· articole
· intamplari

 De la lume adunate...

Teotolinda


de George Cosbuc


publicata in "Tribuna", 1888; dupa o editie din 1951

Nascuta-n pat de rege din mama-ncoronata,
Era Teotolinda cea mai frumoasa fata
P-a craiului pamanturi, si craiul o iubea
Precum in lumea toata pe nimeni ca pe ea.

Rotunzi avea obrajii si ochii vii, albastri,
Ca-n tara Lumii albe doi Feti-frumosi sihastri;
Ochi dragi, cum au fost ochii craiesei cu par cret:
de beat te trezesc ochii, de treaz de ei te-mbeti.

Si dac-a fost frumoasa, venit-au s-o peteasca
Feciori inalti ca steagul, de vita-mparateasca,
Viteji aducand zestrea in au cumpanit
Din patru parti a lumii, cu-alai nepomenit.

Cati principi pe cai trupesi si albi ca nea de Faur,
Cu straie de matase cusute-n flori de aur,
Cu perle, cu inele, cu noapte de comori
Veneau, mai mare dragul de-asa frumosi feciori.

Dar fata privea rece la perle si inele,
Caci toata bogatia si prinderea din ele
N-aveau atata farmec ca ochii vii si dragi
A pagului, a celui mai tanar dintre pagi.

Crescut pe strazi, copilul nascut era pe paie;
Sarman, dar cu glas dulce, cu pletele balaie;
Si dac-a fost un inger pe strazi nenorocos,
Luat a fost la curte, caci prea era frumos.

Si cum avea stat chipes si-obrazul ca oglinda
Privea tot pe furisul la el Teotolinda;
Iar el glumea cu dansa, distras si nu-stiu-cum,
Si ambii ziua toata stiau sa-si steie-n drum.

Pe ea mai mult o-mbată un pag in doua clipe
Decat pe viata-ntreaga splendoarea de principe;
Si de-ar veni toti regii, calari pe stol de zmei,
Ea mai cu drag se uita la pag decat la ei.

Dar dragostea sta-n inimi; in suflete sta firea;
De-ascunzi o fire, totusi nu poti s-ascunzi iubirea;
Si cand tu porti o taina-n inima - din grai,
Din ochi, din pas tu insuti te vinzi cu tot ce ai.

Si n-a vorbit cu nimeni de pag Teotolinda;
Si ce-a vazut pe-ascunsul, nimic n-a spus oglinda;
Si n-au tradat-o ochii, nici zambetul deschis;
Dar visul - ah, iubirea te vinde mult in vis!

Cum sta la pat, odata, in somn privind-o craiul
Cu ochi de tata, dansa, soptind alene graiul,
Misca din gura-ntr-astfel precum s-ar fi atins
De-o alta gura, pieptul si obrazul ei aprins.

El sta, el intelege ca fiica-sa iubeste
Pe pag: de grea manie el tot inalbastreste,
Si bate cu piciorul, si tremura plangand:
Atata umilire lui nu-i incape-n gand!

Un pag si-o principesa! Mai bine mort sa fie
Decat s-auda, bietul, atata miselie!
Ha, moara ei! Sa moara scaldati in plumb topit!
Amor infam! Nici iadul nu-i chiar asa-ndracit.

A doua zi si-a treia, din faptul alb al zilei,
S-a pus la panda craiul pe urmele copilei;
Si daca ea, distrasa, nimic n-a observat,
El n-o pierdea cu ochii din zori pana-n culcat.

Si-n vreme cand amurgul da umbre peste soare,
Copila intalneste la colt de coridoare
Pe pag: soptesc in treacat, e-ai prinde bratul drept,
El bland ii pleaca fruntea si-o duce catre piept.

Un zambet... Nu! Un ropot de searbada-njurare:
Un pas ca din afundul pamantului rasare,
Si doua brate vanjuri pe umerii lor cad;
In flacari arde criul si-i negru ca un iad.

Turbat, incleasta mana si tort in mana rumpe:
Camasa principesei, tesuta-n fire scumpe,
De-a-lungul se destrama pe-ntregul ei tivit
Cand fata, izbind trupul, degeaba l-a izbit.

"Nemernico! Pacatul azi colcaie din tine!
Cu zi de zi simti-vei ca raul este-un bine;
Si-n urma vei ajunge, pierzand al tau onor,
Pe paturi criminale, nevasta tuturor!

Sa nu mai fii de astazi nascuta mea! Sa piara
Si numele tau! Ochii mai bine vreau sa-mi sara,
Dar nu te iert! Sa-mi sece si mana pe manunchi,
Chiar Dumnezeu sa vie, sa-mi planga din genunchi!"

Apar atunci argatii din usa sub peret:
Ei prind pe pag salbatici, si-l taraie de plete;
Si prin pe principesa; si craiul, scos din minti,
Scrasneste cat da sange din gingini intre dinti.

In larg d-ocol s-aduna curtenii, si fac roata:
Acolo lasa craiul pe amandoi sa-i scoata;
Acolo el, mai vanat ca vanatul talaz,
Loveste-n principesa cu palma peste-obraz.

Plesnesc obrajii rumeni de larga lovitura,
Cald sange napadeste cu sipote pe gura;
Si ochii ei sunt tulburi, precum in zi cu nor
E tulbure paraul cand fulgera-n izvor.

Porunci apoi da craiul pe pag cu vergi sa-l bata,
Cu bici in patru plesne s-o smicure pe fată;
In urma, sa-i inchida sub gratii deschilin -
Facut-au servi fanatici porunca din deplin.

Si i-au legat cu lanturi de stalpii din ocoale,
Si-n vant i-au lasat cruzii cu piepturile goale;
Si rupt picura pieptul pe tar'na brazde lungi
De sange stors din rana de pleasna-n sase dungi.

I-au pus apoi in temniti, in unghiuri de odaie,
Sub zid ingust si muced, pe-un umed pat de paie:
Sa zaca morti de foame, de chinul repetat:
Atata-i pentru tigri amorul - un pacat!

Si dansii sufar toate; trec luni si ani in urma;
Slabitul piept se rupe, puterea-n ei se curma.
Dar nu-i ucidea chinul, cat doru-i ucidea -
Un dor sa se mai vada, caci nu se pot vedea.

Si chinurile grele, si dorurile crunte
Lasat-au ierni pe plete si brazde lungi pe frunte;
Culcus era al mortii slabitul piept al lor;
Dar pieptul mort adesea e viu pentru amor.

Si nu mai credea nimeni in alt intors de soarte;
Trec sase ani, trec zece, tre zilele spre moarte:
De cand Teotolinda si pagul nu vad sor
Se-nvarte pe cer anul de douazeci de ori.

Dar intr-o zi de toamna, cand fulgi acopar plaiul,
A prins a fi mai vested din ora-n ora craiul;
Si toti vedeau cum ochii in frunte i se trag;
Iar cand a fost in iarna, sta moartea lui pe prag.

In cel din urma suflet tot omul simte mila:
Iertand, el vrea sa moara iertat de-a sa copila;
O cheama, dar. Ea vine, cu pasul tremurand,
Mai palida, mai slaba, mai trista ca oricand.

Carunta, oase numai, ca jalea de tacuta,
Ea vine langa rege si mana i-o saruta;
Si nu mai avea lacrimi in ochi, caci ar fi plans
De tatal sau, vazandul asa de slab si stins.

El vrea s-o agraiasca, dar sange, nu cuvinte,
Ii balbaie pe buza cu larg siroi fierbinte,
Si-l tremura durerea, si junghiurile-l prind:
El urla-n naduseala vazand pe pag venind.

Batran, sa nu-l asemeni cu cel de-odinioara:
Doi servi ii proptesc pasul si-l tin de subsuoara;
Cand el abia se trage, pasind incetinel,
Zambind, Teotolinda se-ntoarce catre el.

Se vad: stau muti, pe buza respirul lor ingheata,
Greu inima-si alunga tot sangele spre fata;
Si-s ochii de vapaie, ca pofta din tirani:
Mult dor se troieneste in douazeci de ani!

Stau, parca ei din vremuri un vis amar recheama;
Se masura cu gandul, se-nfioara de teama;
Se simt straini, caci chipul nu-i azi cel ideal;
Si, brat in brat, ei tremur, ca valul langa val.

O clipa, numai una, ei gem de fericire;
Devin apoi mai palizi; si slaba lor privire
Se-nchide ostenita; icneste pieptul lor;
Si, stransi in brat, se clatins, si cada apoi, si mor.

Si cand ii vede craiul, il fulgera de-odata
Manii si nebunie; el scuipa peste fata
Si balbaie: "Amorul! Nebun ca orisicand!"
Apoi aseaza capul si moare blestemand.

Bunica Olga
publicat la 27.02.2007 (2634 citiri)