De la lume adunate...
Praslea cel voinic si merele de aur
Pagina: 1/2
A fost odata ca niciodata etc.
Era odata un împarat puternic si mare si avea pe lânga palaturile sale o gradina frumoasa, bogata de flori si mestesugita nevoie mare! Asa gradina nu se mai vazuse pâna atunci, p-acolo. În fundul gradinii avea si un mar care facea mere de aur si, de când îl avea el, nu putuse sa manânce din pom mere coapte, caci, dupa ce le vedea înflorind, crescând si pârguindu-se, venea oarecine noaptea si le fura, tocmai când erau sa se coaca. Toti paznicii din toata împaratia si cei mai alesi ostasi, pe care îi pusese împaratul ca sa pândeasca, n-au putut sa prinza pe hoti. În cele de pe urma, veni fiul cel mai mare al împaratului si-i zise:
- Tata, am crescut în palaturile tale, m-am plimbat prin asta gradina de atâtea ori si am vazut roade foarte frumoase în pomul din fundul gradinii, dar n-am putut gusta niciodata din ele; acum a dat în copt, da-mi voie ca noptile astea sa pazesc însumi, si ma prinz ca voi pune mâna pe acel tâlhar care ne jefuieste.
- Dragul meu, zise tata-sau, atâtia oameni voinici au pazit si n-au facut nici o isprava. Doresc prea mult sa vaz la masa mea macar un mar din acest pom care m-a tinut atâta suma de bani si de aceea, iata, ma înduplec si te las ca sa pândesti, macar ca nu-mi vine a crede ca o sa izbutesti.
Atunci fiul împaratului se puse la pânda o saptamâna întreaga: noaptea pândea si ziua se odihnea; iara când fu într-o dimineata, se întoarse trist la tata-sau si-i spuse cum priveghease pâna la miezul noptii, cum pe urma îl apucase o piroteala de nu se mai putea tinea pe picioare, cum, mai târziu, somnul îl coplesi si cazu ca un mort, fara sa se poata destepta decât tocmai când soarele era radicat de doua sulite, si atuncea vazu ca merele lipsesc.
Nepovestita fu mâhnirea tatalui sau, când auzi spuindu-i-se asta întâmplare.
De sila, de mila, fu nevoit a mai astepta înca un an, ca sa faca si voia fiului sau celui mijlociu, care cerea cu staruinta de la tata-sau ca sa-l lase si pe dânsul sa pândeasca, si se lega ca el va prinde pe hotii care îi faceau atâta întristare.
Timpul veni, merele începura a se pârgui; atunci fiul sau cel mijlociu pazi si el; dara pati ca si frate-sau cel mare.
Tata-sau, deznadajduit, pusese în gând sa-l taie; dar fiul sau cel mai mic, Prâslea, veni cu rugaciune catre tata-sau, si-i zise:
- Tata, atâtia ani l-ai tinut, ai suferit atâtea necazuri dupa urma acestui pom, mai lasa-l, rogu-te, si anul acesta, sa-mi încerc si eu norocul.
- Fugi d-aci, nesocotitule, zise împaratul. Fratii tai cei mai mari, atâti si atâti oameni voinici si deprinsi cu nevoile n-au putut face nimic, si tocmai tu, un mucos ca tine, o sa izbuteasca? N-auzi tu ce prapastii spun fratii tai? Aici trebuie sa fie ceva vraji.
- Eu nu ma încumet, zise Prâslea, a prinde pe hoti, ci zic ca o încercare de voi face si eu, nu poate sa-ti aduca nici un rau.
Împaratul se îndupleca si mai lasa pomul netaiat înca un an.
Sosi primavara: pomul înflori mai frumos si lega mai mult decât altadata. Împaratul se veseli de frumusetea florilor si de multimea roadelor sale, dara când se gândea ca nici în anul acesta n-o sa aiba parte de merele lui cele aurite, se caia ca l-a lasat netaiat. Prâslea se ducea adesea prin gradina, da ocol marului si tot planuia. În sfârsit, merele începura a se pârgui. Atunci fiul cel mai mic al împaratului zise:
- Tata, iata a sosit timpul; ma duc sa pândesc si eu.
- Du-te, zise împaratul; dara negresit ca si tu ai sa te întorci rusinat ca fratii tai cei mai mari.
- Pentru mine n-are sa fie asa mare rusine, zise el; fiindca eu nu numai ca sunt mai mic, dar nici nu ma leg ca sa prânz pe tâlhari, ci numai o cercare sa fac.
Cum veni seara, se duse, îsi lua carti de citit, doua tepuse, arcul si tolba cu sagetile. Îsi alese un loc de pânda într-un colt pe lânga pom, batu tepusele în pamânt si se puse între ele, asa cum sa-i vina unul dinainte si altul la spate ca, daca îi va veni somn si ar motai, sa se loveasca cu barba în cel de dinaintea lui si daca ar da capul pe spate, sa se loveasca cu ceafa în cel de dinapoi.
Astfel pândi pâna când, într-una din nopti, cam dupa miezul noptii, simti ca-l atinge încetisor boarea zorilor care îl îmbata cu mirosul sau cel placut, o piroteala molesitoare se alega de ochii lui; dara loviturile ce suferi vrând sa motaiasca îl desteptara, si ramase priveghind pâna când, pe la revarsat de zori, un usor fâsâit se auzi prin gradina. Atunci, cu ochii tinta la pom, lua arcul si sta gata; fâsâitul se auzi mai tare si un oarecine se apropie de pom si se apuca de ramurile lui; atunci el dete o sageata, dete doua si, când dete cu a treia, un geamat iesi de lânga pom si apoi o tacere de moarte se facu; iara el, cum se lumina putin, culese câteva mere din pom, le puse pe o tipsie de aur si le duse la tatal sau.
Niciodata n-a simtit împaratul mai mare bucurie decât când a vazut la masa sa merele de aur din care nu gustase niciodata.
- Acum, zise Prâslea, sa cautam si pe hot.
Dara împaratul, multumit ca pipaise merele cele aurite, nu mai voia sa stie de hoti. Fiul sau însa nu se lasa cu una cu doua, ci, aratând împaratului dâra de sânge ce lasase pe pamânt rana ce facuse hotului, îi spuse ca se duce sa-l caute si sa-l aduca împaratului chiar din gaura de sarpe. Si chiar de a doua zi vorbi cu fratii lui ca sa mearga împreuna pe urma hotului si sa-l prinza.
Fratii sai prinsesera pizma pe el pentru ca fusese mai vrednic decât dânsii si cautau prilej ca sa-l piarza; de aceea si voira bucuros sa mearga. Ei se pregatira si pornira.
Se luara, deci, dupa dâra sângelui si merse, merse, pâna ce iesira la pustietate, de acolo mai merse oleaca pâna ce dete de o prapastie, unde se si pierdu dâra. Ocolira împregiurul prapastiei si vazura ca dâra de sânge nu mai înainta. Atunci pricepura ei ca în prapastia aceea trebuie sa locuiasca furul merelor.
Dara cum sa se lase înauntru? Poruncira numaidecât vârteje si funii groase, si îndata se si gatira. Le asezara, si se lasa fratele cel mare.
- Dara, zise el, când voi scutura frânghia, sa ma scoateti afara.
Asa si facura. Dupa fratele cel mare se coborî cel mijlociu si facu si el ca cel dintâi, atâta numai ca se lasa ceva mai în jos.
- Acum e rândul meu sa ma las în prapastie, zise Prâslea, vazând ca fratii cei mari se codesc; când voi misca frânghia, voi mai mult sa ma lasati în jos; si dupa ce veti vedea ca frânghia nu se mai duce la vale, sa puneti paznici sa pazeasca si, când va vedea ca frânghia se misca de loveste marginile groapei, sa o trageti afara.
Se lasa si cel mai mic din frati si, de ce misca frânghia, d-aia îl lasa mai jos, si-l lasara, si-l lasara, pâna ce vazura ca frânghia nu mai sta întinsa, cum este când are ceva atârnat de capatul ei.
Atunci fratii tinura sfat si zisera:
- Sa asteptam pâna ce vom vedea daca face vreo izbânda, si atunci, ori bine ori rau de va face, sa-l pierdem, ca sa ne curatim de unul ca dânsul care ne face de rusine.
Prâslea ajunse pe tarâmul cellalt, se uita cu sfiala în toate partile, si cu mare mirare vazu toate lucrurile schimbate; pamântul, florile, copacii, lighioni altfel faptuite erau p-acolo. Deocamdata îi cam fu frica, dara, îmbarbartându-se, apuca pe un drum si merse pâna dete de niste palaturi cu totul si cu totul de arama.
Nevazând nici pui de om pe care sa-l întrebe câte ceva, intra în palat, ca sa vaza cine locuia acolo. În pragul usii îl întâmpina o fata frumusica, care zise:
- Multumesc lui Dumnezeu ca ajunsei sa mai vaz om de pe tarâmul nostru. Cum ai ajuns aice, frate, îl întreba ea: aici este mosia a trei frati zmei, care ne-au rapit de la parintii nostri, si suntem trei surori si fete de împarat de pe tarâmul de unde esti tu.
Atunci el povesti în scurt toata istoria cu merele, cum a ranit pe hot si cum a venit dupa dâra sângelui pâna la groapa pe unde s-a lasat în jos la ea, si o întreba ce fel de oameni sunt zmeii aceia si daca sunt voinici.
Ea îi spuse apoi ca fiecare din zmei si-a ales câte una din ele si le tot sileste sa-i ia de barbati, iara ele se tot împotrivesc cu fel de fel de vorbe, cerându-le câte în luna si în soare, si ei se fac luntre si punte de le împlinesc toate voile.
- Ei sunt în adevar voinici, adaoga ea, însa cu vrerea lui Dumnezeu poate îi vei birui. Dara pâna una alta ascunde-te, vai de mine! undeva, sa nu dea zmeul peste tine în casa lui, ca e nabadaios si se face leu-paraleu. Acum e timpul când are sa vina la prânz, si are obicei de arunca buzduganul cale de un conac si loveste în usa, în masa si se pune în cui.
N-apuca sa ispraveasca vorba, si se auzi ceva ca suiera, ca loveste în usa, în masa, si buzduganul se arata si se aseza în cui. Dara Prâslea lua buzduganul, îl azvârli înapoi mai departe decât îl azvârlise zmeul; si, când era prin dreptul lui, îl atinse pe umere.
Zmeul, speriat, statu în loc, se uita dupa buzdugan, se duse de-l lua si se întoarse acasa. Când era la poarta, începu sa strige:
- Hâm! Hâm! aici miroase a carne de om de pe tarâmul cellalt; si, vazând pe fiul de împarat ce-i iesise înainte, îi zise: Ce vânt te-a adus pe aici, omule, ca sa-ti ramâie oasele pe alt tarâm?
- Am venit ca sa prinz pe furii merelor de aur ale tatalui meu.
- Noi suntem, îi zise zmeul; cum vrei sa ne batem? În buzdugane sa ne lovim, în sabii sa ne taiem, ori în lupta sa ne luptam?
- Ba în lupta ca e mai dreapta, raspunse Prâslea.
Atunci se apucara la trânta, si se luptara si se luptara, pâna când zmeul baga pe Prâslea în pamânt pâna la glezne; iar Prâslea se opinti odata, aduse pe zmeu si, trântindu-l, îl baga în pamânt pâna în genunchi si-i taie capul.
Fata, cu ochii plini de lacrimi, îi multumi ca a scapat-o de zmeu, si-l ruga sa-i fie mila si de surorile ei.
Dupa ce se odihni vreo doua zile, porni, dupa povata fetei, la sora-sa cea mijlocie care avea palaturile de argint.
Acolo, ca si la cea mare, fu primit cu bucurie; fata îl ruga sa se ascunza; iar el nu voi; ci, când veni buzduganul sa se aseze în cui, pe care îl aruncase zmeul ei cale de doua conace, el îl arunca mult mai îndarat, izbind si pe zmeu în cap; iara zmeul veni turburat, se lupta cu Prâslea ca si frate-sau cel mare, si ramase si el mort.
Fata, dupa ce îi multumi, îl povatui cum sa faca ca sa scape din robie si pe sora lor cea mica.
- Desi e mai puternic, zise fata, decât fratii lui pe care i-ai omorât, dar cu ajutorul lui Dumnezeu si mai ales ca e si cam bolnav din lovitura ce i-ai dat cu sageata când a vrut sa fure merele, nadajduiesc ca-i vei veni de hac.
O saptamâna întreaga se desfatara împreuna cu amândoua fetele, si Prâslea, odihnindu-se de ostenelile ce încercase, porni si catre zmeul de al treilea.
Vazând palaturile de aur în care locuia zmeul cel mic, ramase cam pe gânduri, dara, luându-si inima în dinti, intra înauntru. Cum îl vazu fata, îl ruga ca pe Dumnezeu sa o scape de zmeu, care, zicea ea, e otarât ca, îndata ce se va face sanatos bine, sa o sileasca oricum sa se însoteasca cu dânsul.
Abia ispravise vorba si buzduganul, izbind în usa si în masa, se puse în cui. Prâslea întreba ce putere are zmeul si îi spuse ca arunca buzduganul cale de trei conace; atunci el îl arunca si mai departe, lovindu-l în piept.
Zmeul, turburat de mânie, se întoarse numaidecât acasa.
- Cine este acela care-a cutezat sa calce hotarele mele si sa intre în casa mea?
- Eu sunt, zise Prâslea.
- Daca esti tu, îi raspunse zmeul, am sa te pedepsesc amar pentru nesocotinta ta. Cum ai vrut, venit-ai; dara nu te vei mai duce cum vei voi.
- Cu ajutorul lui Dumnezeu, îi raspunse Prâslea, am eu ac si de cojocul tau.
Atunci se învoira sa se ia la lupta dreapta,
si se luptara,
si se luptara,
zi de vara
pâna seara;
iara când fu pe la namiez, se facura amândoi doua focuri si asa se bateau; un corb însa le tot da ocol, croncanind. Vazându-l zmeul îi zise:
- Corbule, corbule! ia seu în unghiile tale si pune peste mine, ca-ti voi da stârvul asta tie.
- Corbule, corbule! îi zise si Prâslea, daca vei pune peste mine seu, eu îti voi da trei stârvuri.
- Unde da Dumnezeu sa caza o asemenea tifla peste mine! Mi-as satura salasul întreg.
- Adevar graieste gura mea, îi raspunse Prâslea.
Era odata un împarat puternic si mare si avea pe lânga palaturile sale o gradina frumoasa, bogata de flori si mestesugita nevoie mare! Asa gradina nu se mai vazuse pâna atunci, p-acolo. În fundul gradinii avea si un mar care facea mere de aur si, de când îl avea el, nu putuse sa manânce din pom mere coapte, caci, dupa ce le vedea înflorind, crescând si pârguindu-se, venea oarecine noaptea si le fura, tocmai când erau sa se coaca. Toti paznicii din toata împaratia si cei mai alesi ostasi, pe care îi pusese împaratul ca sa pândeasca, n-au putut sa prinza pe hoti. În cele de pe urma, veni fiul cel mai mare al împaratului si-i zise:
- Tata, am crescut în palaturile tale, m-am plimbat prin asta gradina de atâtea ori si am vazut roade foarte frumoase în pomul din fundul gradinii, dar n-am putut gusta niciodata din ele; acum a dat în copt, da-mi voie ca noptile astea sa pazesc însumi, si ma prinz ca voi pune mâna pe acel tâlhar care ne jefuieste.
- Dragul meu, zise tata-sau, atâtia oameni voinici au pazit si n-au facut nici o isprava. Doresc prea mult sa vaz la masa mea macar un mar din acest pom care m-a tinut atâta suma de bani si de aceea, iata, ma înduplec si te las ca sa pândesti, macar ca nu-mi vine a crede ca o sa izbutesti.
Atunci fiul împaratului se puse la pânda o saptamâna întreaga: noaptea pândea si ziua se odihnea; iara când fu într-o dimineata, se întoarse trist la tata-sau si-i spuse cum priveghease pâna la miezul noptii, cum pe urma îl apucase o piroteala de nu se mai putea tinea pe picioare, cum, mai târziu, somnul îl coplesi si cazu ca un mort, fara sa se poata destepta decât tocmai când soarele era radicat de doua sulite, si atuncea vazu ca merele lipsesc.
Nepovestita fu mâhnirea tatalui sau, când auzi spuindu-i-se asta întâmplare.
De sila, de mila, fu nevoit a mai astepta înca un an, ca sa faca si voia fiului sau celui mijlociu, care cerea cu staruinta de la tata-sau ca sa-l lase si pe dânsul sa pândeasca, si se lega ca el va prinde pe hotii care îi faceau atâta întristare.
Timpul veni, merele începura a se pârgui; atunci fiul sau cel mijlociu pazi si el; dara pati ca si frate-sau cel mare.
Tata-sau, deznadajduit, pusese în gând sa-l taie; dar fiul sau cel mai mic, Prâslea, veni cu rugaciune catre tata-sau, si-i zise:
- Tata, atâtia ani l-ai tinut, ai suferit atâtea necazuri dupa urma acestui pom, mai lasa-l, rogu-te, si anul acesta, sa-mi încerc si eu norocul.
- Fugi d-aci, nesocotitule, zise împaratul. Fratii tai cei mai mari, atâti si atâti oameni voinici si deprinsi cu nevoile n-au putut face nimic, si tocmai tu, un mucos ca tine, o sa izbuteasca? N-auzi tu ce prapastii spun fratii tai? Aici trebuie sa fie ceva vraji.
- Eu nu ma încumet, zise Prâslea, a prinde pe hoti, ci zic ca o încercare de voi face si eu, nu poate sa-ti aduca nici un rau.
Împaratul se îndupleca si mai lasa pomul netaiat înca un an.
Sosi primavara: pomul înflori mai frumos si lega mai mult decât altadata. Împaratul se veseli de frumusetea florilor si de multimea roadelor sale, dara când se gândea ca nici în anul acesta n-o sa aiba parte de merele lui cele aurite, se caia ca l-a lasat netaiat. Prâslea se ducea adesea prin gradina, da ocol marului si tot planuia. În sfârsit, merele începura a se pârgui. Atunci fiul cel mai mic al împaratului zise:
- Tata, iata a sosit timpul; ma duc sa pândesc si eu.
- Du-te, zise împaratul; dara negresit ca si tu ai sa te întorci rusinat ca fratii tai cei mai mari.
- Pentru mine n-are sa fie asa mare rusine, zise el; fiindca eu nu numai ca sunt mai mic, dar nici nu ma leg ca sa prânz pe tâlhari, ci numai o cercare sa fac.
Cum veni seara, se duse, îsi lua carti de citit, doua tepuse, arcul si tolba cu sagetile. Îsi alese un loc de pânda într-un colt pe lânga pom, batu tepusele în pamânt si se puse între ele, asa cum sa-i vina unul dinainte si altul la spate ca, daca îi va veni somn si ar motai, sa se loveasca cu barba în cel de dinaintea lui si daca ar da capul pe spate, sa se loveasca cu ceafa în cel de dinapoi.
Astfel pândi pâna când, într-una din nopti, cam dupa miezul noptii, simti ca-l atinge încetisor boarea zorilor care îl îmbata cu mirosul sau cel placut, o piroteala molesitoare se alega de ochii lui; dara loviturile ce suferi vrând sa motaiasca îl desteptara, si ramase priveghind pâna când, pe la revarsat de zori, un usor fâsâit se auzi prin gradina. Atunci, cu ochii tinta la pom, lua arcul si sta gata; fâsâitul se auzi mai tare si un oarecine se apropie de pom si se apuca de ramurile lui; atunci el dete o sageata, dete doua si, când dete cu a treia, un geamat iesi de lânga pom si apoi o tacere de moarte se facu; iara el, cum se lumina putin, culese câteva mere din pom, le puse pe o tipsie de aur si le duse la tatal sau.
Niciodata n-a simtit împaratul mai mare bucurie decât când a vazut la masa sa merele de aur din care nu gustase niciodata.
- Acum, zise Prâslea, sa cautam si pe hot.
Dara împaratul, multumit ca pipaise merele cele aurite, nu mai voia sa stie de hoti. Fiul sau însa nu se lasa cu una cu doua, ci, aratând împaratului dâra de sânge ce lasase pe pamânt rana ce facuse hotului, îi spuse ca se duce sa-l caute si sa-l aduca împaratului chiar din gaura de sarpe. Si chiar de a doua zi vorbi cu fratii lui ca sa mearga împreuna pe urma hotului si sa-l prinza.
Fratii sai prinsesera pizma pe el pentru ca fusese mai vrednic decât dânsii si cautau prilej ca sa-l piarza; de aceea si voira bucuros sa mearga. Ei se pregatira si pornira.
Se luara, deci, dupa dâra sângelui si merse, merse, pâna ce iesira la pustietate, de acolo mai merse oleaca pâna ce dete de o prapastie, unde se si pierdu dâra. Ocolira împregiurul prapastiei si vazura ca dâra de sânge nu mai înainta. Atunci pricepura ei ca în prapastia aceea trebuie sa locuiasca furul merelor.
Dara cum sa se lase înauntru? Poruncira numaidecât vârteje si funii groase, si îndata se si gatira. Le asezara, si se lasa fratele cel mare.
- Dara, zise el, când voi scutura frânghia, sa ma scoateti afara.
Asa si facura. Dupa fratele cel mare se coborî cel mijlociu si facu si el ca cel dintâi, atâta numai ca se lasa ceva mai în jos.
- Acum e rândul meu sa ma las în prapastie, zise Prâslea, vazând ca fratii cei mari se codesc; când voi misca frânghia, voi mai mult sa ma lasati în jos; si dupa ce veti vedea ca frânghia nu se mai duce la vale, sa puneti paznici sa pazeasca si, când va vedea ca frânghia se misca de loveste marginile groapei, sa o trageti afara.
Se lasa si cel mai mic din frati si, de ce misca frânghia, d-aia îl lasa mai jos, si-l lasara, si-l lasara, pâna ce vazura ca frânghia nu mai sta întinsa, cum este când are ceva atârnat de capatul ei.
Atunci fratii tinura sfat si zisera:
- Sa asteptam pâna ce vom vedea daca face vreo izbânda, si atunci, ori bine ori rau de va face, sa-l pierdem, ca sa ne curatim de unul ca dânsul care ne face de rusine.
Prâslea ajunse pe tarâmul cellalt, se uita cu sfiala în toate partile, si cu mare mirare vazu toate lucrurile schimbate; pamântul, florile, copacii, lighioni altfel faptuite erau p-acolo. Deocamdata îi cam fu frica, dara, îmbarbartându-se, apuca pe un drum si merse pâna dete de niste palaturi cu totul si cu totul de arama.
Nevazând nici pui de om pe care sa-l întrebe câte ceva, intra în palat, ca sa vaza cine locuia acolo. În pragul usii îl întâmpina o fata frumusica, care zise:
- Multumesc lui Dumnezeu ca ajunsei sa mai vaz om de pe tarâmul nostru. Cum ai ajuns aice, frate, îl întreba ea: aici este mosia a trei frati zmei, care ne-au rapit de la parintii nostri, si suntem trei surori si fete de împarat de pe tarâmul de unde esti tu.
Atunci el povesti în scurt toata istoria cu merele, cum a ranit pe hot si cum a venit dupa dâra sângelui pâna la groapa pe unde s-a lasat în jos la ea, si o întreba ce fel de oameni sunt zmeii aceia si daca sunt voinici.
Ea îi spuse apoi ca fiecare din zmei si-a ales câte una din ele si le tot sileste sa-i ia de barbati, iara ele se tot împotrivesc cu fel de fel de vorbe, cerându-le câte în luna si în soare, si ei se fac luntre si punte de le împlinesc toate voile.
- Ei sunt în adevar voinici, adaoga ea, însa cu vrerea lui Dumnezeu poate îi vei birui. Dara pâna una alta ascunde-te, vai de mine! undeva, sa nu dea zmeul peste tine în casa lui, ca e nabadaios si se face leu-paraleu. Acum e timpul când are sa vina la prânz, si are obicei de arunca buzduganul cale de un conac si loveste în usa, în masa si se pune în cui.
N-apuca sa ispraveasca vorba, si se auzi ceva ca suiera, ca loveste în usa, în masa, si buzduganul se arata si se aseza în cui. Dara Prâslea lua buzduganul, îl azvârli înapoi mai departe decât îl azvârlise zmeul; si, când era prin dreptul lui, îl atinse pe umere.
Zmeul, speriat, statu în loc, se uita dupa buzdugan, se duse de-l lua si se întoarse acasa. Când era la poarta, începu sa strige:
- Hâm! Hâm! aici miroase a carne de om de pe tarâmul cellalt; si, vazând pe fiul de împarat ce-i iesise înainte, îi zise: Ce vânt te-a adus pe aici, omule, ca sa-ti ramâie oasele pe alt tarâm?
- Am venit ca sa prinz pe furii merelor de aur ale tatalui meu.
- Noi suntem, îi zise zmeul; cum vrei sa ne batem? În buzdugane sa ne lovim, în sabii sa ne taiem, ori în lupta sa ne luptam?
- Ba în lupta ca e mai dreapta, raspunse Prâslea.
Atunci se apucara la trânta, si se luptara si se luptara, pâna când zmeul baga pe Prâslea în pamânt pâna la glezne; iar Prâslea se opinti odata, aduse pe zmeu si, trântindu-l, îl baga în pamânt pâna în genunchi si-i taie capul.
Fata, cu ochii plini de lacrimi, îi multumi ca a scapat-o de zmeu, si-l ruga sa-i fie mila si de surorile ei.
Dupa ce se odihni vreo doua zile, porni, dupa povata fetei, la sora-sa cea mijlocie care avea palaturile de argint.
Acolo, ca si la cea mare, fu primit cu bucurie; fata îl ruga sa se ascunza; iar el nu voi; ci, când veni buzduganul sa se aseze în cui, pe care îl aruncase zmeul ei cale de doua conace, el îl arunca mult mai îndarat, izbind si pe zmeu în cap; iara zmeul veni turburat, se lupta cu Prâslea ca si frate-sau cel mare, si ramase si el mort.
Fata, dupa ce îi multumi, îl povatui cum sa faca ca sa scape din robie si pe sora lor cea mica.
- Desi e mai puternic, zise fata, decât fratii lui pe care i-ai omorât, dar cu ajutorul lui Dumnezeu si mai ales ca e si cam bolnav din lovitura ce i-ai dat cu sageata când a vrut sa fure merele, nadajduiesc ca-i vei veni de hac.
O saptamâna întreaga se desfatara împreuna cu amândoua fetele, si Prâslea, odihnindu-se de ostenelile ce încercase, porni si catre zmeul de al treilea.
Vazând palaturile de aur în care locuia zmeul cel mic, ramase cam pe gânduri, dara, luându-si inima în dinti, intra înauntru. Cum îl vazu fata, îl ruga ca pe Dumnezeu sa o scape de zmeu, care, zicea ea, e otarât ca, îndata ce se va face sanatos bine, sa o sileasca oricum sa se însoteasca cu dânsul.
Abia ispravise vorba si buzduganul, izbind în usa si în masa, se puse în cui. Prâslea întreba ce putere are zmeul si îi spuse ca arunca buzduganul cale de trei conace; atunci el îl arunca si mai departe, lovindu-l în piept.
Zmeul, turburat de mânie, se întoarse numaidecât acasa.
- Cine este acela care-a cutezat sa calce hotarele mele si sa intre în casa mea?
- Eu sunt, zise Prâslea.
- Daca esti tu, îi raspunse zmeul, am sa te pedepsesc amar pentru nesocotinta ta. Cum ai vrut, venit-ai; dara nu te vei mai duce cum vei voi.
- Cu ajutorul lui Dumnezeu, îi raspunse Prâslea, am eu ac si de cojocul tau.
Atunci se învoira sa se ia la lupta dreapta,
si se luptara,
si se luptara,
zi de vara
pâna seara;
iara când fu pe la namiez, se facura amândoi doua focuri si asa se bateau; un corb însa le tot da ocol, croncanind. Vazându-l zmeul îi zise:
- Corbule, corbule! ia seu în unghiile tale si pune peste mine, ca-ti voi da stârvul asta tie.
- Corbule, corbule! îi zise si Prâslea, daca vei pune peste mine seu, eu îti voi da trei stârvuri.
- Unde da Dumnezeu sa caza o asemenea tifla peste mine! Mi-as satura salasul întreg.
- Adevar graieste gura mea, îi raspunse Prâslea.
urmator (2/2)
