· articole
· intamplari

 De la lume adunate...

Povestea lebedei


Autor / Lucia Dărămuş




Lucia Dărămuş


*** Poveste distinsă cu Premiul Editurii Porţile Iaşului la Concursul Naţional de Poveşti, Povestiri, martie, 2006


Povestea Lebedei


Era iarnă. Norii erau albi şi grei, că abia mai stăteau atīrnaţi de cer, gata-gata să cadă. Līngă clădirea din parc, īn care se aflau Ilinca şi Toader, se făcuse un heleşteu pe a cărui luciu străveziu şi īngheţat rătăcise o lebădă cu un gīt lung şi subţire ca un fuior, care toată ziua cīt era de mare striga hualap-sasīh-vīsīh-hualap-sasīh-vīsīh. Vorbea pe egipteneşte, că maică-sa cunoştea foarte bine toate limbile pămīntului şi-o īnvăţase pe tīnăra albă cu puf şi gīt lung cīte o limbă īn fiecare săptămīnă.
Copacii īnalţi, īmbrăcaţi cu flori de gheaţă, se răsuceau spre norii din depărtare, īntr-un dans sălbatic produs de buzele răutăciosului vīnt. Īncercau să-şi trimită ramurile lungi, subţiri şi vlăguite de frig, īn mijlocul valsului aerian cu multă, multă graţie. De la fereastra celor doi copii, Ilinca şi Toader, totul părea atīt de straniu, de o frumuseţe nemaipomenită. Erau de-a dreptul fermecaţi de spectacolul de afară. Doar cīntecul trist al lebedei - hualap-sasīh-vīsīh-hualap-sasīh-vīsīh – spus īn egipteneşte o puse pe gīnduri pe Ilinca. Toader, un băietan năzdrăvan, doar īmplinise nu de mult 10 ani, nu avea el timp de lebede, de cīntecele lor!
- Toadere, Toadere, strigă īntr-o noapte copila, trăgīnd de aşternutul prietenului ei. Te rog, trezeşte-te! Ascultă ce trist cīntă lebăda hualap-sasīh-vīsīh-hualap-sasīh-vīsīh. Nici luna nu mai e la locul ei şi e atīt de īntuneric, adăugă fetiţa speriată, dar mai mult īndurerată de cīntecul care venea dinspre lac.
Toader şi Ilinca erau doi copii care fuseseră uitaţi de părinţii lor īntr-un sanatoriu. Acum ei trăiau acolo printre medici şi asistente şi nimeni nu-i īntreba nimic. Doar povestea spusă de vreo frunză, de vreun nor īi făcea să zīmbească.
La insistenţele prietenei lui, năzdrăvanul Toader se ridică din pat supărat nevoie mare şi se răsti la aceasta.
- Mihau, hulap! Parca-i fi bleaga aia de lebădă de pe lac! Īn loc să plece la familia ei stă toată ziulica şi cīntă la lună. Tu ca şi ea „mi-e frică de-ntuneric”, se smiorcăi acesta imitīnd-o pe fată.
- Nici măcar lună nu mai are acum, a dispărut, la ce să mai cīnte?! Hai, ridică-te, să mergem la ea, spuse copila.
Trăgea de aşternutul băiatului. Dorea atīt de mult să o īnsoţească pīnă la lebădă. Trebuia să afle ce o frămīntă. Ce o apasă atīt de mult, de cīntă īn fiecare zi, īn fiecare noapte hualap-sasīh-vīsīh-hualap-sasīh-vīsīh, imitīnd glasul unui fierăstrău. Īn plus, rămăsese şi fără lună.
Toader smulse cu putere cearşaful din mīinile fetiţei, că se rupse pe dată (pentru asta aveau ei să-şi afle pedeapsa īn ziua următoare), se afundă apoi īn salteaua īngălbenită de vreme şi urīt mirositoare şi, cīt ai zice dulce-dulce-lipici, la peşte de dat păpici, adormi.
- Toţi băieţii sīnt aşa, şopti ca pentru ea fata. Cīnd ai nevoie de ei, ba le e somn, ba le e foame!
Ştia ea ce spune. Cu o zi īnainte rămase flămīndă. Īi cedă lui Toader porţia ei de mīncare, pentru ca acesta s-o ajute īn schimb să coboare dintre crăpăturile geamului din podul clădirii o vrabie īngheţată. Doar trebuia s-o īnmormīnteze cum se cuvine!
Lăsīndu-l pe Toader să doarmă mai departe, punīndu-şi o pătură pe umeri, se furişă din clădire – oricum nu-i purta nimeni de grijă- şi merse la heleşteu. Chiar dacă ar fi aflat careva de mica ei excursie nu i-ar fi păsat, pentru că şi aşa, se gīndea ea, avea să capete o zdravănă bătaie pentru cearşaful rupt. Dar acum, alta era grija ei: lebăda care cīnta sfīşietor, de ţi-ar fi rupt inima dacă ai fi auzit-o! Şi ca să nu mai lungim vorba, pentru că se īntīmplă ca ascultătorul să moară de foame din cauza lungimii poveştii, trebuie să spunem că fata ajunse la marginea lacului.
- Bună noapte, doamnă Lebădă!
- Bună noapte, īngīnă lebăda.
- Dar ce vīnt rău te ceartă de plīngi cīntat īn fiecare zi, īn fiecare noapte hualap-sasīh-vīsīh-hualap-sasīh-vīsīh?
- Ei, de unde vin eu, din lumea lebedelor, am fost īnvăţate să vorbim īn toate limbile pămīntului, chiar şi īn cele mai rare, ca să-i putem găsi pe copiii care ştiu să povestească şi să le cīntăm despre lumea lui īntre, unde se vorbeşte numai īn versuri. Dar acum, iacă-tă, m-am rătăcit.
Aşa credea lebăda, pentru că ea vorbea egipteneşte, dar īn locurile pe unde zăbovise fără voia ei se auzeau alte graiuri.
- Nu-ţi fie cu supărare, mătuşă lebădă, dar eu nu te īnţeleg, mai spuse copila, cum vine lumea lui īntre?
Lebăda, cu o graţie de silfidă a florilor, īi povesti despre o lume īn care sīnt adunate luna, soarele, apele, pietrele, norii, curcubeiele şi toate culorile şi toate melodiile, o lume unde pietrele vorbesc īn graiul pietrelor şi rīd īn rīsul pietrelor şi dansează īn dansul pietrelor. Acolo apele sīnt vesele precum veselia apelor şi frunzele frunzuiesc precum frunzuirea frunzelor, iar aerul e o glăsuire a acestora.
- Aerul e o glăsuire?! Se minună Ilinca.
Lebăda, care purta cu ea pe oriunde mergea puţin din lumea de unde venise, īntinse larg aripile, īşi struni penele albe şi, luīndu-şi avīnt, alunecă pe luciul apei, spărgīnd pojghiţa subţire şi străvezie de deasupra, pleznind īn acelaşi timp corzile văzduhului. O melodie stranie se īnălţă īn atmosferă, pīnă la norii grei, care explodară, atinşi de vīrful de cristal al lanciei cīntec. Ce prăpăd de vată de zahăr se risipi pe pămīnt! Cu ochii căscaţi cīt cepele, Ilincăi nu-i venea să creadă ce vede.
- Care va să zică, norii sīnt făcuţi din vată de zahăr! Spune-mi, deja se īmprietenise cu lebăda după o aşa năzdrăvenie, cum e cu lumea ta? De ce se numeşte lumea lui īntre?
Lebăda nu era sigură dacă acest copil ştia să povestească şi stătea la īndoială dacă trebuie să-i destăinuie totul depre lumea povestaşilor. Oricum era puţin abătută că īncepuse discuţia. Dar de vreme ce se rătăcise.... nu mai avea īncotro.
- Acolo poţi fi ce vrei tu şi nu eşti nimic din ele, te numeşti lebădă şi locuieşti īntr-o poezie.
- Adică eu, dacă vreau, pot să fiu şi trandafir şi grīu, dar nu sīnt nici trandafir nici grīu şi stau īntr-o poezie?
- Da, adăugă simplu lebăda, zăbovind peste privirea copilului ca să vadă dacă a īnţeles.
- E tare frumoasă lumea din care vii tu.
Ilinca īşi īndreptă mīinile spre lebădă, le īncolăci de gītul lung şi alb şi o rugă să o ducă īn lumea īn care poţi fi tot ce vrei, unde stai īntr-o poezie.
Lebăda avea o frumuseţe aproape stīnjenitoare. Īn noaptea de catran se īnălţă deasupra pămīntului care, de sus, părea o mărgea de sticlă. Ieşi īn largul univers. Īi arătă rīnd pe rīnd planetele. Toate erau atīt de viu colorate, cu forme felurite şi īn dansul lor rotund scoteau o melodie diafană, ca atunci cīnd atingi o petală de trandafir īngheţat cu vīrful unui ţurţur atīrnat de streaşina unui acoperiş. Albastrul īntunecos al spaţiului dintre astre era spart de săgeţi de lumină, de cozi arzīnde, de bile rotunde cu sunete roşiatic-vīscoase, portocaliul se spărgea īn verde şi roz, galbenul rătăcea şi el īn bleu, violetul, de o frumuseţe sălbatică, tremura īn albul aburului īnvīrtejit.
- Oare cum de există aşa minunăţii, se mira Ilinca. Şi totuşi, unde este luna?
Īşi aminti că pornise spre lebădă din două motive, unul fiind lipsa lunii. Fără să se gīndească prea mult, prinse o lumīnare din cer, deschise gura larg să adune īn inima ei cīt mai multe furtuni ca apoi să le dea drumul treptat (avea nevoie de viteză) şi, desprinzīndu-se de gītul lebedei, porni din stea īn stea, printre stīnci şi ape astrale īn căutarea acesteia. Īndepărtă cu greu cenuşa nopţii din drumul ei, şi tot căutīnd şi negăsind nici urmă de luminătoare a nopţii, ajunse din nou pe pămīnt. Chiar līngă lac dădu peste lună, făcută zob. Bucăţi din ea erau īmprăştiate peste tot. Lebăda sosi, īn cele din urmă, cu mult greu. Se aşeză pe luciul apei şi lăsă să curgă aceeaşi sfīşietoare melodie hualap-sasīh-vīsīh-hualap-sasīh-vīsīh.
- Lebădă, Lebădă, de ce plīngi iar? Şi ce s-a īntīmplat cu luna?
- Cīnd mă tīngui eu, spuse Lebăda, hualap-sasīh-vīsīh-hualap-sasīh-vīsīh, sfīrtec tot īn drum.
- Adică hualap-sasīh-vīsīh-hualap-sasīh-vīsīh distruge tot albastrul, toate cozile de foc, tot şiragul de mărgele de sticlă colorată? Tot ce-am văzut īn drumul nostru?!
Era cumplit pentru biata pasăre. Se cuvenea să-i dea o mīnă de ajutor. Mai īntīi adună cioburile de lună şi le īmpreună rostogolindu-le pe scīnteierea lacului īngheţat, cīt să prindă strălucire. Dar ce păcat, nu apucă să o pună la locul ei, că se apropia foarte grăbită ziua, iar dinspre salon se auzeau glasuri, huruitul căruciorului care aducea micul dejun se dădea de-a dura pe coridoare, asistentele īn halate albe intrau prin camere şi, inevitabil, venea pedeapsa. Īşi luă īn fugă la revedere de la Lebădă, pe care o rugă să nu mai jelească hualap-sasīh-vīsīh-hualap-sasīh-vīsīh şi, īntr-un suflet, intră īn clădirea sanatoriului cu luna ascunsă īn buzunarul de la bluză. Īn salon, năzdrăvanul Toader povestise deja despre cearşaful rupt de Ilinca, de dispariţia ei, īncīt pentru fetiţă nici nu mai era o surpriză palma care i se lipise de obrazul bucălat, nici că rămase fără gustarea de dimineaţă. Lui Toader chiar īi păru rău de această pedeapsă, pentru că ştia că acum nu mai putea primi nimic din porţia prietenei lui.
Ilinca īşi ţinea īn căuşul palmelor obrazul lovit. O durea tare rău, dar nu plīnse. Se gīndi că aşa le va face īn ciudă.
Īn timp ce o infirmieră cu mişcări bruşte īi dădu jos bluza de pijama să se spele, mărgeaua de sticlă căzu, rostogolindu-se pe pardoseala cimentuită. Femeia o ridică, īi dădu drumul īn buzunarul halatului ei şi-i anunţă o nouă pedeapsă pentru ziua respectivă, pentru obrăznicia de a aduna cioburi de sticlă. Avea să stea totă ziua īn cameră, numai īn pat, fără să vorbească.
Ilinca īşi voia luna īnapoi, doar atīt. Trebuia să o pună pe cer. Ceilalţi nici nu ştiau că dispăruse, că noaptea nu mai avea lumină. O rugă pe infirmieră să-i īnapoieze mărgeaua de sticlă. Refuzată, strigă. Un val de căldură īi stăpīni tot corpul, apoi o răceală i se scurse pe trup, capul plesnit de vīrtej. Reuşi, fără prea mult efort, să adune īn jurul ei īntreg personalul. Le povesti de lebădă, de hualap-sasīh-vīsīh-hualap-sasīh-vīsīh, de dansul culorilor, de focul cozilor din cer, de dispariţia lunii, dar cine să o creadă?! Īn tăcere, īşi duse pedeapsa pīnă spre amiază, cīnd i se aduse totuşi prīnzul. Nu se atinse de el. Īn schimb īşi ceru din nou luna. Cu insistenţă. Primi o nouă palmă. Clipa imediat următoare purta īn ea ceva ciudat. Nu mai auzi nimic, nimic nu mai văzu, mīncarea zbură de-a dreptul pe halatele celor prezenţi, Ilinca sfīrşind legată de pat. Se zbătu să se desfacă din noduri, dar nu reuşi. Īn aer plutea golul lăsat de strigătele medicului, apoi de zgomotul metalic al uşii trīntite. Rămase singură. O ceaţă de imagini se coborī de nicăieri peste ea, simţirea din ochi şi trup īi alunecă pe zidul lumii, mărgeaua pătrunse plutind pe gaura cheii, o prinse pe dată şi zbură cu ea spre cer, unde o lipi la locul ei.
Toată această īntīmplare o obosi profund. Īntr-un tīrziu, copila adormi. La geamul ei fīlfīia adīnc lebăda care, trimisă să caute copii ce ştiu să zboare prin cīmpiile cu imagini din cuvinte, se rătăcise pe lacul de līngă sanatoriu. Aceasta era tristeţea ei, se abătuse de la drum şi nu ştia dacă-şi va duce la bun sfīrşit menirea. Cīnd hualap-sasīh-vīsīh-hualap-sasīh-vīsīh dispăru, Ilinca tocmai lăsase luna la colţul nopţii, moment īn care Lebăda ştiu că-şi găsise povestaşul, care nu uitase īn vis că vine din lumea lui īntre.
De la aceea īntīmplare, pentru Ilinca nimic nu mai contă. Ştia că este Lebăda, că lumea ei e lumea poeziei īn care poate zbura colorat.


anonim
publicat la 25.02.2008 (7678 citiri)