· articole
· intamplari

 De la lume adunate...

Traim o adevarata minune!





Am crezut intotdeauna ca viata mea va fi trista si pustie... Inca de mic copil am aflat ce inseamna singuratatea, cum este sa nu-ti fie dorita prezenta, sa nu te poti juca alaturi de cei pe care i-ai dori prietenii tai sau sa ai camera plina de invitati la ziua ta...
M-am nascut diferita de ceilalti si astfel s-ar putea explica toate cate mi s-au intamplat... O boala de piele avea sa imi macine din clipa in care am iesit din burtica mamei atat sufletul cat si viata... Medicii nu stiau de ce... Oricum ce mai contau acum toate presupunerile care se faceau pe seama "cazului" meu; oricum nimeni nu stia de unde venea boala asta si nici unde urma sa ma duca ea. Astfel se face ca au urmat ani in care am mers de la un medic la altul, cautand raspunsuri, sperand la solutii. Nu le stim insa pe toate, asa incat boala mea era si este un mister chiar si pentru cei mai buni medici ai nostri! Se stie ca se numeste ihtioza congenitala si ca afecteaza numai si numai stratul epidermic, neavand nici un impact asupra altui organ sau sistem intern. Aveam insa sa aflu mai multe despre boala asta decat mi-ar fi putut spune cineva de-alungul vietii mele. Se manifesta crud, as zice eu chiar intr-un sadism ce depaseste orice putere de intelegere. Pielea se descuameaza tot timpul, intocmai ca solzii de peste, intr-un mod neplacut si inestetic. V-ati gandi poate ca in urma ramane epiderma curata, asa cum ar trebui. Din pacate lucrurile nu stau asa, pentru ca acolo unde se cojeste pielea, apar alte cojite si tot asa ca intr-un cerc vicios. Astfel se intampla pe toata suprafata corpului. Cand esti copil nu stii sa explici, nu poti sa intelegi... Era practic imposibil sa conving copiii care fugeau de mine ca boala asta nu se ia, era la fel de imposibil ca eu sa inteleg de ce ei nu ma pot accepta.
Cu timpul oamenii din jurul meu au inteles ca boala de care sufar nu este una contagioasa si ca nu este absolut nici un pericol pentru copiii lor. Insa asta nu a schimbat prea mult lucrurile; cei mici care imi treceau pragul se numarau pe degetele de la o mana. Extrem de greu au fost primele zile din clasa I sau IV sau IX, adica atunci cand intrai intr-un nou colectiv. De fiecare data alte explicatii, alte incercari de a-i convinge ca sunt ca si ei, doar ca aratam altfel.
A reusit totusi si mi-am facut "o mana de prieteni" cu care sa ies din tiparul vietii mele de pana atunci. Astfel am inceput sa merg in discoteci, unde dansam cu toata fiinta mea, eliberandu-ma astfel de suferinta pe care o adunasem. Incet-incet am invatat sa trec cu vederea remarcile rele ale strainilor sau cunoscutilor, sa nu mai pun la inima si sa ma folosesc de resursele pe care viata mi le-a oferit. Nu am acceptat nici o clipa expresia de "handicap" pentru ca atata timp cat imi puteam organiza viata si cat eram capabila sa-mi croiesc propriul drum, fara a depinde de altii, vroiam sa fiu pur si simplu un om normal.
Am devenit asistent-medical. In felul asta mi-am propus sa acord eu insami sprijinul moral pe care, la randul meu, il cauta. Am lucrat cu copii abandonati, uitati de lume, care din pacate sunt dependenti de dragostea si ingrijirea noastra. Nu este usor, dar este un aspect al societatii noastre pe care este timpul sa il acceptam. Ca noi pot fi si altii, iar ca altii putem fi si noi!
Inca din copilarie fiind extrem de maturizata, m-am obisnuit cu gandul ca mereu voi fi doar eu pe drumul vietii, ca nu voi cunoaste dragostea si nu voi avea familia mea. La un moment dat, in liceu, am cunoscut un baiat care ajunsese chiar sa ma iubeasca, insa l-am respins. Ce rost avea? Ce puteam oferi eu? Imi ziceam ca e mai bine sa pun punct inainte de a incepe ceva; ceea ce nu stiam insa era ca nu sosise timpul meu.
O persoana foarte draga mie care practic m-a crescut si mi-a dat toata educatia de care aveam nevoie mi-a zis candva un lucru: "fiecare om are umbra lui"... Cat adevar!
In lupta cu boala am aflat ca exista totusi un tratament care, desi nu imi dadea vindecarea completa, imi aducea o ameliorare de 70-80%. Astfel am inceput, contrar vointei mele, sa cer ajutorul. Nu am dorit niciodata publicitatea; intotdeauna am crezut ca sunt oameni mult mai disperati care chiar au nevoie si depind de ajutorul nostru. Capriciile bolii insa m-au determinat sa apelez la un ziar local. Tratamentul pe care, din nefericire, sunt nevoita sa il urmez toata viata atinge o suma peste puterile mele financiare. Astfel s-a inceput o campanie umanitara de adunare a fondurilor.Surpriza insa a fost ca nu s-a primit nici un cat de mic aport financiar; dezamagirea mea a fost mare atunci, insa mediatizarea problemei mele urma sa aduca si ceva bun in viata mea.
Fiind in vizita la un bun prieten intamplarea... sau poate ca nu... a facut sa vina atunci si un baiat... Cristi, mai mic cu cativa ani decat mine. A fost o adevarata antipatie intre noi inca de la inceput. Obisnuiam sa ma machiez pentru a-mi mai acoperi din defectul fizic, desi stiam ca nu rezolv nimic asa si mi-a facut, senin, observatii... Am crezut atunci ca este cel mai grosolan om pe care l-am intalnit vreodata.
La o saptamana dupa acest eveniment m-a sunat sa ma invite in oras. Inca suparata pe el nu am vrut sa accept; in plus era contrar a ceea ce incercasem atatia ani sa ma fac sa cred: ca dragostea nu e pentru mine. Daca am sti ce ne rezerva viata...
Cam un an de zile a incercat... si iar a incercat... si a tot insista... pana cand am acceptat prietenia lui. Toata fuga asta a mea m-a aruncat pana la urma in bratele dragostei. Si a inceput povestea noastra... parca luata din cine stie ce roman. Nu avea importanta unde ne aflam: pe strada, in tramvai, la rand sa cumparam cine stie ce... ne sarutam tot timpul. Plaja devenise brusc locul nostru unde vorbeam despre orice si ne sarutam pana ramaneam fara aer. Am invatat sa spun te iubesc si sa accept iubire!
Ne-am mutat impreuna chiar daca ai nostri au fost mereu impotriva acestei relatii. Dragostea care ne-a unit nu a tinut cont de nimeni si nimic. Era prea sincera ca sa se murdareasca cu ceva.
Intr-o zi, cam la 2 ani dupa ce ne-am cunoscut, am intrat in panica; toate simptomele aratau o sarcina. Hotarat lucru asta nu se putea intampla. Am luat 3 teste de sarcina si frica a fost si mai mare cand au iesit pozitive. Doamne ce a fost in sufletul meu atunci! Nu vroiam sa fac avort, in nici un caz, dar nici sa nasc un copil cu aceeasi boala nu vroiam. Seara cand a venit sotul acasa il asteptam palida si speriata. I-am spus ce s-a intamplat si a avut cea mai frumoasa reactie posibila: m-a sarutat pe burtica, apoi pe buze si mi-a spus ca o sa fie bine.
Din acel moment avea sa inceapa o lupta crancena: cu cei din familia noastra care au fost total contra sarcinii, cu cei din jurul nostru, dar mai ales cu mine insami. Plangeam cu disperare la gandul ca as putea naste un copil bolnav; aveam cosmaruri din care ma trezeam ingrozita. Inca de la inceputul sarcinii am avut iminenta de avort, ceea ce a complicat si mai mult situatia. Au urmat nenumarate internari, in oras si la Bucuresti, vizite la geneticieni, doar-doar imi spunea careva ce sa fac. Raspunsul era insa cam acelasi peste tot: putea sa fie bine, putea sa fie rau, alegerea era a mea.
In final am decis impreuna cu sotul meu sa pastram sarcina. Au urmat saptamani de spitalizare pentru ca iminenta de avort era destul de serioasa. Am fost pe maini extraordinar de bune, dr Gogulescu Daniela fiind un medic extraordinar! O lupta crancena, spaima si totusi speranta unei minuni! Gravida fiind am hotarat sa ne casatorim, astfel incat sa ii putem oferi stabilitate copilului care avea sa vina pe lume.
In data de 10 august, putin trecut dupa ora opt seara, in Maternitatea de la Spitalul Judetean am nascut prin cezariana. Tremuram cand m-am urcat pe masa de operatie si cautam cumva in ochii medicului ceva pozitiv de care sa ma agat... eram atat de speriata incat nu mai puteam rosti nici un cuvant! Stiu insa ca nu am sa uit niciodata cuvintele pe care dupa incizie le-a spus doctorita: "...ai un copil sanatos"! Am inceput sa plang... dar erau lacrimi de o fericire fara margini! Am intrebat-o inca o data daca este sigur bine si am primit cel mai bun raspuns: mi-a aratat puiul asa cum il scosese din burtica mea! Era sanatos!
In seara aceea s-a infaptuit o adevarata MINUNE! Nu ma puteam opri din plans de fericita ce eram; la scurt timp dupa ce am fost dusa din sala de operatie mi-au adus din nou ingerasul pe care il nascusem sa il vad, de data asta chemandu-l si pe sotul meu! Nu ma puteam satura sa il privesc: era asa de frumos!
Acum Adita, cum ii spunem noi, are 7 luni si jumatate si suntem topiti dupa el! Este un copil vesel si tare dragalas, care ne umple viata de fericire! Nici lupta cu boala mea nu mi se mai pare grea!
Din ziua in care l-am nascut traim o adevarata MINUNE si sunt convinsa ca cineva acolo Sus ne ocroteste! Fara credinta nu am fi realizat nimic!

mihaela_vzn
publicat la 23.09.2006 (6138 citiri)