• Sarcina
• Nasterea
• Alaptarea
• Bebelusul
• Copilul
• Sanatatea
• Dezvoltarea
• Comportamentul
• Educatia
• Jocul

POVESTIRI DE PE MARE (ROMANA)

Trãia la Brãila, cu mulţi, mulţi ani în urmã, o bãtrânicã cumsecade cãreia toatã lumea îi zicea Babana. Chiar dacã numele ei desemna o femeie grasã, Babana era slãbuţã şi uscãţivã. Probabil cã bãtrâneţea îşi pusese amprenta pe porecla ei, transformând-o pe „baba Ana" în Babana.

Bãtrâna avea un suflet bun şi o inimã largã. Toatã ziua alerga de colo pânã colo ca sã ajute pe cineva. Suferea de boala singurãtaţii cu toate cã avea un bãiat, Panait, care fiind marinar, nu dãdea pe acasã cu sãptãmânile, sau uneori chiar cu lunile, strãbãtând mãrile lumii cu corabia moştenitã de la tatãl sãu, care fusese şi el la rândul sãu, tot marinar.

Într-o searã, întorcându-se acasã, Babana auzi un mieunat slab care venea dintr-o fundãturã plinã de gunoaie. Inima n-o lãsã sã plece mai departe, se apropie şi observã la lumina lunii cã se zbate ceva într-o traistã legatã la gurã, aruncatã printre bãlãrii. Îşi învinse frica, doar atunci când îşi dâdu seama cã o vietate are nevoie de ajutorul sãu. Agãţã traista cu o scândurã putrezitã şi o trase afarã din groapa cu gunoi. Dupã ce, cu mare greutate şi efort desfãcu nodul, îi sãri în braţe un pui de mâţã negru, slab şi prãpãdit. Femeia se sperie şi vroi sã-l arunce cât colo, dar i-se facu totuşi milã de animal şi îl luã acasã. Mirosea urât şi era slab de-i puteai numãra coastele. Ochii îi erau tulburi şi abia îşi mai trãgea sufletul. Cine ştie de cât timp zãcea în traistã, aruncat la gunoi. Dupã câte se pricepea la mâţe, îşi dadu seama cã nefericitul animal, este motãnel.

Bãtrâna îl curãţã cu o cârpã umezitã în ceai de muşeţel, îi spãlã ochii şi blãniţa şi îi puse pe o farfurie câteva bucãţele de cârnat. Acesta se apropie, le mirosi şi ameţit îşi pierdu echilibrul cãzând într-o parte. Babanei i se facu şi mai mare milã de pisoi. Luã un pai de grâu, îl bagã în cana cu lapte şi îi picurã câţiva stropi în botic. Pisoiul îşi reveni puţin şi începu sã lingã picãturile, apoi luã vârful paiului între lãbuţe şi începu sã-l sugã. Babana îşi dãdu seama cã acesta nu ştie încã sã mãnânce. Luã o cârpã curatã o înmuie în lapte şi îi dãdu motãnelului sã sugã un colţ. Din când în când mai turna câte un pic de lapte pe cârpã pânã cand micul animal se sãturã, se fãcu covrig şi adormi. În somn, tremura parcã de frig şi din când în când mieuna subţirel. Femeia îl inveli cu un pulovãr vechi şi se culcã şi dânsa.

A doua zi de dimineaţã, Babana simţi cã cineva trage de pãtura cu care era acoperitã. În singurãtatea ei, se sperie, sãri din pat, dar inima-i reveni la loc când vãzu pisoiaşul jucându-se cu franjurii cuverturii. Acesta era vioi şi jucãuş şi nu mai arãta slabiciunea pe care o avusese cu o searã înainte. Mieuna parcã mai tare şi se mişca mult mai agil. Primi iar o porţie de lãptic cu cârpa, dupã care începu sã-şi lingã blãniţa şi sã se cureţe. Pe zi ce trece se fãcea tot mai zdravãn. Cu timpul se fãcu un motan de toatã frumuseţea, cu o blanã neagrã şi pufoasã şi cu ochi galbeni şi inteligenţi. Bãtrâna îi puse numele Ispas, nume ce-i aducea aminte de un alt pisoi pe care îl avusese în copilãrie.

Ispas era foarte cuminte şi domestic. Îl iubeau toţi vecinii, cãci de când apãruse motanul dispãruserã toţi şoarecii şi şobolanii din mahala. Bãtrâna îi dãdea sã mãnânce tot felul de bunãtãţi. Cu timpul se îngrãşã aşa de tare, de parcã era un miel şi toatã lumea începu sã-i spunã Ispas-Motan Gras.

Acestuia nici cã-i pãsa de ce zic alţii. Leneş, zãcea toatã ziulica pe un covoraş la soare în pridvorul casei şi în afarã de mâncare. nu se sinchisea de nimic. Din când în când mai deschidea câte un ochi ca sã vadã ce se mai întâmplã prin împrejur şi sã îşi dea lumea seama cã nu este mort.

În ultima vreme, bãtrâna stãtea şi ea mai mult pe acasã, cãci balamalele nu o mai lãsau sã se mai ducã prin târg. Într-o zi bãrtâneţea îşi spuse cuvântul şi Baba Ana închise ochii pentru întotdeauna. Panait se întoarse acasã şi dupã ce dãdu toate lucrurile de pomanã, vându casa, dar de motan nu putu sã scape. Nimeni nu-l vroia pe leneşul Ispas-Motan Gras. Pânã la urmã, din respect pentru mumã-sa, luã şi motanul cu el pe corabie. Ajuns acolo, pentru „leneşul cel negru", cum îl numise Panait, se terminã cu binele. Adio ficat prãjit, ouţe fierte în lapte şi smântânã proaspãtã. Mâncarea marinarilor era peştele, care la început, lui Ispas-Motan Gras, nu-i plãcu de fel, odatã cã avea un miros ciudat şi a doua oarã cã Panait i-l dãdea crud. Cu timpul. de voie - de nevoie, începu sa se obişnuiascã şi chiar sã-i placã. Câteodatã, era foarte nostim, mai ales când se juca cu câte un peşte viu care cãdea pe punte din plasa marinarului. Atunci incepea un adevãrat spectacol de circ, care îi mai descreţea fruntea însinguratului fiu al mãrilor.

Noul stãpân fãcea comerţ cu diferite mãrfuri. Împreunã au bãtut apele mãrilor, în lung şi-n lat, cu diferite treburi. La început fãcurã curse scurte pe Marea Neagra, de la Brãila la Constanţa, Odesa sau Varna. Mai apoi, afacerile îi împinse cãtre Bosfor. Panait auzise cã uleiul de masline grecesc are mare cãutare pe pieţele englezeşti. Toţi cei care se ocupau cu comerţul cu mãsline, sau uleiul acestora, deveniserã oameni cu bani. Se incumetã şi el, începând sã facã curse regulate cu marfã la Southampton, Londra şi Liverpool. Afacerile mergeau strunã şi deseori termina cursa cu buzunarul plin. Corabia fiind bunã, deobicei naviga singur. Uneori, când era mult de lucru si strãbatea o distanţa mai mare, mai angaja câte un membru-doi în echipaj. În general, pentru afaceri mici şi distanţe mai scurte, pe corabie erau numai cãpitanul şi motanul. Panait, cam posac nu prea era prietenos cu Ispas, iar acesta speriat de imesitatea apei stãtea mai mult în cabinã, cocoţat pe patul marinarului, unde visa la casuţa cu pridvor din Braila şi bunãtãţile culinare pe care i-le oferise fosta stãpânã. Totuşi, cu timpul, între cei doi, se înfiripã o legãturã, ceva ce semãnã la început, mai mult cu o înţelegere, decât cu o prietenie. Aveau nevoie unul de altul, poate din cauza singurãtaţii care-i înconjura.

Într-o zi, întorcându-se dintr-o cursã fãcutã la Liverpool, la ieşirea din strâmtoarea Sfântu Gheorghe, situatã în sudul Mãrii Irlandei, o furtunã groaznicã îi ajunse din urmã, aruncând toate furiile vântului şi mãrii peste corabie. Totul se zgâlţâia şi se zbuciuma. Ispas, zãpãcit şi speriat, se ascunse sub pat înfingându-şi adânc ghiarele în duşumeaua de lemn pentru a-şi putea menţine echilibrul.

Panait, la timonã, încerca cu mare greutate sã ţinã corabia cât mai dreaptã. Deodatã, ceasul rãu şi furia naturii dezlãnţuite, rupserã o parte din catarg care cãzu peste cârmã şi câmaci. Acesta aproape mort, zãcea imobilizat sub greutatea arborelui. Totul pârea cã se scufundã în adâncuri. Rãmasã fãrã control, corabia sãlta ca o coajã de nucã pe valurile imense. Se fãcu beznã, deoarece puterea sãlbaticului uragan întunecase şi soarele. Marea vuia şi se zbãtea ca o fiarã prinsã în capcanã. Apoi, încet-încet totul se linşti şi veni adevãrata noapte. O tãcere ciudatã se amesteca cu întunericul nopţii. Din când în când, se auzeau la pupã, nişte gemete, dupã care o linişte apãsãtoare acoperea totul ca o mantie.

Lui Ispas îi fuse fricã sã iasã pe punte, sã vadã ce se întâmplã acolo şi ce face stãpânul. Dimineaţa, foamea şi lumina soarelui îl facurã sã prindã curaj şi sã pãrãseascã cabina. Cu paşi felini urcã scara şi ieşi la suprafaţa punţii. Rãmase uimit de harababura care îl înconjura… pânze, funii, plase încâlcite şi aruncate vraişte. Omul nicãieri! Mieunã încetişor, parcã chemându-l, apoi mai tare, dar dejeaba – nu-i rãspunse nimeni. Strãbãtu puntea cu paşi timizi, simţind cã s-a întâmplat ceva rãu.
Când ajunse la pupã vãzu catargul prãbuşit şi sub el Panait zãcând nemişcat. Se aşezã pe pieptul acestuia şi începu sã toarcã. Vãzând cã nu mişcã începu sã miaune din nou, parcã disperat, din ce în ce mai tare. Auzi, parcã un oftat şi vãzu pleapele marinarului cã se mişcã. Acesta intredeschise ochii şi îi închise la loc. Peste câteva clipe îi deschise din nou. Încercã sã se mişte, dar se simtea imobilizat de greul catarg şi de o durere ascuţitã în piciorul drept. Strânse din dinţi, îşi adunã toatã forţa rãmasã şi ieşi de sub greutatea care îl ţinea ca într-un cleşte. Motanul se sperie şi sãri cât colo, mai sã cadã peste bord. Marinarul îşi dãdu seama cã are un picior rupt şi cu greu se târâ spre intrarea care cobora la cabinã. În dureri groaznice se lãsã sã alunece pe scãri pânã ajunse lângã butoiul cu apa. Bãu cu mare greutate şi leşinã din nou. Ispas coborâse şi el, urmându-şi stãpanul. Se aşezã cât mai aproape de el şi începu sã-i toarcã încetişor la ureche de parcã ar fi vrut sã-i linişteascã durerile. Peste o vreme marinarul îşi reveni din nou, dar nu putu sã facã nici o mişcare fãrã sã ţipe de durere. Corabia, asemeni unei fantome, plutea în derivã, fãrã control, pe ape necunoscute.

Mai trecu o zi, timp în care Panait se zbãtu între viaţã şi moarte, aiurind şi suferind din cauza durerii. Piciorul i-se umflase şi îl chinuia foarte tare. Noroc ca avea butoiul cu apã aproape şi putea sã-şi mai aline setea şi febra groaznicã.


Motanul, la rândul sãu, suferea şi el, deoarece îl durea burta de foame. Se sculase de câteva ori sã caute ceva de mâncare, dar nu gãsise nimic. Toate alimentele erau închise în calã şi pâna acolo erau multe uşi închise şi scãri greu de urcat sau coborât. Începu din nou, sã miaune cu disperare. Panait se trezi, mai bãu puţinã apã şi se vãietã şi el de durere.

Foamea îl scoase din nou, pe Ispas, afarã din cabinã. Ieşi pe punte şi se aşezã la pândã, aşteptând sã aparã vre-un pescãruş, ca sã-l poatã înşfãca şi sã-l mãnânce. Dejeaba! Erau prea departe de mal ca vreo pasãre sã se aventureze într-acolo. Foamea îl chinuia din ce în ce mai tare. Se duse la provã unde era atârnatã plasa de pescuit şi o cercetã cu atenţie. În afarã de câteva alge uscate nu gãsi nimic. Mirosul de peşte, care se înbibase cu timpul în sfoara acesteia, îl inebunea, fãcându-i şi mai mare foame.

Plasa aruncatã de furtunã atârna peste bord, pe jumatate în apã. Cu grijã, coborâ pe ochiurile plasei ca pe o scãriţã, pânã aproape de nivelul apei. Negãsind nici acolo, macar o rãmãşiţã de peşte, dãdu nervos din coadã. Vãzu sãrind din apã un peşte aproape tot atât de mare ca el. Se sperie şi cãzu în apã. Noroc cã marea era linistitã. Noroc cã plasa atârna pâna la nivelul acesteia şi avu de ce sã se agaţe. Cu mare greutate se urcã pe punte scuturându-şi blana udã. Îşi aduse aminte de peştele care sãrise dupã coada lui şi i-se fãcu şi mai mare foame. Îşi învinse frica şi coborâ din nou pe plasã pânã aproape de nivelul apei. Îşi bãgã vârful cozii în apã şi îl mişcã încet. Imediat în jurul acesteia apãrurã cârduri de peştişori argintii. Cu mişcare bruscã, Ispas, înfipse ghiarele într-un peşte care era mai aproape de el şi îl scoase la suprafaţã. Ajutându-se cu colţii îl prinse de cap şi îl imobilizã. Urcã cu grijã pe punte, fiind atent sã nu cadã din nou în mare şi sã nu-i scape valoroasa pradã. Se aşezã pe burtã şi începu sã-l înfulece cu solzi cu tot.

Niciodatã nu mâncase ceva mai gustos. Nici mãcar delicatesele pe care i-le dãduse rãposata Babana nu puteau sã-l egaleze. Dupã ce îl terminã simţi cã nu era încã satul, aşa cã se duse din nou la pescuit. Coborî mult mai sigur pe plasã şi în câteva secunde prinse un alt peşte de toatã frumuseţea. Il târâ pe punte şi îl devorã şi pe acesta cu mare poftã. Începu sã se simtã bine şi normal. I se fãcuse lene şi somn. Ca sã-şi facã siesta, ca altãdatã, coborâ în cabinã. Acolo dãdu de Panait care gemea de durere. Gândul motanului, era totuşi, la peştii jucãuşi din apã, care îl sãturaserã şi îl fãcuserã sã se simtã bine. Poate şi stãpânul ar dori sã mãnânce unul! Mulţi peşti prinsese Panait şi îi impãrţise cu Ispas. Venise şi rândul motanului sã-şi plãtescã datoriile.

Din douã sãrituri ajunse pe punte şi încã din douã pe plasã. Mult mai stãpân pe sine ca înainte, coborî cu dexteritate, îşi bãgã coada în apã. Când apãrurã peştii, agãţã unul care i se pãru mai mare. Îl scoase pe punte şi cu greu îl târâ pâna în cabinã, punându-l aproape de gura lui Panait. Acesta deschise ochii, vãzu peştele încã zbãtânduse şi înebunit de foame îl luã şi muşcã din el. Îşi dãdu seama de ceea ce fãcuse şi cu mare greutate îşi scoase cuţitul din buzunar, curãţã peştele, îl tãie în bucãţi şi începu sã-l mãnânce aşa crud cum era. Nu avea un gust prea bun dar totuşi îi astâmpãrã foamea. Ispas, vãzându-l ca a terminat de mancat, o zbughi afarã şi se mai întoarse cu un peşte. Marinarul îl mâncã şi pe acesta şi adormi.

Se trezi peste câteva ore cu o senzaţie de mai bine, dar totuşi piciorul îl chinuia foarte tare. Lânga el erau aşezaţi trei peşti pãziţi de Ispas. Îi mâncã în grabã, zicând bogdaproste motanului şi apoi se târâ pânã la pat fãcând un efort supraomenesc sã se urce în acesta. Din cauza efortului şi a durerii leşinã din nou. Mai trecurã câteva zile, timp în care se hrãni cum putu cu peştele crud adus de pescarul cu patru picioare. Se mai intremã puţin, dar totuşi piciorul îl chinuia din ce în ce mai tare.

O duse aşa zile şi nopţi fãrã sfârşit, trãind doar cu peştele adus de motan şi cu apa de bãut din butoiul din cabinã. Piciorul i-se mai dezumflase, dar prinsese o culoare pãmântie pe alocuri cu pete vineţii. Îsi dãdu seama cã e cangrenã şi simţi cã în curând o sã moarã. Apucã, cu mare efort, o sticlã de rom şi o bãu aproape pe jumãtate. Adormi, fãrã sã mai simtã durerea, mirosul greu şi mizeria care domnea în cabinã. Visã cã se plimba pe nori şi cã putea sã meargã pe aceştia fãrã sã cadã. Din când în când ajungea la marginea norului şi atunci un picior îi aluneca în gol. Cu mari eforturi se ridica şi mergea mai departe, apoi ajungea iar la margine, iar cãdea şi iar se ridica. La un moment dat cãzu cu ambele picioare de pe nor, ducându-se cu mare vitezã spre pãmânt. Vãzu munţi, ape, case şi chiar oameni. Aceşti se uitau la el miraţi, îi fãceau semne şi parcã îi spuneau ceva.

Se sperie, se trezi şi dechizând ochii, vãzu în picioare în faţa lui doi oameni. Unul dintre ei îl ţinea în braţe pe Ispas, mângâindu-l cu tandreţe. Crezu cã viseazã în continuare. Simţi durerea din picior şi îşi dãdu seama cã totul e real. Unul dintre oameni îl intrebã în limba englezã ce s-a întâmplat cu el şi cu corabia. Abia putând sã lege câteva cuvinte le spuse despre furtunã şi despre accident. Cel mai tânar dintre cei doi necunoscuţi ii examinã piciorul şi dãdu nemulţumit din cap…

Panait îşi pierdu cunoştinţa trecând din nou în lumea viselor. Parcã auzea nişte glasuri ciudate, apoi un zgomot de ferãstrãu, un freamãt de pãdure, copaci tãiaţi, o durere ascuţitã, şi mai apoi ii dispãrurã toate imaginile. Zãcu aşa între viaţã şi moarte pâna când într-o zi se trezi. Îşi dãdu seama cã se afla întins pe un pat de spital. Deschise larg ochii şi vãzu în faţa sa o tânãrã imbrãcatã într-o uniformã albastrã ca cerul. Aceasta îi dãdu bunã ziua şi îl întrebã cum îl cheamã.

Panait îşi aduse aminte, cu groaza de ceea ce i-se întâmplase, de piciorul zdrobit. Totuşi nu mai simtea durerea aceea insuportabilã. Încercã sã-l mişte dar piciorul ii dispãruse de la genunchi în jos. Înţelese atunci, dece era întins pe acel pat şi dece se afla acolo, la spital. Scoase un oftat şi începu sã plângã. Tânãra il mângâie pe frunte şi îi spuse cã în curând se va simţi mai bine, sã fie optimist deoarece nu este singurul om din lume rãmas fãrã o jumãtate de picior. Închise ochii şi în faţã îi apãrurã toate imaginile dezastrului: uraganul, catargul rupt, cabina, butoiul cu apã, peştele crud, Ispas... Ispas ! unde o fi Ispas? Un ţipãt ii ieşi din gurã:

- Unde mã aflu? Unde este Ispas-Motan Gras? Unde e bunul meu Ispas, cel care mi-a salvat viaţa?
- Nu înţeleg, domnule, despre ce motan vorbiţi! îi spuse fata, ştergându-i fruntea transpiratã, pot doar sã vã spun cã vã aflaţi la secţia de ortopedie a spitalului regal din Plymouth.
- Plymouth aţi zis? Cum naiba am ajuns aici? Unde este dragul meu motan?
- V-a adus la spital o caruţa a administraţiei portului nostru. Despre motan, nu ştiu nimic!
- Vreau motanul! Vreau motanul! Unde este dragul meu Ispas?

Fata îşi îndreptã privirea spre tavan şi dãdu încet din cap, crezând cã marinarul şi-a pierdut minţile.
Se indreptã spre uşã cu gândul sã meargã sã anunţe medicul de serviciu.

- Domnişoarã, nu pleca ! îi spuse Panait, mai stai te rog cu mine, am sã-ţi explic…
- Mã numesc Samantha, am sã rãmân, dar te rog sã îmi povesteşti şi sã îmi spui pe nume…

Bolnavul începu sã-i povesteascã despre furtunã, despre accident, despre peştele prins de Ispas şi despre felul cum i-a salvat viata. Fata înţelese totul, pânã la urmã şi îi promise suferindului cã se va interesa de soarta motanului. Dupã câteva zile Samantha îi dãdu o parte din veştile care îl interesau. Fusese salvat de echipajul unei nave australiene de comerţ, care îl aduseserã pânã în portul Plymouth. Despre motan şi corabia avariatã nimeni nu putuse sã-i dea nici o ştire.

Trecuse o lunã de când era în spital şi Panait se simţea din ce în ce mai bine. Începu sã iasã singur în parcul spitalului, manevrând cu mâinile, destul de abil, cãruciorul cu rotile. Era totuşi nemulţumit cã nu putea sã umble. Doctorul îi dãdu o speranţã, spunându-i cã o protezã, care sã-i prelungeascã piciorul amputat, l-ar face din nou sã meargã. Acesta, plin de speranţe îşi comandã imediat una.

I se spuse, cã cei mai buni specialişti în confecţionarea protezelor ortopedice,se gãsesc la Londra. Pãrãsi în grabã spitalul din Plymouth şi se mutã la un sanatoriu din marele oraş. Nu peste mult timp obţinu mult doritul obiect, cu care nu se acomodã însã prea uşor. Mersul cu proteza începuse greu, cu dureri, cu cãderi, dar şi cu multe speranţe. Dupã douã luni, mergea binişor.

Între timp, contactã compania de asigurãri maritime Lloyd, care cãzu de acord sã-i plãteascã o sumã importantã despãgubire pentru invaliditate şi pentru corabia avariatã. Era totuşi norocos, deoarece, fãcând comerţ cu englezii, fusese obligat de legile locale sã îşi facã o poliţã de asigurare cu faimoasa companie. Deveni peste noapte un om cu bani, dar fãrã prea multe speranţe şi bucurii. Se simţea foarte singur şi fãrã prieteni sau cineva apropiat. Îi pãrea rãu şi de corabia dispãrutã, mai ales cã era moştenitã de la bunul sãu tatã, corabie care poate se odihnea pe cine ştie ce fund de mare. Cel mai mult, totuşi, simţea lipsa prietenului Ispas. Îl apucã şi dorul de casã, de Braila. S-ar fi întors în Romania, dar acolo, dupã cum aflase din ziare, mirosea a rãzboi. Românii se ridicau tot mai des împotriva asupritorilor turci care le mai ocupau o parte din ţarã. Noul rege, Carol I, pregãtea rãzboiul de independenţã a României faţã de Imperiul Otoman. Începuse rãzboiul ruso-româno-turc.

Între timp, angajã un detectiv, pe care îl puse sã-i caute pe marinarii care îl salvaserã. Vroia sã le mulţumeascã şi totodatã trãia cu speranţa cã îl luaserã cu ei pe Ispas. Nu trecurã nici douã sãptãmâni şi detectivul îi dãdu o veste care îl cam puse pe ganduri. Vasul australian care îl salvase se numea Billabong şi plecase mai de mult timp spre casã. Acest fapt îl întristã foarte tare, deoarece nu primi nici o ştire referitoare la Ispas. Trãia totuşi cu speranţa cã motanul nu rãmãsese pe corabia abandonatã. Aflase şi numele capitanului care îl salvase. Acesta se numea Tom Buddle şi era originar din Sydney. Se duse la cãpitania portului şi dãdu urgent o depeşã în Australia, în care cerea sã ia legãtura cu cãpitanul Buddle.

Timpul trecea încet, Panait începu chiar sã se plictiseascã de vremea ploioasã şi mohoritã a Londrei, când într-o zi mare-i fu bucuria. Primi o scrisoare chiar de la capitanul Tom Buddle, personal. Acesta ieşise la pensie şi avea grijã de un far situat la South Head, capul unei mici peninsule de lângã Sydney. Îi mai scrisese cã în compania sa se aflã şi motanul negru pe care îl gãsise pe corabia avariatã şi cãruia îi spunea Nelson, neştiind ce nume avusese înainte. Panait înebuni de bucurie. Fiindu-i dor de Ispas, fiindu-i dor de mare, fiindu-i dor de aventurã, se urcã pe prima corabie care pleca spre Australia. Dupã câteva luni de cãlatorie, fãcând escale la Cape Town, Zanzibar, Bombay şi Jakarta ajunse în sfârşit pe pãmântul australian.
Portul Sydney i-se pãru destul de mic în comparaţie cu marea metropolã Londra. Semãna mai mult cu Brãila, singurele diferenţe fiind cã aici nu se vorbea româneşte ci doar o englezã greu de înţeles şi care semãna mult cu dialectul Cockney vorbit pe malurile fluviului Tamisa. Trase la un han, în frumosul cartier The Rocks, unde se învîrtea de obicei lumea cu bani. Nici nu se odihni de loc dupã cãlãtorie fiind foarte nerãbdãtor sã se întâlneascã cu cãpitanul şi cu dragul sãu motan, Ispas – Motan Gras. Închirie o trãsurã trasã de doi cai sprinteni şi dupã trei ore de alergãturã, pe drumuri dezfundate şi pline de praf, ajunse la Hornby Lighthouse, denumire datã farului de la South Head. Începuse deja sã se însereze. Îi spuse vizitiului sã îl aştepte şi se apropie de masiva uşã a casei de lângã turnul farului, în care bãtu cu putere.

- Cine mã deranjeazã la ora asta? se auzi o voce groasã şi rãguşita din interior.
- Sunt eu, domnule, cel pe care l-aţi salvat de la moarte în mãrile Irlandei.
- Sunt prea obosit acum şi n-am nici un chef sã vãd pe nimeni.
- Dar vã rog, totusi, cãpitane Buddle, sã-mi deschideţi, deoarece v-am adus un cadou şi totodata aş vrea sã îl vãd pe Ispas, sau Nelson, cum îi ziceţi dumneavoastrã!
- Nu am nevoie de nici un cadou, rãspunse rãutãcios cel dinãuntru, şi nici nu vreau sã-ţi dau motanul înapoi. Este singura mea companie şi nu vreau sã mã despart de el. Te-aş ruga sã pleci!
- Dar, vã rog domnule sã mã înţelegeţi! Am fãcut acest drum lung, de la Londra pânã aici, ca sã îmi iau motanul înapoi. El este cel care m-a salvat de la moarte. El este cel care mi-a dat de mâncare cât timp am fost neputincios şi bolnav. Vã dau pe bani, câţi doriţi…Va rog…este al meu!
- Nu-ţi dau nimic şi nu vreau nimic pentru motan ! Acesta sã fie recompensa ca te-am recuperat de pe corabia avariatã. Vezi-ti de drum…

Panait nu vroia sã-l supere pe cãpitanul Buddle, mai ales cã datoritã acestuia ajunsese pe uscat şi fusese dus la spitalul din Plymouth. Îi venea totuşi sã plângã de necaz. Mãcar sã-l fi lãsat sã îl vadã pe Ispas. Se aşezã obosit pe banca din faţa casei. Era mâhnit. Nu-i venea sã se mai întoarcã la han. Se întunecase de-a binelea. Vizitiul îi fãcu semn cã venise timpul de plecare. Panait se ridicã şi, disperat începu sã strige: „Ispas, Ispas...". Nu auzi nici un mieunat. Crezu cã fusese pãcalit de capitanul cel rãutãcios. Poate îşi bãtea joc de el. Poate cã, Ispas al lui cel drag, nu mai exista. Poate acesta era preţul care trebuia sã îl plãteasca pentru cã fusese salvat. Adusese cu el un butoiaş de rom care ar fi vrut sã i-l dea cadou cãpitanului pentru tot ce fãcuse pentru el şi motan. Îl rugã pe vizitiu sã îl punã lângã uşa de la intrare. Vroia sã-i arate celui care îl salvase cã el tot recunoscãtor se simte chiar dacã nu i-se rãspunde cu bunãvoinţã. Mai strigã de câteva ori numele motanului şi necãjit, se urcã în trãsurã şi pornirã spre Rocks. Nu închise ochii toatã noaptea. Îşi reproşa lipsa de tact pe care o avusese cu cãpitanul. Trebuia sã insiste, trebuia totuşi sã îl vadã pe Ispas. Oare, nu i-se întâmplase ceva?

A doua zi se învârti fãrã chef prin oraş. Nu ştia ce sã facã. Seara se îmbãtã criţã cu nişte marinari malaiezieni, cãrora le dãdu de bãut pe gratis. Dormi puţin şi în aceea noapte. Visase urât şi cu cãpitanul şi cu motanul. Îl visase pe Buddle cã urca cu Ispas pâna în turnul farului şi cã de acolo, îl arunca jos. El, Panait, era şi el acolo şi încerca sã-l salveze şi sã-l prindã în braţe. Neputând sã fugã, din cauza piciorului amputat, nu putea sã ajungã sã-l prindã la timp. Motanul cãdea la distanţã de locul unde se afla. Pânã când ajungea acolo unde ar fi trebuit sã cadã, acesta dispãrea. Afarã fiind noapte, blana acestuia fiind neagrã, era de negãsit. Apoi iar, işi ridica privirile în sus, spre reflectoarele farului şi iar îl vedea pe cãpitan cum îl aruncã pe Ispas de sus. Din nou fãcea eforturi sã-l prindã, neajungând la timp şi iar noaptea neagrã înghiţea totul.

Dimineaţa se sculã mahmur şi supãrat. Trebuia sã facã ceva, trebuia sa ia o decizie. Trebuia sã se ducã din nou la Tom Buddle. Trebuia sã-l roage din nou, trebuia sã-l convingã sã-i dea prietenul înapoi, chiar dacã va plãti gras pentru el. De data aceasta, cãlãtoria pâna la Hornby Lighthouse i-se pãru şi mai lungã. Trãsura, care o angajase, o umplu cu bunãtãţi şi cadouri. Ajunse pe la prînz, când soarele australian cocea ca un cuptor.
Stãtea nehotãrât în faţa aceleiaşi uşi, unde în urmã cu douã seri nu fusese binevenit şi nu i se permisese sã intre. Bãtu hotarât la uşã, dar de data aceasta nimeni nu-i rãspunse. Apãsã cu mâna clanţã. Uşa nefiind incuiatã, se deschise. Panait intrã în prima odaie de unde venea un miros puternic de rom. Îl strigã pe cãpitan, dar din nou, nu primi nici un raspuns. Cercetã la repezealã si celelalte camere, dar nici urmã de cãpitan sau motan. Ieşi afarã şi se uitã disperat în direcţia farului. Observã ca uşa acestuia era deschisã. Se îndreptã cât putu de repede într-acolo şi ajungând la baza scãrilor strigã aproape rãcnind numele capitanului. Presimţi cã se întâmplã ceva rãu.

Nu primi nici un rãspuns, dar, ca un ecou de sus strãbatu un mieunat. „Ispas, Ispas", strigã Panait şi începu sã urce cu greu scãrile în spiralã ce duceau la turnul farului. Uitase şi de piciorul de lemn şi de obosealã. Cucerea cu mare trudã, scarã dupa scarã, mai pe picioare, mai târâş-grãpiş, pânã cãnd, la nivelul trei, îl vãzu cãzut în nesimţire pe cãpitanul Tom Buddle. Acesta mirosea puternic a rom şi se pãrea cã avusese un accident. Degetele mâinii drepte erau înfipte puternic în tunica de marinar, undeva în dreptul inimii, parcã vroind sã o scoatã de-acolo. Încercã sã îl ridice, dar acesta nu se mişca de loc. Îî simţi totusi respiraţia slabã. Uitã de motan şi începu sã-l strige cât putea de tare pe viziteu, pentru al chema în ajutor. Acesta auzi şi veni în grabã. Cãpitanul deschise puţin ochii şi începu sã horcãie.

- Inima, inima, îngâimã Buddle.
- Ce aţi pãţit domnule? întrebã Panait.
- Inima, cãldura, scãrile, ro...
- Pot sã vã ajut cu ceva?
- Pleacã la naiba! Iar ai venit dupã mâţã?
- Vreau doar sã vã ajut...
- Nu-ţi dau nimic! Nelson e doar al meu !...amiralul meu...! şi din nou cãpitanul îşi pierdu cunoştinţa.

Vizitiul, flãcãu puternic, îl luã pe Buddle în spinare ca pe un sac de cartofi şi coborâ cu grijã scãrile. Panait, rãmas mai în urmã, auzi din nou un mieunat care venea de sus. Urcã cu mare chin înca douã nivele şi mare-i fu bucuria când deschise ultima uşã, cea care dãdea în încãperea unde se aflau oglinzile şi torţa farului şi se pomeni cu Ispas în braţe. Îl cuprinse o mare bucurie şi începu sã plîngã. Motanul însã, toarcea liniştit. Îl sãrutã, îl mângâie, îi spuse vorbe dulci, vorbe cum nu spusese niciodatã nimãnui. În sfârşit îl gãsise, aici, departe, la capãtul lumii. Erau din nou împreunã!

Aducându-şi aminte de accidentul nefericitului cãpitan, luã motanul în braţe şi coborâ cum putu de repede scãrile. Flãcãul îl culcase deja pe bolnav în cãruţã şi era gata de plecare. Pornirã în galop cãtre oraş. Bolnavul horcãia şi se zbãtea din când în când. Ajunserã la cea mai apropiatã suburbie, Watson’s Bay, unde gãsirã un medic. Bãturã puternic la uşa acestuia şi îl transportarã pe capitan înãuntru. Doctorul începu sã îl consulte şi nu dupã mult timp spuse: „Noroc cã l-aţi adus aici repede! Bietul om a fãcut un infarct şi trebuie sã stea sub îngrijire medicalã." Panait îi dãdu doctorului o sumã importantã de bani şi îl rugã sã îl gãzduiascã pe bolnav la el în casã pânã când il va putea transporta la spital.

Dupã douã zile, sub supravegherea medicului, îl transportã pe Buddle la spitalul din Sydney. Acolo, datoritã îngrijirii medicale de calitate, bãtrânul lup de mare se mai puse pe picioare. Panait îl vizita în fiecare zi, mai ales cã hanul sau de la Rocks era la o aruncãturã de bãţ de Macquarie Street, strada pe care se afla spitalul. Acolo îşi fãcu chiar şi o prietenã, o sorã medicalã, tânãra englezoaica, Florence Nightingale. Auzise multe lucruri frumoase despre dânsa, cu mult înainte, la sanatoriul din Londra, unde fusese internat pe perioada cât invãţase sã umble cu proteza. Dânsa lucrase acolo, inainte de a veni în Australia. Fiinţa finã, educatã, venise la Sydney cu zece, doiprezece ani în urmâ, pentru a organiza primul serviciu de surori medicale din Australia. Îi plãcuse atât de mult noile meleaguri, încât se stabilise permanent aici, chiar dacã ii era dor câteodatã, de familie, prietenii din copilãrie, sau de clima cu cele patru anotimpuri.
Aceasta se ocupa foarte mult de ingrijirea şi recuperarea sãnãtãţii cãpitanului. Îi era mila şi de marinarul român pentru ca rãmãsese infirm atât de tânãr. Panait, proaspãt venit din Londra, avea multe de povestit despre ceea ce se intâmplã acolo, care mai e moda în marea metropolã, ce mai ştia de fostele ei colege, surorile de caritate de la sanatoriu. Îi povesti chiar şi neplãcuta aventurã din Marea Irlandei, despre accident, despre Ipsas-Motan Gras şi cum acesta îl ajutase sã supravieţuiascã. Florence fuse atât de impresionatã, încât în prima ei zi liberã îl vizitã pe Panait la han ca sã cunoascã faimosul motan. Îi mai spuse despre prietenul sãu, Thomas Buddle, cã de-acum inainte va avea nevoie de îngrijire şi supraveghere medicalã permanentã şi nu va mai putea lucra la far, deoarece aceea muncã cerea un efort fizic destul de mare.

Dupa câteva zile, Buddle se simţi mai bine şi fuse lãsat acasã. Panait, care îl vizitase zi de zi, îi angajã o trasurã şi îl transportã pânã la casa farului din South Head. Îl luase cu el şi pe Ispas, spre bucuria cãpitanului care îl ţinuse pe genunchi tot timpul drumului şi îl mângâiase cu tandreţe. Încet, încet, cei doi marinari se împrietenirã. Buddle îl învitã pe musafir sã rãmânã peste noapte acolo. Panait vru sã-l refuze pe moment, dar ştiind ca acesta avea nevoie de supraveghere medicalã şi neîndrãznind sã-l supere pe cãpitan, luînd motanul cu el, acceptã pânã la urmã.

Nu dormirã aproape toatã noaptea, povestindu-şi unui altuia viaţa de marinar şi aventurile. Marea şi motanul îi apropia şi ii lega unul de altul. Buddle îi spuse de câteva ori lui Panait „fiule", fapt care îl impresionase foarte mult pe acesta, aducâdu-i aminte de tandreţea cu care îl tratase bunul sãu tatã. Îl rugã sã nu mai stea la han şi sã se mute împreunã, în casa de lângã far. Acesta, fiind şi el singur şi neştiind încotro sã o apuce, acceptã.

Între timp, administraţia portuarã localã di Sydney, detaşã provizoriu, un bãrbat tânãr, pentru a se ocupa de întreţinerea şi buna funcţionare a farului. Acesta se mutã, împreunã cu nevasta şi cei trei copii, într-o cãmãruţã din spatele casei lui Tom Buddle. Cãpitanul deveni din ce în ce mai morocanos, deoarece copiii fãceau multã gãlãgie şi alergau toatã ziua dupã Ispas, trãgându-l de coadã sau aruncând cu pietre în sãrmana vietate nevinovatã. Buddle fumegând de nervi, se duse la cãpitãnie şi ceru sã fie trecut în rezervã, deoarece nu mai avea ce sã facã la far. Dorea sã plece de acolo deoarece se simţea inutil. Vroia sã aibã linişte şi de aceea cãuta sã cumpere o cãsuţa undeva aproape de ocean.

Panait se pregãtea sã se întoarcã acasã. Dar la care casã? La Brãila nu mai avea pe nimeni! Anul era 1877. România era în toiul rãzboiului cu turcii. Accesul navelor prin strâmtoarea Bosfor era controlat de musulmani, fapt care periclita chiar şi navigaţia pe Dunãre. Nu ştia ce sã facã. S-ar fi dus cu o corabie pânã la Londra şi de acolo peste Canalul Manecii ar fi ajuns în Franţa, dar drumul pâna în România era destul de lung şi periculos la acele vremuri. Singurii sãi prieteni, Florence, Ispas şi Tom, erau aici în Australia.

Cãpitanul simţindu-i zbuciumul îl invitã sã se stabileascã la Sydney şi sã locuiascã împreunã. Dupã clipe de gândire şi zbucium acesta acceptã şi chiar de a doua zi pornirã impreunã sã gãseascã o casã de cumpãrat. Vâzurã multe proprietãţi frumoase. De bani nu se plângeau, deoarece amândoi aveau destui, Panait cu suma luatã de la asigurare, iar Tom cu cea primitã de pe urma pensionãrii. Cel mai mult le plãcuse o casã ciudatã, situatã pe creştetul vãii care se deschidea spre Tamarama Beach şi care o cumpãrarã în grabã.

Locul, semana cu o prapastie sãlbaticã, acoperitã cu vegetaţie luxuriantã şi cu ieşire uşor accesibilã la drumul principal care ducea spre mijocul oraşului. În partea opusã, panorama era superbã, dedesubt marea de verdeaţã se unea cu un golf mititel acoperit cu nisip fin de culoarea aurului, mângâiat lin de de apele albastre ale oceanului Pacific, care te invitau parcã la un voiaj sau la aventurã pe intinsul lor.

Casa era semisuspendatã peste malul abrupt al prãpastiei fiind aşezatã pe o fostã platforma militarã de observaţie.
Platforma o construiserã cu mulţi ani în urmã, deţinuţii din noua colonie englezã, din ordinul marinei militare a coroanei britanice, cu scopul de a se amplasa pe ea tunuri care sa pãzeascã coasta de est de vre-o invazie strãinã. Clãdirea însã, era destul de nouã şi foarte solidã. O repararã şi o amenajarã dându-i o formã de corabie. În loc de valuri, pluteau pe un hãu de verdeaţã. Aveau chiar şi un catarg înfipt în mijlocul curţii, pe care fluturau douã steaguri, cel englezesc şi cel românesc.

În fiecare dimineaţã, cam pe la aceeaşi orã, cei doi ieşeau pe punte, unde foarte serioşi, executau parcã, procesiunea inspecţiei echipajului şi a „corabiei". Buddle, gras cu barba albã, îmbrãcat în uniforma marinei comerciale engleze, era cãpitanul. Panait, musculos şi binelegat se îmbraca de obicei ca un simplu marinar, dar câteodatã işi lua si el vestonul alb de cãpitan de corabie. Atunci, comenzile erau strigate şi mai puternic, de parca cei doi erau angajaţi intr-o batalie pe mare. Spectacolul era caraghios, dar foarte amuzant şi interesant. Atât vecinii, cât şi cei din împrejurimi, aveau multã admiraţie pentru cei doi. Singurul, care nu-i lua niciodatã în serios era Nelson-Ispas. Ambii stãpâni, poate din mândrie naţionalã, îl strigau pe numele pe care fiecare i-l dãduserã. Pentru Panait, motanul rãmãsese tot Ispas-Motan Gras, nume pe care i-l dãdu-se maicã-sa şi vecinii din Brãila.. Tom, în schimb, îl striga Nelson, dar uneori când avea spectatori i-se adresa elegant şi cu respect spunându-i „Sir", sau „Domnule amiral".

Câteodatã când mai trãgea un pãhãrel în plus, cãpitanul, luând o mimicã foarte serioasã, se proţãpea în faţa lui Nelson şi îi dãdea raportul de parca s-ar fi aflat în faţa corpului de ofiţeri ai marinei imperiale britanice. Atunci Panait, ca sã râdã de el, începea sã vorbeascã în limba lui Napoleon şi îşi punea pe cap o pãlãrie în formã de trigon, care împreunã cu piciorul de lemn îi dãdeau un aer mai autentic de pirat, decât de învinsul de la Waterloo. Acest lucru îl scotea din sãrite pe bãtrânul lup de mare şi astfel începea cearta, ameninţând cã va da jos steagul inamic de pe catargul din curte. Soarele puternic australian decolorase culoarea galbenã a tricolorului românesc, transformându-o în alb, fapt care îl fãcea sã semene din ce în ce mai mult cu steagului franţuzesc.

Buddle, având mersul mai vioi, ajungea mai repede la catarg şi se cãznea sã dea jos steagul românesc. Panait suparãt, lua motanul sub braţ şi se fãcea cã pleacã. Bineînţeles urma împãcarea, care se termina de obicei cu un chiolhan.

Cu timpul, lui Ispas începuserã sã-i albeascã mustãţile. Într-o dimineatã cãpitanul Thomas Buddle nu mai rãspunse la apel. Panait fuse foarte mâhnit din aceastã cauzã. Işi pierduse poate, cel mai bun prieten-om, care îl avusese vre-odata. Îl îngropã în cimitirul din apropiere şi deseori putea fi vãzut împreunã cu motanul negru stând nemişcat ore în şir lângã mormântul acestuia.

Anii au trecut. Despre Panait şi Ispas-Motan Gras nu mai ştie nimeni nimic la Sydney, sau nici macar la Tamarama. Din când în când, lumea vorbeşte despre paradisul pisicilor din tufişurile care cresc pe coasta vãii şi îndemânarea cu care acestea prind peşte, bãgându-şi coada în apã, atunci când marea e liniştitã.

Totuşi acolo, se mai pastreazã încã, o casuţã albã în formã de corabie. Cei care au norocul sã poatã face o vizitã prin acele locuri, mai pot vedea, pe peretele de piatrã de lângã uşã, o placã micã de marmura albã, pe care este sculptatã o timonã, un motan şi iniţialele „N.I.M.G.".
Poate, Nelson-Ispas-Motan Gras!