· articole
· intamplari

 De la lume adunate...

Povestire (ISPAS MOTAN GRAS)



Pagina: 1/2
Raymond Roca,
Sydney-AUSTRALIA
[email protected]
http://rronline.rexlibris.net/bearfox.html

POVESTIRI DE PE MARE (ROMANA)

Trăia la Brăila, cu mulţi, mulţi ani în urmă, o bătrânică cumsecade căreia toată lumea îi zicea Babana. Chiar dacă numele ei desemna o femeie grasă, Babana era slăbuţă şi uscăţivă. Probabil că bătrâneţea îşi pusese amprenta pe porecla ei, transformând-o pe „baba Ana" în Babana.

Bătrâna avea un suflet bun şi o inimă largă. Toată ziua alerga de colo până colo ca să ajute pe cineva. Suferea de boala singurătaţii cu toate că avea un băiat, Panait, care fiind marinar, nu dădea pe acasă cu săptămânile, sau uneori chiar cu lunile, străbătând mările lumii cu corabia moştenită de la tatăl său, care fusese şi el la rândul său, tot marinar.

Într-o seară, întorcându-se acasă, Babana auzi un mieunat slab care venea dintr-o fundătură plină de gunoaie. Inima n-o lăsă să plece mai departe, se apropie şi observă la lumina lunii că se zbate ceva într-o traistă legată la gură, aruncată printre bălării. Îşi învinse frica, doar atunci când îşi dâdu seama că o vietate are nevoie de ajutorul său. Agăţă traista cu o scândură putrezită şi o trase afară din groapa cu gunoi. După ce, cu mare greutate şi efort desfăcu nodul, îi sări în braţe un pui de mâţă negru, slab şi prăpădit. Femeia se sperie şi vroi să-l arunce cât colo, dar i-se facu totuşi milă de animal şi îl luă acasă. Mirosea urât şi era slab de-i puteai număra coastele. Ochii îi erau tulburi şi abia îşi mai trăgea sufletul. Cine ştie de cât timp zăcea în traistă, aruncat la gunoi. După câte se pricepea la mâţe, îşi dadu seama că nefericitul animal, este motănel.

Bătrâna îl curăţă cu o cârpă umezită în ceai de muşeţel, îi spălă ochii şi blăniţa şi îi puse pe o farfurie câteva bucăţele de cârnat. Acesta se apropie, le mirosi şi ameţit îşi pierdu echilibrul căzând într-o parte. Babanei i se facu şi mai mare milă de pisoi. Luă un pai de grâu, îl bagă în cana cu lapte şi îi picură câţiva stropi în botic. Pisoiul îşi reveni puţin şi începu să lingă picăturile, apoi luă vârful paiului între lăbuţe şi începu să-l sugă. Babana îşi dădu seama că acesta nu ştie încă să mănânce. Luă o cârpă curată o înmuie în lapte şi îi dădu motănelului să sugă un colţ. Din când în când mai turna câte un pic de lapte pe cârpă până cand micul animal se sătură, se făcu covrig şi adormi. În somn, tremura parcă de frig şi din când în când mieuna subţirel. Femeia îl inveli cu un pulovăr vechi şi se culcă şi dânsa.

A doua zi de dimineaţă, Babana simţi că cineva trage de pătura cu care era acoperită. În singurătatea ei, se sperie, sări din pat, dar inima-i reveni la loc când văzu pisoiaşul jucându-se cu franjurii cuverturii. Acesta era vioi şi jucăuş şi nu mai arăta slabiciunea pe care o avusese cu o seară înainte. Mieuna parcă mai tare şi se mişca mult mai agil. Primi iar o porţie de lăptic cu cârpa, după care începu să-şi lingă blăniţa şi să se cureţe. Pe zi ce trece se făcea tot mai zdravăn. Cu timpul se făcu un motan de toată frumuseţea, cu o blană neagră şi pufoasă şi cu ochi galbeni şi inteligenţi. Bătrâna îi puse numele Ispas, nume ce-i aducea aminte de un alt pisoi pe care îl avusese în copilărie.

Ispas era foarte cuminte şi domestic. Îl iubeau toţi vecinii, căci de când apăruse motanul dispăruseră toţi şoarecii şi şobolanii din mahala. Bătrâna îi dădea să mănânce tot felul de bunătăţi. Cu timpul se îngrăşă aşa de tare, de parcă era un miel şi toată lumea începu să-i spună Ispas-Motan Gras.

Acestuia nici că-i păsa de ce zic alţii. Leneş, zăcea toată ziulica pe un covoraş la soare în pridvorul casei şi în afară de mâncare. nu se sinchisea de nimic. Din când în când mai deschidea câte un ochi ca să vadă ce se mai întâmplă prin împrejur şi să îşi dea lumea seama că nu este mort.

În ultima vreme, bătrâna stătea şi ea mai mult pe acasă, căci balamalele nu o mai lăsau să se mai ducă prin târg. Într-o zi bărtâneţea îşi spuse cuvântul şi Baba Ana închise ochii pentru întotdeauna. Panait se întoarse acasă şi după ce dădu toate lucrurile de pomană, vându casa, dar de motan nu putu să scape. Nimeni nu-l vroia pe leneşul Ispas-Motan Gras. Până la urmă, din respect pentru mumă-sa, luă şi motanul cu el pe corabie. Ajuns acolo, pentru „leneşul cel negru", cum îl numise Panait, se termină cu binele. Adio ficat prăjit, ouţe fierte în lapte şi smântână proaspătă. Mâncarea marinarilor era peştele, care la început, lui Ispas-Motan Gras, nu-i plăcu de fel, odată că avea un miros ciudat şi a doua oară că Panait i-l dădea crud. Cu timpul. de voie - de nevoie, începu sa se obişnuiască şi chiar să-i placă. Câteodată, era foarte nostim, mai ales când se juca cu câte un peşte viu care cădea pe punte din plasa marinarului. Atunci incepea un adevărat spectacol de circ, care îi mai descreţea fruntea însinguratului fiu al mărilor.

Noul stăpân făcea comerţ cu diferite mărfuri. Împreună au bătut apele mărilor, în lung şi-n lat, cu diferite treburi. La început făcură curse scurte pe Marea Neagra, de la Brăila la Constanţa, Odesa sau Varna. Mai apoi, afacerile îi împinse către Bosfor. Panait auzise că uleiul de masline grecesc are mare căutare pe pieţele englezeşti. Toţi cei care se ocupau cu comerţul cu măsline, sau uleiul acestora, deveniseră oameni cu bani. Se incumetă şi el, începând să facă curse regulate cu marfă la Southampton, Londra şi Liverpool. Afacerile mergeau strună şi deseori termina cursa cu buzunarul plin. Corabia fiind bună, deobicei naviga singur. Uneori, când era mult de lucru si străbatea o distanţa mai mare, mai angaja câte un membru-doi în echipaj. În general, pentru afaceri mici şi distanţe mai scurte, pe corabie erau numai căpitanul şi motanul. Panait, cam posac nu prea era prietenos cu Ispas, iar acesta speriat de imesitatea apei stătea mai mult în cabină, cocoţat pe patul marinarului, unde visa la casuţa cu pridvor din Braila şi bunătăţile culinare pe care i-le oferise fosta stăpână. Totuşi, cu timpul, între cei doi, se înfiripă o legătură, ceva ce semănă la început, mai mult cu o înţelegere, decât cu o prietenie. Aveau nevoie unul de altul, poate din cauza singurătaţii care-i înconjura.

Într-o zi, întorcându-se dintr-o cursă făcută la Liverpool, la ieşirea din strâmtoarea Sfântu Gheorghe, situată în sudul Mării Irlandei, o furtună groaznică îi ajunse din urmă, aruncând toate furiile vântului şi mării peste corabie. Totul se zgâlţâia şi se zbuciuma. Ispas, zăpăcit şi speriat, se ascunse sub pat înfingându-şi adânc ghiarele în duşumeaua de lemn pentru a-şi putea menţine echilibrul.

Panait, la timonă, încerca cu mare greutate să ţină corabia cât mai dreaptă. Deodată, ceasul rău şi furia naturii dezlănţuite, rupseră o parte din catarg care căzu peste cârmă şi câmaci. Acesta aproape mort, zăcea imobilizat sub greutatea arborelui. Totul pârea că se scufundă în adâncuri. Rămasă fără control, corabia sălta ca o coajă de nucă pe valurile imense. Se făcu beznă, deoarece puterea sălbaticului uragan întunecase şi soarele. Marea vuia şi se zbătea ca o fiară prinsă în capcană. Apoi, încet-încet totul se linşti şi veni adevărata noapte. O tăcere ciudată se amesteca cu întunericul nopţii. Din când în când, se auzeau la pupă, nişte gemete, după care o linişte apăsătoare acoperea totul ca o mantie.

Lui Ispas îi fuse frică să iasă pe punte, să vadă ce se întâmplă acolo şi ce face stăpânul. Dimineaţa, foamea şi lumina soarelui îl facură să prindă curaj şi să părăsească cabina. Cu paşi felini urcă scara şi ieşi la suprafaţa punţii. Rămase uimit de harababura care îl înconjura… pânze, funii, plase încâlcite şi aruncate vraişte. Omul nicăieri! Mieună încetişor, parcă chemându-l, apoi mai tare, dar dejeaba – nu-i răspunse nimeni. Străbătu puntea cu paşi timizi, simţind că s-a întâmplat ceva rău.
Când ajunse la pupă văzu catargul prăbuşit şi sub el Panait zăcând nemişcat. Se aşeză pe pieptul acestuia şi începu să toarcă. Văzând că nu mişcă începu să miaune din nou, parcă disperat, din ce în ce mai tare. Auzi, parcă un oftat şi văzu pleapele marinarului că se mişcă. Acesta intredeschise ochii şi îi închise la loc. Peste câteva clipe îi deschise din nou. Încercă să se mişte, dar se simtea imobilizat de greul catarg şi de o durere ascuţită în piciorul drept. Strânse din dinţi, îşi adună toată forţa rămasă şi ieşi de sub greutatea care îl ţinea ca într-un cleşte. Motanul se sperie şi sări cât colo, mai să cadă peste bord. Marinarul îşi dădu seama că are un picior rupt şi cu greu se târâ spre intrarea care cobora la cabină. În dureri groaznice se lăsă să alunece pe scări până ajunse lângă butoiul cu apa. Bău cu mare greutate şi leşină din nou. Ispas coborâse şi el, urmându-şi stăpanul. Se aşeză cât mai aproape de el şi începu să-i toarcă încetişor la ureche de parcă ar fi vrut să-i liniştească durerile. Peste o vreme marinarul îşi reveni din nou, dar nu putu să facă nici o mişcare fără să ţipe de durere. Corabia, asemeni unei fantome, plutea în derivă, fără control, pe ape necunoscute.

Mai trecu o zi, timp în care Panait se zbătu între viaţă şi moarte, aiurind şi suferind din cauza durerii. Piciorul i-se umflase şi îl chinuia foarte tare. Noroc ca avea butoiul cu apă aproape şi putea să-şi mai aline setea şi febra groaznică.


Motanul, la rândul său, suferea şi el, deoarece îl durea burta de foame. Se sculase de câteva ori să caute ceva de mâncare, dar nu găsise nimic. Toate alimentele erau închise în cală şi pâna acolo erau multe uşi închise şi scări greu de urcat sau coborât. Începu din nou, să miaune cu disperare. Panait se trezi, mai bău puţină apă şi se văietă şi el de durere.

Foamea îl scoase din nou, pe Ispas, afară din cabină. Ieşi pe punte şi se aşeză la pândă, aşteptând să apară vre-un pescăruş, ca să-l poată înşfăca şi să-l mănânce. Dejeaba! Erau prea departe de mal ca vreo pasăre să se aventureze într-acolo. Foamea îl chinuia din ce în ce mai tare. Se duse la provă unde era atârnată plasa de pescuit şi o cercetă cu atenţie. În afară de câteva alge uscate nu găsi nimic. Mirosul de peşte, care se înbibase cu timpul în sfoara acesteia, îl inebunea, făcându-i şi mai mare foame.

Plasa aruncată de furtună atârna peste bord, pe jumatate în apă. Cu grijă, coborâ pe ochiurile plasei ca pe o scăriţă, până aproape de nivelul apei. Negăsind nici acolo, macar o rămăşiţă de peşte, dădu nervos din coadă. Văzu sărind din apă un peşte aproape tot atât de mare ca el. Se sperie şi căzu în apă. Noroc că marea era linistită. Noroc că plasa atârna pâna la nivelul acesteia şi avu de ce să se agaţe. Cu mare greutate se urcă pe punte scuturându-şi blana udă. Îşi aduse aminte de peştele care sărise după coada lui şi i-se făcu şi mai mare foame. Îşi învinse frica şi coborâ din nou pe plasă până aproape de nivelul apei. Îşi băgă vârful cozii în apă şi îl mişcă încet. Imediat în jurul acesteia apărură cârduri de peştişori argintii. Cu mişcare bruscă, Ispas, înfipse ghiarele într-un peşte care era mai aproape de el şi îl scoase la suprafaţă. Ajutându-se cu colţii îl prinse de cap şi îl imobiliză. Urcă cu grijă pe punte, fiind atent să nu cadă din nou în mare şi să nu-i scape valoroasa pradă. Se aşeză pe burtă şi începu să-l înfulece cu solzi cu tot.

Niciodată nu mâncase ceva mai gustos. Nici măcar delicatesele pe care i-le dăduse răposata Babana nu puteau să-l egaleze. După ce îl termină simţi că nu era încă satul, aşa că se duse din nou la pescuit. Coborî mult mai sigur pe plasă şi în câteva secunde prinse un alt peşte de toată frumuseţea. Il târâ pe punte şi îl devoră şi pe acesta cu mare poftă. Începu să se simtă bine şi normal. I se făcuse lene şi somn. Ca să-şi facă siesta, ca altădată, coborâ în cabină. Acolo dădu de Panait care gemea de durere. Gândul motanului, era totuşi, la peştii jucăuşi din apă, care îl săturaseră şi îl făcuseră să se simtă bine. Poate şi stăpânul ar dori să mănânce unul! Mulţi peşti prinsese Panait şi îi impărţise cu Ispas. Venise şi rândul motanului să-şi plătescă datoriile.

Din două sărituri ajunse pe punte şi încă din două pe plasă. Mult mai stăpân pe sine ca înainte, coborî cu dexteritate, îşi băgă coada în apă. Când apărură peştii, agăţă unul care i se păru mai mare. Îl scoase pe punte şi cu greu îl târâ pâna în cabină, punându-l aproape de gura lui Panait. Acesta deschise ochii, văzu peştele încă zbătânduse şi înebunit de foame îl luă şi muşcă din el. Îşi dădu seama de ceea ce făcuse şi cu mare greutate îşi scoase cuţitul din buzunar, curăţă peştele, îl tăie în bucăţi şi începu să-l mănânce aşa crud cum era. Nu avea un gust prea bun dar totuşi îi astâmpără foamea. Ispas, văzându-l ca a terminat de mancat, o zbughi afară şi se mai întoarse cu un peşte. Marinarul îl mâncă şi pe acesta şi adormi.

Se trezi peste câteva ore cu o senzaţie de mai bine, dar totuşi piciorul îl chinuia foarte tare. Lânga el erau aşezaţi trei peşti păziţi de Ispas. Îi mâncă în grabă, zicând bogdaproste motanului şi apoi se târâ până la pat făcând un efort supraomenesc să se urce în acesta. Din cauza efortului şi a durerii leşină din nou. Mai trecură câteva zile, timp în care se hrăni cum putu cu peştele crud adus de pescarul cu patru picioare. Se mai intremă puţin, dar totuşi piciorul îl chinuia din ce în ce mai tare.

O duse aşa zile şi nopţi fără sfârşit, trăind doar cu peştele adus de motan şi cu apa de băut din butoiul din cabină. Piciorul i-se mai dezumflase, dar prinsese o culoare pământie pe alocuri cu pete vineţii. Îsi dădu seama că e cangrenă şi simţi că în curând o să moară. Apucă, cu mare efort, o sticlă de rom şi o bău aproape pe jumătate. Adormi, fără să mai simtă durerea, mirosul greu şi mizeria care domnea în cabină. Visă că se plimba pe nori şi că putea să meargă pe aceştia fără să cadă. Din când în când ajungea la marginea norului şi atunci un picior îi aluneca în gol. Cu mari eforturi se ridica şi mergea mai departe, apoi ajungea iar la margine, iar cădea şi iar se ridica. La un moment dat căzu cu ambele picioare de pe nor, ducându-se cu mare viteză spre pământ. Văzu munţi, ape, case şi chiar oameni. Aceşti se uitau la el miraţi, îi făceau semne şi parcă îi spuneau ceva.

Se sperie, se trezi şi dechizând ochii, văzu în picioare în faţa lui doi oameni. Unul dintre ei îl ţinea în braţe pe Ispas, mângâindu-l cu tandreţe. Crezu că visează în continuare. Simţi durerea din picior şi îşi dădu seama că totul e real. Unul dintre oameni îl intrebă în limba engleză ce s-a întâmplat cu el şi cu corabia. Abia putând să lege câteva cuvinte le spuse despre furtună şi despre accident. Cel mai tânar dintre cei doi necunoscuţi ii examină piciorul şi dădu nemulţumit din cap…

Panait îşi pierdu cunoştinţa trecând din nou în lumea viselor. Parcă auzea nişte glasuri ciudate, apoi un zgomot de ferăstrău, un freamăt de pădure, copaci tăiaţi, o durere ascuţită, şi mai apoi ii dispărură toate imaginile. Zăcu aşa între viaţă şi moarte pâna când într-o zi se trezi. Îşi dădu seama că se afla întins pe un pat de spital. Deschise larg ochii şi văzu în faţa sa o tânără imbrăcată într-o uniformă albastră ca cerul. Aceasta îi dădu bună ziua şi îl întrebă cum îl cheamă.

Panait îşi aduse aminte, cu groaza de ceea ce i-se întâmplase, de piciorul zdrobit. Totuşi nu mai simtea durerea aceea insuportabilă. Încercă să-l mişte dar piciorul ii dispăruse de la genunchi în jos. Înţelese atunci, dece era întins pe acel pat şi dece se afla acolo, la spital. Scoase un oftat şi începu să plângă. Tânăra il mângâie pe frunte şi îi spuse că în curând se va simţi mai bine, să fie optimist deoarece nu este singurul om din lume rămas fără o jumătate de picior. Închise ochii şi în faţă îi apărură toate imaginile dezastrului: uraganul, catargul rupt, cabina, butoiul cu apă, peştele crud, Ispas... Ispas ! unde o fi Ispas? Un ţipăt ii ieşi din gură:

- Unde mă aflu? Unde este Ispas-Motan Gras? Unde e bunul meu Ispas, cel care mi-a salvat viaţa?
- Nu înţeleg, domnule, despre ce motan vorbiţi! îi spuse fata, ştergându-i fruntea transpirată, pot doar să vă spun că vă aflaţi la secţia de ortopedie a spitalului regal din Plymouth.
- Plymouth aţi zis? Cum naiba am ajuns aici? Unde este dragul meu motan?
- V-a adus la spital o caruţa a administraţiei portului nostru. Despre motan, nu ştiu nimic!
- Vreau motanul! Vreau motanul! Unde este dragul meu Ispas?

Fata îşi îndreptă privirea spre tavan şi dădu încet din cap, crezând că marinarul şi-a pierdut minţile.
Se indreptă spre uşă cu gândul să meargă să anunţe medicul de serviciu.

- Domnişoară, nu pleca ! îi spuse Panait, mai stai te rog cu mine, am să-ţi explic…
- Mă numesc Samantha, am să rămân, dar te rog să îmi povesteşti şi să îmi spui pe nume…

Bolnavul începu să-i povestească despre furtună, despre accident, despre peştele prins de Ispas şi despre felul cum i-a salvat viata. Fata înţelese totul, până la urmă şi îi promise suferindului că se va interesa de soarta motanului. După câteva zile Samantha îi dădu o parte din veştile care îl interesau. Fusese salvat de echipajul unei nave australiene de comerţ, care îl aduseseră până în portul Plymouth. Despre motan şi corabia avariată nimeni nu putuse să-i dea nici o ştire.

Trecuse o lună de când era în spital şi Panait se simţea din ce în ce mai bine. Începu să iasă singur în parcul spitalului, manevrând cu mâinile, destul de abil, căruciorul cu rotile. Era totuşi nemulţumit că nu putea să umble. Doctorul îi dădu o speranţă, spunându-i că o proteză, care să-i prelungească piciorul amputat, l-ar face din nou să meargă. Acesta, plin de speranţe îşi comandă imediat una.

I se spuse, că cei mai buni specialişti în confecţionarea protezelor ortopedice,se găsesc la Londra. Părăsi în grabă spitalul din Plymouth şi se mută la un sanatoriu din marele oraş. Nu peste mult timp obţinu mult doritul obiect, cu care nu se acomodă însă prea uşor. Mersul cu proteza începuse greu, cu dureri, cu căderi, dar şi cu multe speranţe. După două luni, mergea binişor.

Între timp, contactă compania de asigurări maritime Lloyd, care căzu de acord să-i plătească o sumă importantă despăgubire pentru invaliditate şi pentru corabia avariată. Era totuşi norocos, deoarece, făcând comerţ cu englezii, fusese obligat de legile locale să îşi facă o poliţă de asigurare cu faimoasa companie. Deveni peste noapte un om cu bani, dar fără prea multe speranţe şi bucurii. Se simţea foarte singur şi fără prieteni sau cineva apropiat. Îi părea rău şi de corabia dispărută, mai ales că era moştenită de la bunul său tată, corabie care poate se odihnea pe cine ştie ce fund de mare. Cel mai mult, totuşi, simţea lipsa prietenului Ispas. Îl apucă şi dorul de casă, de Braila. S-ar fi întors în Romania, dar acolo, după cum aflase din ziare, mirosea a război. Românii se ridicau tot mai des împotriva asupritorilor turci care le mai ocupau o parte din ţară. Noul rege, Carol I, pregătea războiul de independenţă a României faţă de Imperiul Otoman. Începuse războiul ruso-româno-turc.

Între timp, angajă un detectiv, pe care îl puse să-i caute pe marinarii care îl salvaseră. Vroia să le mulţumească şi totodată trăia cu speranţa că îl luaseră cu ei pe Ispas. Nu trecură nici două săptămâni şi detectivul îi dădu o veste care îl cam puse pe ganduri. Vasul australian care îl salvase se numea Billabong şi plecase mai de mult timp spre casă. Acest fapt îl întristă foarte tare, deoarece nu primi nici o ştire referitoare la Ispas. Trăia totuşi cu speranţa că motanul nu rămăsese pe corabia abandonată. Aflase şi numele capitanului care îl salvase. Acesta se numea Tom Buddle şi era originar din Sydney. Se duse la căpitania portului şi dădu urgent o depeşă în Australia, în care cerea să ia legătura cu căpitanul Buddle.

Timpul trecea încet, Panait începu chiar să se plictisească de vremea ploioasă şi mohorită a Londrei, când într-o zi mare-i fu bucuria. Primi o scrisoare chiar de la capitanul Tom Buddle, personal. Acesta ieşise la pensie şi avea grijă de un far situat la South Head, capul unei mici peninsule de lângă Sydney. Îi mai scrisese că în compania sa se află şi motanul negru pe care îl găsise pe corabia avariată şi căruia îi spunea Nelson, neştiind ce nume avusese înainte. Panait înebuni de bucurie. Fiindu-i dor de Ispas, fiindu-i dor de mare, fiindu-i dor de aventură, se urcă pe prima corabie care pleca spre Australia. După câteva luni de călatorie, făcând escale la Cape Town, Zanzibar, Bombay şi Jakarta ajunse în sfârşit pe pământul australian.
Portul Sydney i-se păru destul de mic în comparaţie cu marea metropolă Londra. Semăna mai mult cu Brăila, singurele diferenţe fiind că aici nu se vorbea româneşte ci doar o engleză greu de înţeles şi care semăna mult cu dialectul Cockney vorbit pe malurile fluviului Tamisa. Trase la un han, în frumosul cartier The Rocks, unde se învîrtea de obicei lumea cu bani. Nici nu se odihni de loc după călătorie fiind foarte nerăbdător să se întâlnească cu căpitanul şi cu dragul său motan, Ispas – Motan Gras. Închirie o trăsură trasă de doi cai sprinteni şi după trei ore de alergătură, pe drumuri dezfundate şi pline de praf, ajunse la Hornby Lighthouse, denumire dată farului de la South Head. Începuse deja să se însereze. Îi spuse vizitiului să îl aştepte şi se apropie de masiva uşă a casei de lângă turnul farului, în care bătu cu putere.

- Cine mă deranjează la ora asta? se auzi o voce groasă şi răguşita din interior.
- Sunt eu, domnule, cel pe care l-aţi salvat de la moarte în mările Irlandei.
- Sunt prea obosit acum şi n-am nici un chef să văd pe nimeni.
- Dar vă rog, totusi, căpitane Buddle, să-mi deschideţi, deoarece v-am adus un cadou şi totodata aş vrea să îl văd pe Ispas, sau Nelson, cum îi ziceţi dumneavoastră!
- Nu am nevoie de nici un cadou, răspunse răutăcios cel dinăuntru, şi nici nu vreau să-ţi dau motanul înapoi. Este singura mea companie şi nu vreau să mă despart de el. Te-aş ruga să pleci!
- Dar, vă rog domnule să mă înţelegeţi! Am făcut acest drum lung, de la Londra până aici, ca să îmi iau motanul înapoi. El este cel care m-a salvat de la moarte. El este cel care mi-a dat de mâncare cât timp am fost neputincios şi bolnav. Vă dau pe bani, câţi doriţi…Va rog…este al meu!
- Nu-ţi dau nimic şi nu vreau nimic pentru motan ! Acesta să fie recompensa ca te-am recuperat de pe corabia avariată. Vezi-ti de drum…

Panait nu vroia să-l supere pe căpitanul Buddle, mai ales că datorită acestuia ajunsese pe uscat şi fusese dus la spitalul din Plymouth. Îi venea totuşi să plângă de necaz. Măcar să-l fi lăsat să îl vadă pe Ispas. Se aşeză obosit pe banca din faţa casei. Era mâhnit. Nu-i venea să se mai întoarcă la han. Se întunecase de-a binelea. Vizitiul îi făcu semn că venise timpul de plecare. Panait se ridică şi, disperat începu să strige: „Ispas, Ispas...". Nu auzi nici un mieunat. Crezu că fusese păcalit de capitanul cel răutăcios. Poate îşi bătea joc de el. Poate că, Ispas al lui cel drag, nu mai exista. Poate acesta era preţul care trebuia să îl plăteasca pentru că fusese salvat. Adusese cu el un butoiaş de rom care ar fi vrut să i-l dea cadou căpitanului pentru tot ce făcuse pentru el şi motan. Îl rugă pe vizitiu să îl pună lângă uşa de la intrare. Vroia să-i arate celui care îl salvase că el tot recunoscător se simte chiar dacă nu i-se răspunde cu bunăvoinţă. Mai strigă de câteva ori numele motanului şi necăjit, se urcă în trăsură şi porniră spre Rocks. Nu închise ochii toată noaptea. Îşi reproşa lipsa de tact pe care o avusese cu căpitanul. Trebuia să insiste, trebuia totuşi să îl vadă pe Ispas. Oare, nu i-se întâmplase ceva?

A doua zi se învârti fără chef prin oraş. Nu ştia ce să facă. Seara se îmbătă criţă cu nişte marinari malaiezieni, cărora le dădu de băut pe gratis. Dormi puţin şi în aceea noapte. Visase urât şi cu căpitanul şi cu motanul. Îl visase pe Buddle că urca cu Ispas pâna în turnul farului şi că de acolo, îl arunca jos. El, Panait, era şi el acolo şi încerca să-l salveze şi să-l prindă în braţe. Neputând să fugă, din cauza piciorului amputat, nu putea să ajungă să-l prindă la timp. Motanul cădea la distanţă de locul unde se afla. Până când ajungea acolo unde ar fi trebuit să cadă, acesta dispărea. Afară fiind noapte, blana acestuia fiind neagră, era de negăsit. Apoi iar, işi ridica privirile în sus, spre reflectoarele farului şi iar îl vedea pe căpitan cum îl aruncă pe Ispas de sus. Din nou făcea eforturi să-l prindă, neajungând la timp şi iar noaptea neagră înghiţea totul.

Dimineaţa se sculă mahmur şi supărat. Trebuia să facă ceva, trebuia sa ia o decizie. Trebuia să se ducă din nou la Tom Buddle. Trebuia să-l roage din nou, trebuia să-l convingă să-i dea prietenul înapoi, chiar dacă va plăti gras pentru el. De data aceasta, călătoria pâna la Hornby Lighthouse i-se păru şi mai lungă. Trăsura, care o angajase, o umplu cu bunătăţi şi cadouri. Ajunse pe la prînz, când soarele australian cocea ca un cuptor.
Stătea nehotărât în faţa aceleiaşi uşi, unde în urmă cu două seri nu fusese binevenit şi nu i se permisese să intre. Bătu hotarât la uşă, dar de data aceasta nimeni nu-i răspunse. Apăsă cu mâna clanţă. Uşa nefiind incuiată, se deschise. Panait intră în prima odaie de unde venea un miros puternic de rom. Îl strigă pe căpitan, dar din nou, nu primi nici un raspuns. Cercetă la repezeală si celelalte camere, dar nici urmă de căpitan sau motan. Ieşi afară şi se uită disperat în direcţia farului. Observă ca uşa acestuia era deschisă. Se îndreptă cât putu de repede într-acolo şi ajungând la baza scărilor strigă aproape răcnind numele capitanului. Presimţi că se întâmplă ceva rău.

Nu primi nici un răspuns, dar, ca un ecou de sus străbatu un mieunat. „Ispas, Ispas", strigă Panait şi începu să urce cu greu scările în spirală ce duceau la turnul farului. Uitase şi de piciorul de lemn şi de oboseală. Cucerea cu mare trudă, scară dupa scară, mai pe picioare, mai târâş-grăpiş, până cănd, la nivelul trei, îl văzu căzut în nesimţire pe căpitanul Tom Buddle. Acesta mirosea puternic a rom şi se părea că avusese un accident. Degetele mâinii drepte erau înfipte puternic în tunica de marinar, undeva în dreptul inimii, parcă vroind să o scoată de-acolo. Încercă să îl ridice, dar acesta nu se mişca de loc. Îî simţi totusi respiraţia slabă. Uită de motan şi începu să-l strige cât putea de tare pe viziteu, pentru al chema în ajutor. Acesta auzi şi veni în grabă. Căpitanul deschise puţin ochii şi începu să horcăie.

- Inima, inima, îngâimă Buddle.
- Ce aţi păţit domnule? întrebă Panait.
- Inima, căldura, scările, ro...
- Pot să vă ajut cu ceva?
- Pleacă la naiba! Iar ai venit după mâţă?
- Vreau doar să vă ajut...
- Nu-ţi dau nimic! Nelson e doar al meu !...amiralul meu...! şi din nou căpitanul îşi pierdu cunoştinţa.

Vizitiul, flăcău puternic, îl luă pe Buddle în spinare ca pe un sac de cartofi şi coborâ cu grijă scările. Panait, rămas mai în urmă, auzi din nou un mieunat care venea de sus. Urcă cu mare chin înca două nivele şi mare-i fu bucuria când deschise ultima uşă, cea care dădea în încăperea unde se aflau oglinzile şi torţa farului şi se pomeni cu Ispas în braţe. Îl cuprinse o mare bucurie şi începu să plîngă. Motanul însă, toarcea liniştit. Îl sărută, îl mângâie, îi spuse vorbe dulci, vorbe cum nu spusese niciodată nimănui. În sfârşit îl găsise, aici, departe, la capătul lumii. Erau din nou împreună!

Aducându-şi aminte de accidentul nefericitului căpitan, luă motanul în braţe şi coborâ cum putu de repede scările. Flăcăul îl culcase deja pe bolnav în căruţă şi era gata de plecare. Porniră în galop către oraş. Bolnavul horcăia şi se zbătea din când în când. Ajunseră la cea mai apropiată suburbie, Watson’s Bay, unde găsiră un medic. Bătură puternic la uşa acestuia şi îl transportară pe capitan înăuntru. Doctorul începu să îl consulte şi nu după mult timp spuse: „Noroc că l-aţi adus aici repede! Bietul om a făcut un infarct şi trebuie să stea sub îngrijire medicală." Panait îi dădu doctorului o sumă importantă de bani şi îl rugă să îl găzduiască pe bolnav la el în casă până când il va putea transporta la spital.

După două zile, sub supravegherea medicului, îl transportă pe Buddle la spitalul din Sydney. Acolo, datorită îngrijirii medicale de calitate, bătrânul lup de mare se mai puse pe picioare. Panait îl vizita în fiecare zi, mai ales că hanul sau de la Rocks era la o aruncătură de băţ de Macquarie Street, strada pe care se afla spitalul. Acolo îşi făcu chiar şi o prietenă, o soră medicală, tânăra englezoaica, Florence Nightingale. Auzise multe lucruri frumoase despre dânsa, cu mult înainte, la sanatoriul din Londra, unde fusese internat pe perioada cât invăţase să umble cu proteza. Dânsa lucrase acolo, inainte de a veni în Australia. Fiinţa fină, educată, venise la Sydney cu zece, doiprezece ani în urmâ, pentru a organiza primul serviciu de surori medicale din Australia. Îi plăcuse atât de mult noile meleaguri, încât se stabilise permanent aici, chiar dacă ii era dor câteodată, de familie, prietenii din copilărie, sau de clima cu cele patru anotimpuri.
Aceasta se ocupa foarte mult de ingrijirea şi recuperarea sănătăţii căpitanului. Îi era mila şi de marinarul român pentru ca rămăsese infirm atât de tânăr. Panait, proaspăt venit din Londra, avea multe de povestit despre ceea ce se intâmplă acolo, care mai e moda în marea metropolă, ce mai ştia de fostele ei colege, surorile de caritate de la sanatoriu. Îi povesti chiar şi neplăcuta aventură din Marea Irlandei, despre accident, despre Ipsas-Motan Gras şi cum acesta îl ajutase să supravieţuiască. Florence fuse atât de impresionată, încât în prima ei zi liberă îl vizită pe Panait la han ca să cunoască faimosul motan. Îi mai spuse despre prietenul său, Thomas Buddle, că de-acum inainte va avea nevoie de îngrijire şi supraveghere medicală permanentă şi nu va mai putea lucra la far, deoarece aceea muncă cerea un efort fizic destul de mare.

Dupa câteva zile, Buddle se simţi mai bine şi fuse lăsat acasă. Panait, care îl vizitase zi de zi, îi angajă o trasură şi îl transportă până la casa farului din South Head. Îl luase cu el şi pe Ispas, spre bucuria căpitanului care îl ţinuse pe genunchi tot timpul drumului şi îl mângâiase cu tandreţe. Încet, încet, cei doi marinari se împrieteniră. Buddle îl învită pe musafir să rămână peste noapte acolo. Panait vru să-l refuze pe moment, dar ştiind ca acesta avea nevoie de supraveghere medicală şi neîndrăznind să-l supere pe căpitan, luînd motanul cu el, acceptă până la urmă.

Nu dormiră aproape toată noaptea, povestindu-şi unui altuia viaţa de marinar şi aventurile. Marea şi motanul îi apropia şi ii lega unul de altul. Buddle îi spuse de câteva ori lui Panait „fiule", fapt care îl impresionase foarte mult pe acesta, aducâdu-i aminte de tandreţea cu care îl tratase bunul său tată. Îl rugă să nu mai stea la han şi să se mute împreună, în casa de lângă far. Acesta, fiind şi el singur şi neştiind încotro să o apuce, acceptă.

Între timp, administraţia portuară locală di Sydney, detaşă provizoriu, un bărbat tânăr, pentru a se ocupa de întreţinerea şi buna funcţionare a farului. Acesta se mută, împreună cu nevasta şi cei trei copii, într-o cămăruţă din spatele casei lui Tom Buddle. Căpitanul deveni din ce în ce mai morocanos, deoarece copiii făceau multă gălăgie şi alergau toată ziua după Ispas, trăgându-l de coadă sau aruncând cu pietre în sărmana vietate nevinovată. Buddle fumegând de nervi, se duse la căpitănie şi ceru să fie trecut în rezervă, deoarece nu mai avea ce să facă la far. Dorea să plece de acolo deoarece se simţea inutil. Vroia să aibă linişte şi de aceea căuta să cumpere o căsuţa undeva aproape de ocean.

Panait se pregătea să se întoarcă acasă. Dar la care casă? La Brăila nu mai avea pe nimeni! Anul era 1877. România era în toiul războiului cu turcii. Accesul navelor prin strâmtoarea Bosfor era controlat de musulmani, fapt care periclita chiar şi navigaţia pe Dunăre. Nu ştia ce să facă. S-ar fi dus cu o corabie până la Londra şi de acolo peste Canalul Manecii ar fi ajuns în Franţa, dar drumul pâna în România era destul de lung şi periculos la acele vremuri. Singurii săi prieteni, Florence, Ispas şi Tom, erau aici în Australia.

Căpitanul simţindu-i zbuciumul îl invită să se stabilească la Sydney şi să locuiască împreună. După clipe de gândire şi zbucium acesta acceptă şi chiar de a doua zi porniră impreună să găsească o casă de cumpărat. Vâzură multe proprietăţi frumoase. De bani nu se plângeau, deoarece amândoi aveau destui, Panait cu suma luată de la asigurare, iar Tom cu cea primită de pe urma pensionării. Cel mai mult le plăcuse o casă ciudată, situată pe creştetul văii care se deschidea spre Tamarama Beach şi care o cumpărară în grabă.

Locul, semana cu o prapastie sălbatică, acoperită cu vegetaţie luxuriantă şi cu ieşire uşor accesibilă la drumul principal care ducea spre mijocul oraşului. În partea opusă, panorama era superbă, dedesubt marea de verdeaţă se unea cu un golf mititel acoperit cu nisip fin de culoarea aurului, mângâiat lin de de apele albastre ale oceanului Pacific, care te invitau parcă la un voiaj sau la aventură pe intinsul lor.

Casa era semisuspendată peste malul abrupt al prăpastiei fiind aşezată pe o fostă platforma militară de observaţie.
Platforma o construiseră cu mulţi ani în urmă, deţinuţii din noua colonie engleză, din ordinul marinei militare a coroanei britanice, cu scopul de a se amplasa pe ea tunuri care sa păzească coasta de est de vre-o invazie străină. Clădirea însă, era destul de nouă şi foarte solidă. O reparară şi o amenajară dându-i o formă de corabie. În loc de valuri, pluteau pe un hău de verdeaţă. Aveau chiar şi un catarg înfipt în mijlocul curţii, pe care fluturau două steaguri, cel englezesc şi cel românesc.

În fiecare dimineaţă, cam pe la aceeaşi oră, cei doi ieşeau pe punte, unde foarte serioşi, executau parcă, procesiunea inspecţiei echipajului şi a „corabiei". Buddle, gras cu barba albă, îmbrăcat în uniforma marinei comerciale engleze, era căpitanul. Panait, musculos şi binelegat se îmbraca de obicei ca un simplu marinar, dar câteodată işi lua si el vestonul alb de căpitan de corabie. Atunci, comenzile erau strigate şi mai puternic, de parca cei doi erau angajaţi intr-o batalie pe mare. Spectacolul era caraghios, dar foarte amuzant şi interesant. Atât vecinii, cât şi cei din împrejurimi, aveau multă admiraţie pentru cei doi. Singurul, care nu-i lua niciodată în serios era Nelson-Ispas. Ambii stăpâni, poate din mândrie naţională, îl strigau pe numele pe care fiecare i-l dăduseră. Pentru Panait, motanul rămăsese tot Ispas-Motan Gras, nume pe care i-l dădu-se maică-sa şi vecinii din Brăila.. Tom, în schimb, îl striga Nelson, dar uneori când avea spectatori i-se adresa elegant şi cu respect spunându-i „Sir", sau „Domnule amiral".

Câteodată când mai trăgea un păhărel în plus, căpitanul, luând o mimică foarte serioasă, se proţăpea în faţa lui Nelson şi îi dădea raportul de parca s-ar fi aflat în faţa corpului de ofiţeri ai marinei imperiale britanice. Atunci Panait, ca să râdă de el, începea să vorbească în limba lui Napoleon şi îşi punea pe cap o pălărie în formă de trigon, care împreună cu piciorul de lemn îi dădeau un aer mai autentic de pirat, decât de învinsul de la Waterloo. Acest lucru îl scotea din sărite pe bătrânul lup de mare şi astfel începea cearta, ameninţând că va da jos steagul inamic de pe catargul din curte. Soarele puternic australian decolorase culoarea galbenă a tricolorului românesc, transformându-o în alb, fapt care îl făcea să semene din ce în ce mai mult cu steagului franţuzesc.

Buddle, având mersul mai vioi, ajungea mai repede la catarg şi se căznea să dea jos steagul românesc. Panait suparăt, lua motanul sub braţ şi se făcea că pleacă. Bineînţeles urma împăcarea, care se termina de obicei cu un chiolhan.

Cu timpul, lui Ispas începuseră să-i albească mustăţile. Într-o dimineată căpitanul Thomas Buddle nu mai răspunse la apel. Panait fuse foarte mâhnit din această cauză. Işi pierduse poate, cel mai bun prieten-om, care îl avusese vre-odata. Îl îngropă în cimitirul din apropiere şi deseori putea fi văzut împreună cu motanul negru stând nemişcat ore în şir lângă mormântul acestuia.

Anii au trecut. Despre Panait şi Ispas-Motan Gras nu mai ştie nimeni nimic la Sydney, sau nici macar la Tamarama. Din când în când, lumea vorbeşte despre paradisul pisicilor din tufişurile care cresc pe coasta văii şi îndemânarea cu care acestea prind peşte, băgându-şi coada în apă, atunci când marea e liniştită.

Totuşi acolo, se mai pastrează încă, o casuţă albă în formă de corabie. Cei care au norocul să poată face o vizită prin acele locuri, mai pot vedea, pe peretele de piatră de lângă uşă, o placă mică de marmura albă, pe care este sculptată o timonă, un motan şi iniţialele „N.I.M.G.".
Poate, Nelson-Ispas-Motan Gras!





urmator (2/2) urmator