· articole
· intamplari

 De la lume adunate...

Poveste pentru Ilinca





A fost odată ca niciodată… Aşa ar trebui să îţi încep povestea, puica mamii, căci făpturi de poveste sunt astăzi cei despre care îţi voi vorbi: şi Mămăiţa, şi Copiii, şi Măcinic…Duse şi prăfuite figuri în sertare de amintiri… Fapte, întâmplări ce s-au adumbrit prin trecerea anilor, de la curcubeul în care au existat, la imagini în sepia, mirosind a busuioc uscat şi a camere nelocuite…
Amintiri. Eliade spunea că amintirea este un semn al timpului pierdut, nevalorificat. Aşa i-o fi fiind lui, fiecăruia îi este dată o altă percepţie a celor ce i se întâmplă. Mie amintirile îmi sunt izvor şi pentru ceea ce va urma, renăscând atât de real, în ale decoruri, însă şi cu alte personaje, de cele mai multe ori – o roată atât de rotundă a Timpului.
Ţie, însă, puica mamii, astea-ţi vor fi pe înţeles mult mai încolo. Lumea ce ţi-e dată acum e cu dragoste, cu poveste, e de alint…
Aşa că, poveste fiindu-ţi…
A fost odată ca niciodată o primăvară. În sfântă zi a celor 40 de Mucenici de la Sevasta a apărut el: un ghem mic, cârlionţat, atât de negru în albeaţa stelei din frunte, a urechilor şi-a cozii… Şi fiindu-i dată venirea în lume în acea zi, Copiii i-au spus Măcinic. Botezul i-a fost pecetluit cu mare ciucure roşu, cercel de foc în negura blănii. Iar cum Greta, mama sa, nu văzuse demn de rangul său căpresc, premiat de câteva ori, să aibă-n grijă un bastard apărut după câteva întâlniri cu Ţapul muntean şi făr’ de ranguri, Măcinic a primit loc în casa Mămăiţei, lângă sobă. Asta când nu erau Copiii acolo, căci atunci Măcinic le era frate mezin şi alintat în toate câte se-ntâmplau.
Şi se-ntâmplau…
Cu Copiii acolo Măcinic îşi făcea culcuş între ei în pat, nesocotind încruntarea Mămăiţei spre pledul de lângă sobă. Tot Copiii îl dedaseră la dulceaţa săriturilor şi urcuşurilor în orice loc din casă… că, de, Măcinic se dovedea un demn fiu al caprei Greta. Se întâmpla ca Mămăiţa să îl scoată din cele mai neaşteptate colţuri, unde intra cum intra, dar de ieşit nu mai găsea scăpare decât în strigătul de ajutor. Şi câtă bătaie de cap era să îl dai la o parte din faţa ecranului, el fiind cocoţat pe televizor, privind uimit lumea ce i se înfăţişa cu susu-n jos…
Ce râsete au fost pe Copii când Măcinic a căpătat perechea de ochelari. Învăţaseră năzdrăvanii la şcoală că oile şi caprele sunt mioape, iar de li s-ar pune ochelari de vreo –5, ar vedea ca noi. Ei, zis şi făcut, Copiii îl blagosloviseră pe Măcinic cu o pereche, pe care i-i legaseră după urechi cu elastic, aşa cum îl vedeau ei pe nea Băloiu citind pe bancă, la poartă. Doamne, şi ce sperietură o fi tras bietul Măcinic, când toată lumea de-o ştia el într-un fel, brusc îşi schimbase faţa: sărea, behăia lung şi plângăcios şi nu lăsa pe nimeni să se apropie de el… Copiii au râs până la dureri de burtă, nesocotind în inconştienţa lor că binefacerea nu-i întotdeauna bun făcut şi pentru cel căruia i-o făcuseră.
Măcinic însă, nu se supărase. Fără ochelari redevenise el însuşi. Le sărea iar Copiilor în spate, într-un permanent ‚lapte gros’, ronţăindu-le mărunt părul şi încăpăţânându-se să stea acolo până aproape de verticalitatea celui prins.
Era Măcinic.
Şi creştea, aşa cum creşti şi tu. Ei, semn al moştenirii paterne, îi creşteau corniţe. Şi-atunci Copiii l-au învăţat să se lupte împingându-l cu podul palmei în frunte. Azi aşa, mâine aşa, până ce Măcinic a început să fie mai puternic decât ei. Se învăţase ca atunci când îi vedea încăierându-se, să îşi aplece şi el fruntea, căutând un loc mai moale de împuns. Copiii vroiau să îl facă dintr-un simplu ied, un ‚cavaler’, semn al prea multor legende citite şi netrăite… Legaseră de poartă cea mai mare pernă din cele bune ale Mămăiţei şi-l învăţau pe Măcinic să lupte cu ea, întărindu-şi corniţele. De aici i s-a şi tras, bietului… Căci Măcinic, ajuns mare de-acum şi nefiind sortit tăierii, a fost dat Ciobanului. Dar nu era el Măcinic să fie unul dintre mulţi, când până atunci fusese singurul între toţi! Şi se lupta, împungând pe oricine. Şi azi luptă, mâine luptă, până în ziua în care Ciobanul a venit la Mămăiţa, spunându-i să-şi ia ‚pacostea’ înapoi. Numai că Mămăiţa nu mai putea avea grijă de el, iar Copiii erau care, cum plecaţi la casele lor. Aşa ca Ciobanului i s-a spus ‚fă, omule, ce-oi vrea cu el’…Şi a făcut…
Nu plânge, pui mic, Măcinic e bine, mamă… E într-o poieniţă verde, are iarbă câtă vrea el, îi este bine… Şi nu ţi-aş fi spus de el, dacă vara aceasta Mămăiţa n-ar fi plecat si ea Acolo. Sunt amândoi, puica mamii, el o înveseleşte şi ea îl are în grijă…
Şi ca în poveşti, ar fi fost să fie ‚şi de n-ar fi, nu s-ar mai povesti’… Şi a fost şi s-a povestit. Căci acel curent ce închide o uşă, va deschide o alta. Iar amintirea aceasta ce se închide într-un sertar al sufletului meu, să deschidă în tine gânduri şi doruri de zbor neîngrădit, spre amintirile ce vor fi date venirii.
Fie-ţi dar soarele în zi luminată!

Diana
publicat la 00.00.0000 (11660 citiri)