De la lume adunate...
Soarele si luna
Odata, în vremea de început, când ceasurile mergeau înapoi, undeva, la capatul pamântului, unde cerul îsi varsa lacrimile în mare, pe o insula bogata se înalta un palat stralucitor. De fapt, întreaga insula era stapânita de Împaratul Soare, un conducator bun si întelept. Toti supusii lui erau multumiti si mândri ca faceau parte din regatul de la capatul lumii, unde zarile se întâlneau sa-si dea binete, spalându-se cu roua primei dimineti.
De fapt nu era vorba de o dimineata asa cum stim noi, pentru ca, în împaratia aceea nu era niciodata noapte. Bine, veti spune, dar cum se odihneau oamenii? Pentru ca, trebuie sa va spun, ei munceau din greu, dar cu multa placere, stiind ca toata truda este pentru ei, ca Împaratul nu pretinde nimic doar pentru familia lui. Asadar toata împaratia, când ar fi venit vremea sa doarma, se adunau pe o câmpie verde si întinsa unde ascultau muzica nemaipomenita a naturii, dansând si râzând, îmbratisându-se si oferindu-si unul altuia prinosul de iubire acumulat în timp ce lucrasera.
Împaratul Soare fusese si el un simplu traitor, dar harnicia si inteligenta lui i-au determinat pe oamenii locului sa-l aleaga cârmaci. Nu era, ca în alte împaratii, nici vorba de mostenire. Daca împaratul nu-si crestea copiii cum se cuvenea sau daca nu avea urmasi, lumea alegea în locul lui pe cel mai drept, mai bun si mai istet dintre ei.
Nici acolo, în scaunul împaratesc, nu era însa numai huzur si petrecere. De cum se termina timpul de refacere, toata lumea se întorcea la munca, împreuna cu bravul Soare, ce trudea sa împarta cât mi chibzuit bunurile poporului sau.
Nimeni nu stia cum a ajuns primul om acolo, în tinutul albastru, înconjurat de ape si vegheat de cerul senin. Era parca dintotdeauna, pentru totdeauna. Oamenii se respectau, se ajutau si se iubeau. Nu se stia ce este ura, egoismul, invidia. Toti erau egali si nimeni nu cauta sa aiba mai mult. Erau împacati cu natura firii lor.
Când sosi vremea, Împaratul îsi alese o fata frumoasa, pe nume Luna, neîntrecuta pentru dibacia, cumpatarea si bunatatea ei. A fost o nunta mândra, cu alai si veselie multa, iar poporul întreg s-a bucurat pentru nasterea familiei ce avea sa se împlineasca.
La palat toate mergeau foarte bine, ca în povesti, iar toti servitorii erau platiti pentru fiecare serviciu, fie el cât de mic. Platiti este un fel de a spune, pentru ca pe insula nu existau bani. Împaratul, în întelepciunea lui, a realizat ca, daca ar turna (pentru ca, pe vremuri, banii erau toti din metale pretioase si se turnau în diferite forme!), daca ar turna zic moneda proprie, ar crea zâzanie între oameni. Asadar, daca tu nu detineai un bun cu care sa poti plati serviciul facut, bun pe care l-ar fi dorit cel care te-a ajutat, îl plateai cu „Multumesc!”. Era cel mai mare capital de iubire întâlnit vreodata. Se crease chiar si o banca, unde oamenii adunau cât mai multa iubire si zâmbete. Cu cât aveai mai mult „Multumesc!” erai mai bun si mai iubit. Era, în fond, capitalul tau moral, dar si un capital de frumusete, caci, se stie, oamenii buni sunt mai veseli, mai deschisi, nu sunt niciodata morocanosi si, prin urmare, sunt mai frumosi.
De aceea Împaratul era ceva mi bogat, fiindca fusese cel mai bun si mai de ajutor om de pe insula. Dar era vorba despre un fel de bogatie frumoasa, înteleapta ce-ti dadea fericirea lucrului împlinit.
Si, asa cum v-am spus, ceasurile mergeau înapoi, dar asta nu interesa pe nimeni. Oamenii se nasteau tot mii, cu gânguritul lor frumos si vesel (primul capital de iubire), urmând sa se îndragosteasca apoi, cu bucuria si dorinta de împartasire arzându-le în ochi, îsi faceau o familie si, încet, încet, se retrageau sa se odihneasca mai mult, în inima universului... Povestea cu ceasurile ce se întorc si deapana timpul invers o sa o spun alta data, pentru ca si povestile au un mic orgoliu al lor: nu le place sa fie amestecate.
Fiind mereu zi, sub cârmuirea blândului, caldului si prietenosului Soare si a preafrumoasei sale sotii Luna, nimeni nu-si punea problema timpului. Luna avea cel mai frumos zâmbet din împaratie, un surâs plin si curat. Era, de fapt, unul dintre secretele ei, cu care a vrajit inima lui Soare.
Si, ca totul sa fie ca-n poveste, Luna i-a daruit lui Soare doi fii, gemeni, pe care i-au botezat cu acelasi nume, Luceafar. Mare fu bucuria, de la cel mai mare la cel mai mic, iar împaratia a fost în veselie o buna bucata de vreme. Spun vreme pentru a întelege mai bine o notiune pe care o avem noi, cei de azi, dar sa nu uitam ca în Împaratia lui Soare nu fusese dat în exploatare timpul. Si, totusi, oamenii nu se plictiseau, viata lor nu era monotona, cum e azi în goana dupa bani; iubirea si bunatatea are prea multe fete ca sa devina monotone sau sa te plictisesti de ele.
Cei doi Luceferi cresteau si ei, ca toti ceilalti, în armonie cu semenii si natura. Descopereau acea muzica universala, mirosul florilor, ce dau echilibru simturilor. Capitalul lor de bucurie si averea lor de „Multumesc!” cresteau continuu, pentru ca toti se bucurau sa-i ajute, si numai (sau poate mai ales) pentru glasurile lor cristaline si caldura din spatele cuvintelor.
Mai apoi Luna nascu o fetita, Steluta, o frumusete desavârsita, ce raspândea în jur lumina, stralucind si iradiind deopotriva. Gradina palatului înflorea la auzul glasurilor cristaline, pentru ca, sa stiti, florile se hranesc cu sentimentele noastre bune. Cu cât iubim mai mult o floare, cu atât culoarea si mirosul ei vor fi mai minunate. Toate se bucurau în jur de fericirea si prosperitatea împaratiei. Nici un nor nu umbrea stralucirea palatului si a oamenilor care-l locuiau.
Numai ca (trebuia sa vina si momentul acesta, nu?!) ceva se întâmpla. Într-o zi, niste pescari au gasit pe tarm un om, mai mult mort decât viu. Saritori cum erau l-au luat, l-au îngrijit, l-au hranit si l-au îmbracat. Ce li s-a parut ciudat a fost ca, dupa toate acestea, omul n-a spun niciodata „Multumesc!”. Gasea diferite formule, pretexte („Va ramân dator!”, „Ma voi plati!”, „O sa m grija!”) sa evite cuvântul magic, capitalul de fericire si bucurie al locuitorilor de pe insula.
Au înteles atunci ca nu unul de-al lor, ca venise de undeva, de pe mare, dintr-un departe nestiut. Asta nu i-a împiedicat sa aiba grija în continuare de el. Vestea a mers repede si, în curând, regele Soare auzi de strainul ce se ratacise pe insula si îl invita la palat. Nimeni din regatul sau n-a plecat sau n-a fost tentat vreodata sa plece pe mare. Erau prea multumiti cu ceea ce aveau, încât sa caute altceva. Ei erau acolo dintotdeauna, ai lor si asa trebuia sa ramâna. Asa se explica faptul ca însusi regele era curios sa cunoasca pe cineva care era altfel.
Strainul sosi la palat, unde fu întâmpinat de Împarat, Împarateasa si de toti curtenii cu zâmbetul de buze.
– Bine ai venit, straine! Cine esti si de unde vii?
– M-am ratacit, Împarate. Calatoream, dupa cum stiti, prin lume. Ma mir ca nu ma recunoasteti. Eu sunt temutul Timp, piratul fioros. Calatoream, dupa cum va zic, cu haremul meu (Clipa, Secunda, Saptamâna, Luna) si cu fiii mei (Minut si An). Simteam nevoia sa mergem într-un loc unde nu mai fusesem niciodata si ne-am lasat purtati de valuri pâna înspre capatul acesta... Deodata, o furtuna naprasnica ne-a luat corabia, ca pe o jucarie si ne-a purtat în deriva. Toti au disparut, numai eu m-am trezit aici, pe insula.
– Ciudata poveste. N-am auzit de tine pâna acum. Iar, la noi, e tot timpul senin...
– Cum, n-ati auzit de mine? Tocmai mi-ati rostit numele... Dar voi nu vedeti ca îmbatrâniti? Ce, credeti ca voi o sa scapati?
Pastrându-si seninatatea, desi nu mai avuse de-a face cu asemenea iesiri, împaratul continua:
– Tot ce avem e aici, între noi, în inimile noastre. Ne traim partea noastra de iubire, apoi mergem si ne odihnim în inima universului. Noi nu îmbatrânim. Sufletul poate ramâne tânar mereu, daca stii sa-i dai hrana de care are nevoie. Fii binevenit în împaratia mea, iar, de vrei, de îndata poti începe si tu sa lucrezi.
– O sa vedem! mai gasi de cuviinta Timp sa zica.
Mai mult din curiozitate, piratul Timp pleca si el sa munceasca. Era revoltat ca nu fusese primit ca un oaspete de seama, temut, ca un învingator. Era furios ca întreaga lui prada (tot ce reusise sa fure din lume: vise neîmplinite, planuri nerealizate, idealuri de neatins) zacea acum undeva sub apele învolburate. Îl enervau si oamenii aceia cu politetea lor exagerata, cu bunatatea lor, cu zâmbetul lor cald, cu iubirea în exces... Se gândi, pentru o clipa, ca ei trebuie sa fie vinovati de faptul ca esuase. „Sigur, numai ei, de vreme ce nu ma recunosc stapânul lor, dac nu stiu nimic despre mine si forta mea... Venind încoace simteam cum puterile-mi scad, cum ma risipesc în neant, cum ei vor sa nu ma accepte... Si totusi, bunatatea lor m-a salvat! Dar, nu! Ma voi razbuna!!!”
Munca piratului era mai mult o hoinareala. Nu avea rabdare sa faca un lucru pâna la capat. Obosea repede, iar ceilalti, tot timpul (sau mai mereu) binevoitori, îl ajutau. În pauzele muzicale îl vedeau cum lenevea si se obosea, ca nu putea patrunde acea muzica relaxanta. Niciodata nu se tinea de program. Mereu mai lenevea un timp dupa ce toti ceilalti se întorceau, cu forte proaspete, la munca.
Razbunarea, asa cum o planuia el, începea sa se contureze. Gasi câtiva ortaci cu mai putini „Multumesc” în cont si-i convinse sa faca împreuna o corabie, cu care sa-i duca într-un loc unde puteau sa fie ei împarati, sa aiba de toate si sa nu munceasca deloc. Totul se facu pe ascuns, iar lumea, neobisnuita cu raul, nu stia sa fie suspicioasa. Li se parea curios ca Timp nu folosea nici un „Multumesc!”, dar îsi zicea ca, poate, e sarac, si nu a reusit înca sa strânga din ceea ce primea! Odata treaba ispravita, Timp se descotorosi de cei care l-au ajutat si, în timpul unei odihne, devasta banca si risipi toata averea oamenilor. Rapi apoi pe Împarateasa Luna (ademenind-o sub pretextul unui ajutor de care avea nevoie) împreuna cu cei doi Luceferi si cu Steluta. Se urca pe corabie si, asa cum a venit, adus de ape, disparu în neant, nestiut de nimeni.
Împaratul se îngrijora si dadu porunca (pentru prima data în viata lui!) sa-i fie cautata familia. În zadar au fost rascolite toate zorile. Disparusera fara urma. Când îsi dadu seama de puterea Timpului si de faptul ca nu mai avea ce sa faca, Soarele scapa o lacrima. Era prima roua pe care o vazusera oamenii... Mai apoi se întrista, iar chipul lui se întuneca inexplicabil. Toti au fost mirati ca se facuse, ca niciodata pâna atunci, noapte si frig. Lumea aflase de Timp si de puterile lui, de rautate, de faptul ca le-a distrus economiile si ca nu stie de înseamna tihna si zâmbetul adevarat.
Numai ca, asa cum Timpul nu poate fi oprit într-un loc sau învins, nici dragostea nu este usor de ignorat. La insistentele Lunii si copiilor ei, care au ramas neschimbati în bunatatea lor, Timp le-a daruit parte din el pentru a se arata celor dragi. Si asa, pe insula, de câte ori lui Soare i se face dor de sotia lui si de copii, întunecându-se trist, ei îi apar pe cer: Luna cu acelasi zâmbet plin, cu colturile gurii în sus, iar Steluta, cu alaiul ei si stralucirea frumoasa, îi învesmânteaza bolta împarateasca. Feciorii apar si ei, unul în zori (Luceafarul de Dimineata) si unul la asfintit (Luceafarul de Seara) sa-i aline durerea tatalui ramas singur.
Iar daca mergeti la mare, acolo, la malul ei veti vedea în zare ceva nemaipomenit: la rasarit si la apus Soarele si Luna se întâlnesc, într-un vis al lor de iubire si, pentru câteva clipe, ne umplu sufletele de frumos, facându-ne sa uitam de Timp.
Poate, atunci când voi învata cu totii sa iubim sincer si adevarat, sa ne vedem asa cum suntem si sa sporim capitalul de „Multumesc!”, Timpul nu va mai avea ce face si se va recunoaste învins. Va fi din nou împaratia aceea de la începuturi, când fiecare va putea privi pe fiecare în ochi. Pâna atunci, la margine de mare, ca-ntr-o oglinda magica se vede povestea trista a Soarelui si Lunii, de pe insula lor de la capatul timpului.
De fapt nu era vorba de o dimineata asa cum stim noi, pentru ca, în împaratia aceea nu era niciodata noapte. Bine, veti spune, dar cum se odihneau oamenii? Pentru ca, trebuie sa va spun, ei munceau din greu, dar cu multa placere, stiind ca toata truda este pentru ei, ca Împaratul nu pretinde nimic doar pentru familia lui. Asadar toata împaratia, când ar fi venit vremea sa doarma, se adunau pe o câmpie verde si întinsa unde ascultau muzica nemaipomenita a naturii, dansând si râzând, îmbratisându-se si oferindu-si unul altuia prinosul de iubire acumulat în timp ce lucrasera.
Împaratul Soare fusese si el un simplu traitor, dar harnicia si inteligenta lui i-au determinat pe oamenii locului sa-l aleaga cârmaci. Nu era, ca în alte împaratii, nici vorba de mostenire. Daca împaratul nu-si crestea copiii cum se cuvenea sau daca nu avea urmasi, lumea alegea în locul lui pe cel mai drept, mai bun si mai istet dintre ei.
Nici acolo, în scaunul împaratesc, nu era însa numai huzur si petrecere. De cum se termina timpul de refacere, toata lumea se întorcea la munca, împreuna cu bravul Soare, ce trudea sa împarta cât mi chibzuit bunurile poporului sau.
Nimeni nu stia cum a ajuns primul om acolo, în tinutul albastru, înconjurat de ape si vegheat de cerul senin. Era parca dintotdeauna, pentru totdeauna. Oamenii se respectau, se ajutau si se iubeau. Nu se stia ce este ura, egoismul, invidia. Toti erau egali si nimeni nu cauta sa aiba mai mult. Erau împacati cu natura firii lor.
Când sosi vremea, Împaratul îsi alese o fata frumoasa, pe nume Luna, neîntrecuta pentru dibacia, cumpatarea si bunatatea ei. A fost o nunta mândra, cu alai si veselie multa, iar poporul întreg s-a bucurat pentru nasterea familiei ce avea sa se împlineasca.
La palat toate mergeau foarte bine, ca în povesti, iar toti servitorii erau platiti pentru fiecare serviciu, fie el cât de mic. Platiti este un fel de a spune, pentru ca pe insula nu existau bani. Împaratul, în întelepciunea lui, a realizat ca, daca ar turna (pentru ca, pe vremuri, banii erau toti din metale pretioase si se turnau în diferite forme!), daca ar turna zic moneda proprie, ar crea zâzanie între oameni. Asadar, daca tu nu detineai un bun cu care sa poti plati serviciul facut, bun pe care l-ar fi dorit cel care te-a ajutat, îl plateai cu „Multumesc!”. Era cel mai mare capital de iubire întâlnit vreodata. Se crease chiar si o banca, unde oamenii adunau cât mai multa iubire si zâmbete. Cu cât aveai mai mult „Multumesc!” erai mai bun si mai iubit. Era, în fond, capitalul tau moral, dar si un capital de frumusete, caci, se stie, oamenii buni sunt mai veseli, mai deschisi, nu sunt niciodata morocanosi si, prin urmare, sunt mai frumosi.
De aceea Împaratul era ceva mi bogat, fiindca fusese cel mai bun si mai de ajutor om de pe insula. Dar era vorba despre un fel de bogatie frumoasa, înteleapta ce-ti dadea fericirea lucrului împlinit.
Si, asa cum v-am spus, ceasurile mergeau înapoi, dar asta nu interesa pe nimeni. Oamenii se nasteau tot mii, cu gânguritul lor frumos si vesel (primul capital de iubire), urmând sa se îndragosteasca apoi, cu bucuria si dorinta de împartasire arzându-le în ochi, îsi faceau o familie si, încet, încet, se retrageau sa se odihneasca mai mult, în inima universului... Povestea cu ceasurile ce se întorc si deapana timpul invers o sa o spun alta data, pentru ca si povestile au un mic orgoliu al lor: nu le place sa fie amestecate.
Fiind mereu zi, sub cârmuirea blândului, caldului si prietenosului Soare si a preafrumoasei sale sotii Luna, nimeni nu-si punea problema timpului. Luna avea cel mai frumos zâmbet din împaratie, un surâs plin si curat. Era, de fapt, unul dintre secretele ei, cu care a vrajit inima lui Soare.
Si, ca totul sa fie ca-n poveste, Luna i-a daruit lui Soare doi fii, gemeni, pe care i-au botezat cu acelasi nume, Luceafar. Mare fu bucuria, de la cel mai mare la cel mai mic, iar împaratia a fost în veselie o buna bucata de vreme. Spun vreme pentru a întelege mai bine o notiune pe care o avem noi, cei de azi, dar sa nu uitam ca în Împaratia lui Soare nu fusese dat în exploatare timpul. Si, totusi, oamenii nu se plictiseau, viata lor nu era monotona, cum e azi în goana dupa bani; iubirea si bunatatea are prea multe fete ca sa devina monotone sau sa te plictisesti de ele.
Cei doi Luceferi cresteau si ei, ca toti ceilalti, în armonie cu semenii si natura. Descopereau acea muzica universala, mirosul florilor, ce dau echilibru simturilor. Capitalul lor de bucurie si averea lor de „Multumesc!” cresteau continuu, pentru ca toti se bucurau sa-i ajute, si numai (sau poate mai ales) pentru glasurile lor cristaline si caldura din spatele cuvintelor.
Mai apoi Luna nascu o fetita, Steluta, o frumusete desavârsita, ce raspândea în jur lumina, stralucind si iradiind deopotriva. Gradina palatului înflorea la auzul glasurilor cristaline, pentru ca, sa stiti, florile se hranesc cu sentimentele noastre bune. Cu cât iubim mai mult o floare, cu atât culoarea si mirosul ei vor fi mai minunate. Toate se bucurau în jur de fericirea si prosperitatea împaratiei. Nici un nor nu umbrea stralucirea palatului si a oamenilor care-l locuiau.
Numai ca (trebuia sa vina si momentul acesta, nu?!) ceva se întâmpla. Într-o zi, niste pescari au gasit pe tarm un om, mai mult mort decât viu. Saritori cum erau l-au luat, l-au îngrijit, l-au hranit si l-au îmbracat. Ce li s-a parut ciudat a fost ca, dupa toate acestea, omul n-a spun niciodata „Multumesc!”. Gasea diferite formule, pretexte („Va ramân dator!”, „Ma voi plati!”, „O sa m grija!”) sa evite cuvântul magic, capitalul de fericire si bucurie al locuitorilor de pe insula.
Au înteles atunci ca nu unul de-al lor, ca venise de undeva, de pe mare, dintr-un departe nestiut. Asta nu i-a împiedicat sa aiba grija în continuare de el. Vestea a mers repede si, în curând, regele Soare auzi de strainul ce se ratacise pe insula si îl invita la palat. Nimeni din regatul sau n-a plecat sau n-a fost tentat vreodata sa plece pe mare. Erau prea multumiti cu ceea ce aveau, încât sa caute altceva. Ei erau acolo dintotdeauna, ai lor si asa trebuia sa ramâna. Asa se explica faptul ca însusi regele era curios sa cunoasca pe cineva care era altfel.
Strainul sosi la palat, unde fu întâmpinat de Împarat, Împarateasa si de toti curtenii cu zâmbetul de buze.
– Bine ai venit, straine! Cine esti si de unde vii?
– M-am ratacit, Împarate. Calatoream, dupa cum stiti, prin lume. Ma mir ca nu ma recunoasteti. Eu sunt temutul Timp, piratul fioros. Calatoream, dupa cum va zic, cu haremul meu (Clipa, Secunda, Saptamâna, Luna) si cu fiii mei (Minut si An). Simteam nevoia sa mergem într-un loc unde nu mai fusesem niciodata si ne-am lasat purtati de valuri pâna înspre capatul acesta... Deodata, o furtuna naprasnica ne-a luat corabia, ca pe o jucarie si ne-a purtat în deriva. Toti au disparut, numai eu m-am trezit aici, pe insula.
– Ciudata poveste. N-am auzit de tine pâna acum. Iar, la noi, e tot timpul senin...
– Cum, n-ati auzit de mine? Tocmai mi-ati rostit numele... Dar voi nu vedeti ca îmbatrâniti? Ce, credeti ca voi o sa scapati?
Pastrându-si seninatatea, desi nu mai avuse de-a face cu asemenea iesiri, împaratul continua:
– Tot ce avem e aici, între noi, în inimile noastre. Ne traim partea noastra de iubire, apoi mergem si ne odihnim în inima universului. Noi nu îmbatrânim. Sufletul poate ramâne tânar mereu, daca stii sa-i dai hrana de care are nevoie. Fii binevenit în împaratia mea, iar, de vrei, de îndata poti începe si tu sa lucrezi.
– O sa vedem! mai gasi de cuviinta Timp sa zica.
Mai mult din curiozitate, piratul Timp pleca si el sa munceasca. Era revoltat ca nu fusese primit ca un oaspete de seama, temut, ca un învingator. Era furios ca întreaga lui prada (tot ce reusise sa fure din lume: vise neîmplinite, planuri nerealizate, idealuri de neatins) zacea acum undeva sub apele învolburate. Îl enervau si oamenii aceia cu politetea lor exagerata, cu bunatatea lor, cu zâmbetul lor cald, cu iubirea în exces... Se gândi, pentru o clipa, ca ei trebuie sa fie vinovati de faptul ca esuase. „Sigur, numai ei, de vreme ce nu ma recunosc stapânul lor, dac nu stiu nimic despre mine si forta mea... Venind încoace simteam cum puterile-mi scad, cum ma risipesc în neant, cum ei vor sa nu ma accepte... Si totusi, bunatatea lor m-a salvat! Dar, nu! Ma voi razbuna!!!”
Munca piratului era mai mult o hoinareala. Nu avea rabdare sa faca un lucru pâna la capat. Obosea repede, iar ceilalti, tot timpul (sau mai mereu) binevoitori, îl ajutau. În pauzele muzicale îl vedeau cum lenevea si se obosea, ca nu putea patrunde acea muzica relaxanta. Niciodata nu se tinea de program. Mereu mai lenevea un timp dupa ce toti ceilalti se întorceau, cu forte proaspete, la munca.
Razbunarea, asa cum o planuia el, începea sa se contureze. Gasi câtiva ortaci cu mai putini „Multumesc” în cont si-i convinse sa faca împreuna o corabie, cu care sa-i duca într-un loc unde puteau sa fie ei împarati, sa aiba de toate si sa nu munceasca deloc. Totul se facu pe ascuns, iar lumea, neobisnuita cu raul, nu stia sa fie suspicioasa. Li se parea curios ca Timp nu folosea nici un „Multumesc!”, dar îsi zicea ca, poate, e sarac, si nu a reusit înca sa strânga din ceea ce primea! Odata treaba ispravita, Timp se descotorosi de cei care l-au ajutat si, în timpul unei odihne, devasta banca si risipi toata averea oamenilor. Rapi apoi pe Împarateasa Luna (ademenind-o sub pretextul unui ajutor de care avea nevoie) împreuna cu cei doi Luceferi si cu Steluta. Se urca pe corabie si, asa cum a venit, adus de ape, disparu în neant, nestiut de nimeni.
Împaratul se îngrijora si dadu porunca (pentru prima data în viata lui!) sa-i fie cautata familia. În zadar au fost rascolite toate zorile. Disparusera fara urma. Când îsi dadu seama de puterea Timpului si de faptul ca nu mai avea ce sa faca, Soarele scapa o lacrima. Era prima roua pe care o vazusera oamenii... Mai apoi se întrista, iar chipul lui se întuneca inexplicabil. Toti au fost mirati ca se facuse, ca niciodata pâna atunci, noapte si frig. Lumea aflase de Timp si de puterile lui, de rautate, de faptul ca le-a distrus economiile si ca nu stie de înseamna tihna si zâmbetul adevarat.
Numai ca, asa cum Timpul nu poate fi oprit într-un loc sau învins, nici dragostea nu este usor de ignorat. La insistentele Lunii si copiilor ei, care au ramas neschimbati în bunatatea lor, Timp le-a daruit parte din el pentru a se arata celor dragi. Si asa, pe insula, de câte ori lui Soare i se face dor de sotia lui si de copii, întunecându-se trist, ei îi apar pe cer: Luna cu acelasi zâmbet plin, cu colturile gurii în sus, iar Steluta, cu alaiul ei si stralucirea frumoasa, îi învesmânteaza bolta împarateasca. Feciorii apar si ei, unul în zori (Luceafarul de Dimineata) si unul la asfintit (Luceafarul de Seara) sa-i aline durerea tatalui ramas singur.
Iar daca mergeti la mare, acolo, la malul ei veti vedea în zare ceva nemaipomenit: la rasarit si la apus Soarele si Luna se întâlnesc, într-un vis al lor de iubire si, pentru câteva clipe, ne umplu sufletele de frumos, facându-ne sa uitam de Timp.
Poate, atunci când voi învata cu totii sa iubim sincer si adevarat, sa ne vedem asa cum suntem si sa sporim capitalul de „Multumesc!”, Timpul nu va mai avea ce face si se va recunoaste învins. Va fi din nou împaratia aceea de la începuturi, când fiecare va putea privi pe fiecare în ochi. Pâna atunci, la margine de mare, ca-ntr-o oglinda magica se vede povestea trista a Soarelui si Lunii, de pe insula lor de la capatul timpului.
elly_tutuianu
publicat la 25.02.2008 (24189 citiri)
