· articole
· intamplari

 De la lume adunate...

Poveste cu veveriţe


pentru copii




Poveste cu veveriţe

de Viorel Darie


Vara, cea mai mare bucurie pentru Liliana era să vină în satul bunicilor, acolo la căsuţa cea micuţă aşezată chiar în vecinătatea pădurii. Ea n-ar fi dat acel loc drag pentru nici un palat din lume, oricât de măreţ şi lucitor ar fi. Acolo începea raiul pe pământ. Pădurea se înălţa spre cer chiar de lângă livada din spatele căsuţei. Vârfurile brazilor înalţi păreau că ating cerul albastru. Acolo soarele după-amiezii se juca cu sclipirile razelor sale printre cetinile verzi, încălzind blând pajiştea verde-smarald din preajma gospodăriei.
Da, se mai întâmplau şi unele necazuri datorate vecinătăţii cu pădurea, se mai trezeau de-ai casei cu câte o găină lipsă la apel, suspectată fiind vulpea a cărei coadă, când şi când, putea fi văzută dispărând spre ogorul de cartofi. Sau aripile aspre ale unui uliu care mai fura câte o puicuţă crescută chiar din curtea casei. Dar asemenea mici necazuri nu puteau umbri prea mult bucuria traiului tihnit la adăpostul brazilor pădurii: ograda bunicilor prospera de păsări de toate soiurile şi de toate culorile. Ogorul dădea rod din toate câte a lăsat bunul Dumnezeu pe lume: cartofi, castraveţi, straturi de ceapă, usturoi, sfeclă, mazăre, coacăză şi câte şi mai câte. Mai aveau grijă bunicii de o văcuţă dragă lor cu care s-au învăţat de foarte mulţi ani. Aveau şi două oiţe care păşteau în preajma casei, cât era vara de lungă. Apă era din belşug, un izvor limpede şi cristalin era chiar lângă livadă. Şi cât de frumoase erau toate cât timp bunicii erau sănătoşi, bucuroşi să-şi revadă nepoata venind la ei în fiecare vacanţă.
De cum sosea în acest sat în vacanţă de vară, Liliana lua în stăpânire împrejurimile casei bunicilor. Se bucura de darurile naturii: iarba verde plină de flori multicolore, soarele care lumina întinderile pajiştilor, agrişele din grădină, tufele de căpşune. Dar, la fel de mult, îi plăcea să urce mai sus de casă, de unde se vedeau alte case de pe munte. De acolo, privea întinderea aceea tihnită de pajişti, cerul senin de deasupra, fluturii care zburau cu miile pe deasupra câmpului necosit. Începeau să răsară în mintea ei cele mai romantice gânduri, doruri îndepărtate. Casa, bunicii, oile, văcuţa, erau lucruri reale, atât de dragi. Avea însă un dor de ceva nedefinit, de ceva magic venind din nemărginirea orizontului, o taină ce o îndemna să studieze acele lumini venite dinspre cer, menite să lumineze spiritul ei de copil visător.
A remarcat ea, la două case mai încolo, nişte copii într-o grădină. Parcă erau o fetiţă mică şi doi băieţi mai crescuţi, cu capetele blonde, care tăiau buruieni pe ogor pentru a le duce la vite. Liliana ar fi vrut să se joace cu ei, dar ceva o reţinea, parcă avea sfială de ei. Însă, înainte de a îndrăzni să se ducă în cercetare pe la ei, să vadă cine sunt, s-a gândit cum să facă să se dichisească mai bine, să lase o impresie cât mai bună, de la prima vedere. Aşa că, începu pregătirile. Întâi şi întâi, trebuia să spele rochiţa ei de vară, cea albastră, s-o pună la uscat pe o frânghie întinsă de bunica între un pom şi gardul dinspre curte. Aduse un lighean în mijlocul curţii, turnă nişte apă rece în el, înmuie rochiţa, puse ceva detergent. După ce-o spălă bine, o clăti de doua ori cu apă rece, apoi o puse la uscat, pe sfoară. I-a venit în minte să scoată din păr şi cele două pampoane drăgălaşe, ca nişte fluturaşi, să-i spele cu apă rece, apoi să le pună la uscat pe sfoară, în rând cu rochiţa.
Aşteptă vreo două ceasuri să se usuce rochiţa şi pampoanele. Spera să se usuce încă înainte de seară, să aibă timp să treacă pe la copiii din vecini. Dar, între timp, o chemă bunica acasă s-o ajute la adunatul găinilor şi la hrănirea lor cu grăunţe, să le dea apă. Mai adusese şi vreo două vedre de apă proaspătă de la izvorul care era chiar ceva mai jos de casă, sub o salcie mare şi pletoasă.
Ieşi să vadă cum s-au uscat rochiţa şi pampoanele. Când colo – vezi întâmplare - au dispărut pampoanele! O surpriză mai mare ca asta nici că se putea. Oare cine i-a luat?
Misterul dispariţiei lor n-ar fi fost lămurit niciodată, dacă, a doua zi, n-ar fi văzut o veveriţă săltând pe ramurile pomului celui mare din faţa casei. Ce drăgălaşă vietate! Coadă mare, stufoasă, ochi micuţi, ageri, urechiuşe lungi, cu smoc de păr în vârful lor, lăbuţe mici din faţă, comice, cu care ţinea alunele. O vedea sărind zglobie de pe o creangă pe alta, ţinându-şi echilibrul cu ajutorul cozii. Trecu la marginea copacului, sări pe pământ, se căţără pe un gard, apoi dispăru în livadă. După două zile văzu iar veveriţa în livadă, avea preocupări multe. Vedea cum aduna mere mici, uscate, ducându-le într-o scorbură. Va’ să zică, acolo, în copacul acela are veveriţa căsuţa ei! Încet, încet, presupunerea vagă deveni certitudine: veveriţa e cea care a făcut capăt pampoanelor! Pentru a se lămuri de acest lucru, luă o scară de la podul cu fân, o sprijini de copac, se sui cu frică în pom, până ajunsese la scorbură. Aruncă o privire înăuntru. Nu vedea nimic. Atunci a dus mâna în scorbura adâncă, până a dat de ceva inventar al veveriţei. Acolo, degetele fetei au atins ceva mătăsos la pipăit. Când a scos acel lucru, ce credeţi că a fost? Unul din pampoanele ei! L-a găsit şi pe celălalt, tot acolo. Deci veveriţa era hoaţa care a lăsat-o fără pampoane.
Coborî din pom, tot pe scară. Era bucuroasă că şi-a recuperat pampoanele. Dar rămăsese cu gândul la veveriţă. Oare ce-o să zică, biata fiinţă, când va găsi vizuina răscolită, pampoanele lipsă? Era curioasă să vadă acest lucru. S-a pus la pândă. După mai bine de un ceas, văzu veveriţa sărind din ramură în ramură, apropiindu-se de scorbură. Veveriţa avu presimţiri rele. Casa ei era răscolită. Intră în scorbură să caute ce-i era mai drag. Negăsind, ieşi de-acolo îmbufnată. Bătea nervoasă cu picioruşele, parcă blestemând hoţii la casa ei.
Liliana intuia perfect ce se petrecea în mintea veveriţei. A început să-i pară rău ca i-a luat pampoanele, la care biata vietate ţinea atât de mult. Avusese o noapte cu vise chinuite. A doua zi, de dimineaţă, nici nu se trezi bine, nici nu se spală pe ochi, se duse în livadă, luă scara, o duse la pom. Urcă câteva trepte până ajunsese la ramurile cele înalte şi legă pampoanele de câte o crenguţă, să fie văzute bine. Aşteptă nerăbdătoare să vadă ce va face veveriţa. Nu văzu nicio mişcare, aşa că, pierzând răbdarea, întră în casă, o chemă bunica la nişte turte cu lapte. N-avea stare în casă, ieşi iar în livadă să vadă ce s-a mai întâmplat. Când colo – o nouă surpriză! Pampoanele nu mai erau la locul lor. Ba a văzut unul din ei în gura veveriţei săltând zglobie prin crengile copacului. Se vedea ce veselă era, după mulţimea de salturi zglobii pe care le făcea. Şi să vedeţi minunea toată, pe un alt pom, încă o veveriţă sălta zglobie cu celălalt pampon în gură. Era o veselie generală. Merita sacrificiul celor două pampoane, ca să vezi cât de fericite se jucau. Mare pagubă n-a fost cu pampoanele, în duminica următoare s-a dus cu bunica prin târg şi-a luat altele noi, care i-au plăcut.
Câteva zile încă mai vedea veveriţele defilând mândre cu pampoanele, săltând din creangă în creangă printre pomii din livadă. Veselia această se termină de la o zi. Oare ce s-a întâmplat? Mai vedea veveriţele, pe una din ele o apucă o mare hărnicie, căra în vizuină tot ce găsea: coji de alune, mere din cele mici, căzute pe jos, felurite ierburi. A mai văzut-o şi pe cea de-a doua dintre ele, doar că era cam greoaie, leneşă. Apoi n-a mai văzut-o de loc. Oare ce s-a întâmplat? Ştia că nu e bine să deranjeze un cuib de veveriţe, să vadă care-i taina cu ele. Dar curiozitatea era mare. Luă din nou scara, urcă în pom până la scorbură, se uită înăuntru. Nimic, doar întuneric. Duse mâna în scorbură, încet, să nu strice ordinea. Când acolo, ce credeţi? Degetele fine ale fetiţei au dat de ceva moale. Erau nişte fiinţe mici acolo, calde, pufoase. Ştia că mai mult nu e voie de umblat în cuib. Coborî din pom, duse scara la loc. Vra’ să zică de asta era aşa de leneşă una din veveriţe! Era pregătită să nască pui. Acum ştia şi de ce i-au trebuit pampoanele. Dar să vedeţi ce bucurie mare a avut fata după ce, într-o dimineaţă cu soare blând, proaspăt răsărit, văzu pe crengile pomului din jurul cuibului trei vietăţi mici de tot, care se învăţau să se joace printre ramuri. Ar fi stat şi o zi întreagă să se uite cât de jucăuşe erau micile veveriţe. Părinţii debordau de hărnicie. Aveau trei guri de hrănit, nu era lucru de şagă. I-a mai ajutat şi Liliana aducând din casă câte ceva, măcar nişte miez de nucă, ştia că asta le place cel mai mult. Dar a văzut că şi mai mult le plac feliuţe de măr uscat, rămase încă din anul trecut, din care bunica făcea compot.
Iată, în felul acesta, trecu vara. Liliana plecă la şcoală. Mai venea şi în celelalte vacanţe la bunici, prima ei grijă era să vadă veveriţele. Acum erau doar trei, părinţii şi cu un pui. Dar ce s-a întâmplat cu ceilalţi pui?
Între timp, fata crescu înăltuţă, deveni domnişoară, elevă de liceu. Când veni la bunici, găsi pomul cu vizuina veveriţelor tăiat. Era prea bătrân, găunos, nu mai producea mere. Trunchiul copacului zăcea culcat lângă un gard. S-a dus să-l vadă. Iată şi scorbura. Oare ce-o mai fi în ea? Caută înăuntru, scoase o mulţime de coji de alune, surcele. Dar, printre ele, încâlcite rău de tot, găsi cele două pampoane. Încă aveau urme de culoare albastră în ele. Dar, veveriţele, bietele de ele, oare ce s-a întâmplat cu ele? Unde-şi mai făceau cuib? Au dat-o lacrimile. Odată cu plecarea veveriţelor, s-a dus şi o parte din copilăria ei cea duioasă!



publicat la 16.08.2011 (5305 citiri)