, zise balaurul şi, luându-şi ziua bună, plecă în ale sale.
Se duse împăratul şi îşi chemă fetele. Le spuse cum stă toată tărăşenia şi cuvântul ce-şi dăduse, iar ele îşi luară cele trebuincioase drumului şi plecară.
În mare supărare o găsiră fetele pe împărăteasa Litera. Iar ea, cum le văzu, le omeni ca orice drumeţ venit de la drum lung, apoi le povesti:
- De toate-s vinovată numai eu. Stând la sfat cu oamenii mei, m-am lăudat într-o zi că nimeni nu ar putea încurca ce eu pun pe hârtie-n scris. Atunci a apărut furioasă tare – dar parcă alta i-ar fi starea? – zâna Bombăneală. Şi m-a blestemat, rău m-a blestemat… să nu-mi fie odihna odihnă şi spuse curate să nu mai fie în împărăţia mea, numai încâlceală şi bâlbâială, până ce n-oi aduce ruga isteţimii aici. Cum o fi aceea, nu ştiu, doar mi-a zis c-o voi găsi în Lege, Învăţătură şi Mângâiere. Am căutat şi-am tot căutat, dar n-am găsit nimic din cele ce mi-a spus zâna. Iar voi, de veţi afla şi rupe blestemul, eu sluga mă voi face la curtea Cuvântului, iar vouă vă voi da împărăţia mea s-o stăpâniţi.
Ei, şi-au stat fetele la sfat, se sfătuiră şi-ntrebară care pe unde ştia, dar răspuns nu aflau. Când li se luase gând că ar afla capăt de unde să apuce, iată că li se înfăţişă moşul ce-i apăruse şi împăratului în alte timpuri. Şi ospătându-l ele, moşul le zise:
- Fetele tatii, de pornit să vă fie drumul unde răsare soarele şi apune moartea. De aflat, însă, numai de vă este dat veţi afla.
Şi plecară fetele spre soare-răsare. Merseră ele preţ de două pâini şi un urcior cu apă şi ajunseră într-o pădure. Dar ce pădure, cum nici în lume nu întâlniseră: neagră şi învolburată, numai gânduri rele şi mânie bântuind-o. Flămânde şi obosite, fetele merseră pe o cărare plina de mărăcini şi ajunseră la o casă ce sta să se năruiască. Bătură la poartă şi le deschise o bătrână atât de bătrână, că nici anii bătrâneţii nu se mai puteau număra. Fetele se rugară de o cană cu apă şi o bucată de pâine.
- Apă v-oi da, că-i de la Dumnezeu lăsată, dar pentru pâine trebuie să îmi munciţi o zi.
Fetele se învoiră şi intrară slugi la bătrână. Vorba Dreaptă ajunse la ograda orătăniilor. Le curăţă, le spălă, apoi se grăbi să le dea de mâncare. Şi mare îi fu uimirea, când văzu că mâncarea păsărilor era amestecată cu a vitelor şi a câinilor. Cu răbdare ea alese pentru fiecare şi le împărţi cinstit să le ajungă tuturor. Vorbei de Duh îi fu dat să facă curat şi ordine în scrisorile şi cărţile bătrânei. Şi erau tare încurcate, nici gând să fi înţeles ceva din ele. Dar fata, cu răbdare şi amintindu-şi învăţăturile înţelepţilor cu care îşi împărţea vremea în împărăţia Cuvântului, le descurcă şi le aşeză cum nu se putea mai bine. Cât despre Vorba Bună, bătrâna o puse să o spele şi să o îngrijească chiar pe ea. Iar baba era tare arţăgoasă şi urâcioasă, dar fata, cu felul ei de a fi, o îngriji şi o mângâie, de zâmbet apăru în ochii femeii.
Ziua de muncă terminându-se, bătrâna le spuse:
- Aţi fost atât de pricepute şi aţi pus atâta suflet în tot ce aţi făcut, încât vă voi spune ce mai aveţi de făcut. Întoarceţi-vă la curtea împărătesei Litera. Spuneţi-i să urce în turnul părăsit şi să aducă sipetul ce-l va găsi acolo. Restul veţi ştii, poate, singure ce aveţi de făcut.
Fetele mulţumiră de sfat şi se întoarseră la împărăteasa Litera. Găsiră sipetul şi-l deschiseră. Nu găsiră în el decât trei hrisoave, pe care stăteau scrise numele fetelor. Mirate, îşi luară fiecare hrisovul şi le citiră. Vorba Dreaptă citi ‚zânogân’, Vorba de Duh ‚direovin’, iar Vorba Buna ‚căslachin’. Aflând ce stătea scris în hrisoave, împărăteasa Litera se puse pe un plâns de se scutura cămaşa pe ea, gândind că asta tot lucrătura zânei Bombăneală trebuie să fie. Dar fetele, se sfătuiră, mai citiră şi aflară ce scria în hrisoave. Citiră cu glas puternic, să spargă vraja: ‚ZÂNO GÂNDIREO, VIN CĂ-S LA CHIN!’. Şi-atunci, ca de niciunde, apăru o minune de zână, însoţită fiind de trei flăcăi cum nu se mai aflau alţii. Şi zise:
- Aceasta e ruga isteţimii, iar voi aţi reuşit să descâlciţi scrisele. Eu sunt zâna Gândire, iar ei sunt copiii mei, Lege, Învăţătură şi Mângâiere. Iar ei vă sunt vouă sortiţi de soţi, dar trebuia să dovediţi că-i puteţi afla.
Şi astfel, fetele se măritară cu cei trei flăcăi, Litera intră slujnică la Cuvânt, iar Gândirea îi veghează pe toţi pentru linişte şi împlinire a minţii şi sufletului.
Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea-aşa.

Diana
publicat la 16.07.2003 (12714 citiri)