• Sarcina
• Nasterea
• Alaptarea
• Bebelusul
• Copilul
• Sanatatea
• Dezvoltarea
• Comportamentul
• Educatia
• Jocul

Lucia Dărămuş


*** Poveste distinsă cu Premiul Editurii Porţile Iaşului la Concursul Naţional de Poveşti, Povestiri, martie, 2006


Povestea Lebedei


Era iarnă. Norii erau albi şi grei, că abia mai stăteau atîrnaţi de cer, gata-gata să cadă. Lîngă clădirea din parc, în care se aflau Ilinca şi Toader, se făcuse un heleşteu pe a cărui luciu străveziu şi îngheţat rătăcise o lebădă cu un gît lung şi subţire ca un fuior, care toată ziua cît era de mare striga hualap-sasîh-vîsîh-hualap-sasîh-vîsîh. Vorbea pe egipteneşte, că maică-sa cunoştea foarte bine toate limbile pămîntului şi-o învăţase pe tînăra albă cu puf şi gît lung cîte o limbă în fiecare săptămînă.
Copacii înalţi, îmbrăcaţi cu flori de gheaţă, se răsuceau spre norii din depărtare, într-un dans sălbatic produs de buzele răutăciosului vînt. Încercau să-şi trimită ramurile lungi, subţiri şi vlăguite de frig, în mijlocul valsului aerian cu multă, multă graţie. De la fereastra celor doi copii, Ilinca şi Toader, totul părea atît de straniu, de o frumuseţe nemaipomenită. Erau de-a dreptul fermecaţi de spectacolul de afară. Doar cîntecul trist al lebedei - hualap-sasîh-vîsîh-hualap-sasîh-vîsîh – spus în egipteneşte o puse pe gînduri pe Ilinca. Toader, un băietan năzdrăvan, doar împlinise nu de mult 10 ani, nu avea el timp de lebede, de cîntecele lor!
- Toadere, Toadere, strigă într-o noapte copila, trăgînd de aşternutul prietenului ei. Te rog, trezeşte-te! Ascultă ce trist cîntă lebăda hualap-sasîh-vîsîh-hualap-sasîh-vîsîh. Nici luna nu mai e la locul ei şi e atît de întuneric, adăugă fetiţa speriată, dar mai mult îndurerată de cîntecul care venea dinspre lac.
Toader şi Ilinca erau doi copii care fuseseră uitaţi de părinţii lor într-un sanatoriu. Acum ei trăiau acolo printre medici şi asistente şi nimeni nu-i întreba nimic. Doar povestea spusă de vreo frunză, de vreun nor îi făcea să zîmbească.
La insistenţele prietenei lui, năzdrăvanul Toader se ridică din pat supărat nevoie mare şi se răsti la aceasta.
- Mihau, hulap! Parca-i fi bleaga aia de lebădă de pe lac! În loc să plece la familia ei stă toată ziulica şi cîntă la lună. Tu ca şi ea „mi-e frică de-ntuneric”, se smiorcăi acesta imitînd-o pe fată.
- Nici măcar lună nu mai are acum, a dispărut, la ce să mai cînte?! Hai, ridică-te, să mergem la ea, spuse copila.
Trăgea de aşternutul băiatului. Dorea atît de mult să o însoţească pînă la lebădă. Trebuia să afle ce o frămîntă. Ce o apasă atît de mult, de cîntă în fiecare zi, în fiecare noapte hualap-sasîh-vîsîh-hualap-sasîh-vîsîh, imitînd glasul unui fierăstrău. În plus, rămăsese şi fără lună.
Toader smulse cu putere cearşaful din mîinile fetiţei, că se rupse pe dată (pentru asta aveau ei să-şi afle pedeapsa în ziua următoare), se afundă apoi în salteaua îngălbenită de vreme şi urît mirositoare şi, cît ai zice dulce-dulce-lipici, la peşte de dat păpici, adormi.
- Toţi băieţii sînt aşa, şopti ca pentru ea fata. Cînd ai nevoie de ei, ba le e somn, ba le e foame!
Ştia ea ce spune. Cu o zi înainte rămase flămîndă. Îi cedă lui Toader porţia ei de mîncare, pentru ca acesta s-o ajute în schimb să coboare dintre crăpăturile geamului din podul clădirii o vrabie îngheţată. Doar trebuia s-o înmormînteze cum se cuvine!
Lăsîndu-l pe Toader să doarmă mai departe, punîndu-şi o pătură pe umeri, se furişă din clădire – oricum nu-i purta nimeni de grijă- şi merse la heleşteu. Chiar dacă ar fi aflat careva de mica ei excursie nu i-ar fi păsat, pentru că şi aşa, se gîndea ea, avea să capete o zdravănă bătaie pentru cearşaful rupt. Dar acum, alta era grija ei: lebăda care cînta sfîşietor, de ţi-ar fi rupt inima dacă ai fi auzit-o! Şi ca să nu mai lungim vorba, pentru că se întîmplă ca ascultătorul să moară de foame din cauza lungimii poveştii, trebuie să spunem că fata ajunse la marginea lacului.
- Bună noapte, doamnă Lebădă!
- Bună noapte, îngînă lebăda.
- Dar ce vînt rău te ceartă de plîngi cîntat în fiecare zi, în fiecare noapte hualap-sasîh-vîsîh-hualap-sasîh-vîsîh?
- Ei, de unde vin eu, din lumea lebedelor, am fost învăţate să vorbim în toate limbile pămîntului, chiar şi în cele mai rare, ca să-i putem găsi pe copiii care ştiu să povestească şi să le cîntăm despre lumea lui între, unde se vorbeşte numai în versuri. Dar acum, iacă-tă, m-am rătăcit.
Aşa credea lebăda, pentru că ea vorbea egipteneşte, dar în locurile pe unde zăbovise fără voia ei se auzeau alte graiuri.
- Nu-ţi fie cu supărare, mătuşă lebădă, dar eu nu te înţeleg, mai spuse copila, cum vine lumea lui între?
Lebăda, cu o graţie de silfidă a florilor, îi povesti despre o lume în care sînt adunate luna, soarele, apele, pietrele, norii, curcubeiele şi toate culorile şi toate melodiile, o lume unde pietrele vorbesc în graiul pietrelor şi rîd în rîsul pietrelor şi dansează în dansul pietrelor. Acolo apele sînt vesele precum veselia apelor şi frunzele frunzuiesc precum frunzuirea frunzelor, iar aerul e o glăsuire a acestora.
- Aerul e o glăsuire?! Se minună Ilinca.
Lebăda, care purta cu ea pe oriunde mergea puţin din lumea de unde venise, întinse larg aripile, îşi struni penele albe şi, luîndu-şi avînt, alunecă pe luciul apei, spărgînd pojghiţa subţire şi străvezie de deasupra, pleznind în acelaşi timp corzile văzduhului. O melodie stranie se înălţă în atmosferă, pînă la norii grei, care explodară, atinşi de vîrful de cristal al lanciei cîntec. Ce prăpăd de vată de zahăr se risipi pe pămînt! Cu ochii căscaţi cît cepele, Ilincăi nu-i venea să creadă ce vede.
- Care va să zică, norii sînt făcuţi din vată de zahăr! Spune-mi, deja se împrietenise cu lebăda după o aşa năzdrăvenie, cum e cu lumea ta? De ce se numeşte lumea lui între?
Lebăda nu era sigură dacă acest copil ştia să povestească şi stătea la îndoială dacă trebuie să-i destăinuie totul depre lumea povestaşilor. Oricum era puţin abătută că începuse discuţia. Dar de vreme ce se rătăcise.... nu mai avea încotro.
- Acolo poţi fi ce vrei tu şi nu eşti nimic din ele, te numeşti lebădă şi locuieşti într-o poezie.
- Adică eu, dacă vreau, pot să fiu şi trandafir şi grîu, dar nu sînt nici trandafir nici grîu şi stau într-o poezie?
- Da, adăugă simplu lebăda, zăbovind peste privirea copilului ca să vadă dacă a înţeles.
- E tare frumoasă lumea din care vii tu.
Ilinca îşi îndreptă mîinile spre lebădă, le încolăci de gîtul lung şi alb şi o rugă să o ducă în lumea în care poţi fi tot ce vrei, unde stai într-o poezie.
Lebăda avea o frumuseţe aproape stînjenitoare. În noaptea de catran se înălţă deasupra pămîntului care, de sus, părea o mărgea de sticlă. Ieşi în largul univers. Îi arătă rînd pe rînd planetele. Toate erau atît de viu colorate, cu forme felurite şi în dansul lor rotund scoteau o melodie diafană, ca atunci cînd atingi o petală de trandafir îngheţat cu vîrful unui ţurţur atîrnat de streaşina unui acoperiş. Albastrul întunecos al spaţiului dintre astre era spart de săgeţi de lumină, de cozi arzînde, de bile rotunde cu sunete roşiatic-vîscoase, portocaliul se spărgea în verde şi roz, galbenul rătăcea şi el în bleu, violetul, de o frumuseţe sălbatică, tremura în albul aburului învîrtejit.
- Oare cum de există aşa minunăţii, se mira Ilinca. Şi totuşi, unde este luna?
Îşi aminti că pornise spre lebădă din două motive, unul fiind lipsa lunii. Fără să se gîndească prea mult, prinse o lumînare din cer, deschise gura larg să adune în inima ei cît mai multe furtuni ca apoi să le dea drumul treptat (avea nevoie de viteză) şi, desprinzîndu-se de gîtul lebedei, porni din stea în stea, printre stînci şi ape astrale în căutarea acesteia. Îndepărtă cu greu cenuşa nopţii din drumul ei, şi tot căutînd şi negăsind nici urmă de luminătoare a nopţii, ajunse din nou pe pămînt. Chiar lîngă lac dădu peste lună, făcută zob. Bucăţi din ea erau împrăştiate peste tot. Lebăda sosi, în cele din urmă, cu mult greu. Se aşeză pe luciul apei şi lăsă să curgă aceeaşi sfîşietoare melodie hualap-sasîh-vîsîh-hualap-sasîh-vîsîh.
- Lebădă, Lebădă, de ce plîngi iar? Şi ce s-a întîmplat cu luna?
- Cînd mă tîngui eu, spuse Lebăda, hualap-sasîh-vîsîh-hualap-sasîh-vîsîh, sfîrtec tot în drum.
- Adică hualap-sasîh-vîsîh-hualap-sasîh-vîsîh distruge tot albastrul, toate cozile de foc, tot şiragul de mărgele de sticlă colorată? Tot ce-am văzut în drumul nostru?!
Era cumplit pentru biata pasăre. Se cuvenea să-i dea o mînă de ajutor. Mai întîi adună cioburile de lună şi le împreună rostogolindu-le pe scînteierea lacului îngheţat, cît să prindă strălucire. Dar ce păcat, nu apucă să o pună la locul ei, că se apropia foarte grăbită ziua, iar dinspre salon se auzeau glasuri, huruitul căruciorului care aducea micul dejun se dădea de-a dura pe coridoare, asistentele în halate albe intrau prin camere şi, inevitabil, venea pedeapsa. Îşi luă în fugă la revedere de la Lebădă, pe care o rugă să nu mai jelească hualap-sasîh-vîsîh-hualap-sasîh-vîsîh şi, într-un suflet, intră în clădirea sanatoriului cu luna ascunsă în buzunarul de la bluză. În salon, năzdrăvanul Toader povestise deja despre cearşaful rupt de Ilinca, de dispariţia ei, încît pentru fetiţă nici nu mai era o surpriză palma care i se lipise de obrazul bucălat, nici că rămase fără gustarea de dimineaţă. Lui Toader chiar îi păru rău de această pedeapsă, pentru că ştia că acum nu mai putea primi nimic din porţia prietenei lui.
Ilinca îşi ţinea în căuşul palmelor obrazul lovit. O durea tare rău, dar nu plînse. Se gîndi că aşa le va face în ciudă.
În timp ce o infirmieră cu mişcări bruşte îi dădu jos bluza de pijama să se spele, mărgeaua de sticlă căzu, rostogolindu-se pe pardoseala cimentuită. Femeia o ridică, îi dădu drumul în buzunarul halatului ei şi-i anunţă o nouă pedeapsă pentru ziua respectivă, pentru obrăznicia de a aduna cioburi de sticlă. Avea să stea totă ziua în cameră, numai în pat, fără să vorbească.
Ilinca îşi voia luna înapoi, doar atît. Trebuia să o pună pe cer. Ceilalţi nici nu ştiau că dispăruse, că noaptea nu mai avea lumină. O rugă pe infirmieră să-i înapoieze mărgeaua de sticlă. Refuzată, strigă. Un val de căldură îi stăpîni tot corpul, apoi o răceală i se scurse pe trup, capul plesnit de vîrtej. Reuşi, fără prea mult efort, să adune în jurul ei întreg personalul. Le povesti de lebădă, de hualap-sasîh-vîsîh-hualap-sasîh-vîsîh, de dansul culorilor, de focul cozilor din cer, de dispariţia lunii, dar cine să o creadă?! În tăcere, îşi duse pedeapsa pînă spre amiază, cînd i se aduse totuşi prînzul. Nu se atinse de el. În schimb îşi ceru din nou luna. Cu insistenţă. Primi o nouă palmă. Clipa imediat următoare purta în ea ceva ciudat. Nu mai auzi nimic, nimic nu mai văzu, mîncarea zbură de-a dreptul pe halatele celor prezenţi, Ilinca sfîrşind legată de pat. Se zbătu să se desfacă din noduri, dar nu reuşi. În aer plutea golul lăsat de strigătele medicului, apoi de zgomotul metalic al uşii trîntite. Rămase singură. O ceaţă de imagini se coborî de nicăieri peste ea, simţirea din ochi şi trup îi alunecă pe zidul lumii, mărgeaua pătrunse plutind pe gaura cheii, o prinse pe dată şi zbură cu ea spre cer, unde o lipi la locul ei.
Toată această întîmplare o obosi profund. Într-un tîrziu, copila adormi. La geamul ei fîlfîia adînc lebăda care, trimisă să caute copii ce ştiu să zboare prin cîmpiile cu imagini din cuvinte, se rătăcise pe lacul de lîngă sanatoriu. Aceasta era tristeţea ei, se abătuse de la drum şi nu ştia dacă-şi va duce la bun sfîrşit menirea. Cînd hualap-sasîh-vîsîh-hualap-sasîh-vîsîh dispăru, Ilinca tocmai lăsase luna la colţul nopţii, moment în care Lebăda ştiu că-şi găsise povestaşul, care nu uitase în vis că vine din lumea lui între.
De la aceea întîmplare, pentru Ilinca nimic nu mai contă. Ştia că este Lebăda, că lumea ei e lumea poeziei în care poate zbura colorat.