De la lume adunate...
URSUL SI VULPEA
Pagina: 1/2
Raymond ROCA,
Sydney-AUSTRALIA
[email protected]
http://rronline.rexlibris.net/bearfox.html
POVESTE DIN MUNTII CARPATI (ROMANA)
Trãia odatã, pe muntele Vlãdeasa din Carpaţii Apuseni, un urs brun-roscat pe care îl chema Pandele. Din zori şi pâna-n searã bãtea pãdurile în cãutarea celor de-ale gurii. Pandele era un urs bun. Niciodatã nu fãcuse nici un rãu altor animale, nici mãcar celor in douã picioare. Hrana lui de bazã erau fructele de pãdure, frãguţe, zmeurã, pere şi mere pãdureţe, ghindã şi rãdãcini. Pentru bunãtatea lui, primea, din când în când, de coanele albine câte un fagure de miere.
Pandele era prieten chiar şi cu Dalila, vulpea cea hoţomanã, tot încercând sã o facã sa renunţe la pãsãret şi sã se îndoape cu fructe şi legume care sunt mult mai sãnãtoase pentru stomac şi se gãsesc din abundenţã în pãdure . Dupã multe vorbe duioase la ureche şi sfaturi pline de tâlc, Pandele o convinse pe „spaima zburãtoarelor" sã devinã vegetarianã. De când trecuse la noua dietã, Dalila era veselã, mai vioaie şi mirosea bine a mentã şi busuioc. Pentru cã ştia sã cânte frumos, toţi ţãranii din împrejurimi o invitau la petreceri şi sindrofii. Vulpea-primadonã ajunsese sã cânte în duet chiar şi cu cocoşii.
Într-o zi, Pandele a avut un accident care era sã-l coste viaţa. Luându-şi prânzul la un tufiş de mure, a cãlcat din greşealã într-un spin de mãceş, care s-a rupt, intrându-i adânc în talpa piciorului. Rana s-a infectat si ursul nostru suferea ca un erou. Dupã câteva zile de chin si durere nu a mai putut sã-şi asigure hrana de toate zilele. Flãmând, slãbit şi bolnav, zãcea într-o scorburã la rãdãcina unui stejar aşteptându-şi sfârşitul.
Într-o dimineaţã, cumãtra Dalila, fredonând bine dispusã, un cântecel la modã, despre un berbec supãrat pe nea Alecu, trecu prin faţa vizuinei unde ştia cã-şi are sãlaşul amicul Pandele.
- Pandeliiicã! Licã-Pandelicã! strigã ea, ce mai faci iubitule?
- Moor, mor, mormãi cu greu Pandele.
Vulpea intrã repede în vizuina ursului şi îl vãzu pe acesta zãcând cuprins de durere.
- Pandelaş dragã! Ce ai pãtit? Ce-i cu tine, eşti bolnav?
- Mor, mooor, îngâimã Pandele şi îşi pierdu cunoştinţa.
Vulpea speriatã şi îngrozitã, ieşi afarã din vizuina lui Pandele şi începu sã strige cât o ţinea gura dupã ajutor. Multe animale au auzit-o şi au venit în grabã sã vadã ce se întâmplã. Toatã lumea îl iubea pe ursul Pandele, dar nimeni nu-i putea gãsi leacul. Apãrurã chiar şi câţiva mocani din împrejurimi, dar şi dânşii dãdurã, nedumeriţi, din umeri. Dalila deveni din ce în ce mai disperatã. Dintr-o greşealã cãlcã pe arici şi înţepându-se sãri în sus de doi metri scoţând un chiot de victorie.
- Evrica! Evrica!
- Erica-aau! Pe nevasta mea o cheamã Erica, nu Evrica! spuse aproape plângind, Socrate – ariciul.
- Nu mã intereseazã cum o cheamã pe nevastã-ta! Evrica, am zis, nu Erica! Evrica, strigã din nou, triumfãtor vulpea. Am gãsit soluţia ca sã-l facem bine pe Pandelaş.
A cerut de la un ţãran, un briceag ascuţit şi s-a repezit cu el spre buba lui Pandele. Toata lumea a rãmas înmãrmuritã de cruzimea vulpii. Inimile tuturor s-au oprit. Dalila, cu grijã, foarte stãpânã pe sine, cu o îndemânare de chirurg, a înfipt vârful briceagului în umflãtura lui Pandele. Ursul a scos un urlet şi-a dat ochii peste cap. Toţi au crezut cã acesta a fost sfârşitul bunului urs. Dar nu! Buba s-a spart şi din ea s-a scurs tot rãul şi veninul. Abia atunci, cei prezenţi, au înţeles iscusinţa şi priceperea de doftoreasã a vulpii. Dupã ce a spãlat bine rana cu apã de izvor si a învelit-o în nişte frunze şi ierburi de leac, codana a început sã se învârtã în jurul ursului, boscorodind cuvinte magice neînţelese de muritorii de rând:
„Ierburi şi descântece,
rana sã o vindece,
ieşi afarã mãrãcine,
sã se facã ursu’ bine!"
Nu a trecut mult timp şi Pandele a deschise ochii, scoţând un urlet de au rãmaserã cu toţi înţepeniţi. Vãzându-i holbaţi la dânsul, întrebã:
- Ce se întâmplã cu mine, mai trãiesc?
- Da, rãspunse Dalila, şi-o sã te faci bine.
Ursului îi apãru un zâmbet pe colţul botului şi încercã sã-şi mişte labele. Era totuşi prea slãbit sã se poatã ridica. Cei prezenţi îi povestirã de spaima prin care trecuserã şi de priceperea şi îndemânarea vulpii. Acesta îi mulţumi codanei şi îi spuse cã-i va rãmâne dator toatã viaţa.
În zilele urmãtoare, Dalila i-a mai doftoricit bolnavului rana, i-a adus mâncare şi în scurt timp l-a pus pe picioare. A devenit iar vioi şi prietenos şi toatã ziua se învârtea în jurul vulpii. Împreunã se duceau pe la ospeţe şi chiolhanuri, unde primadona Dalila cânta frumos, iar unchiul Pandele juca pânã îşi fãcea bãşici în tãlpi:
“Joacã tutu’ cu mutu’,
de tremurã pãmântu’,
joacã şi moşu’ Martin
c-a bãut ţuicã şi vin!"
Anii au trecut repede, Dalila s-a mãritat cu Lache, un vulpoi de peste deal şi au fãcut o droaie de puişori. Fiind de soi bun, toţi cântau frumos. Înfiinţarã grupul vocal „Fox" cu care au dat spectacole în toate pãdurile şi satele din împrejurimi. Pandele, care nu gãsise pe nicãieri o ursoaicã pe placul lui, rãmase burlac. Deveni mai morocãnos, mai singuratic şi începu sã se vaiete toatã ziua: „Mor, mor, mor, mor!". Cine îl auzea, râdea de el, ştiind cã glumeşte. Tot Dalila a fost cea care l-a scos din starea lui de izolare, invitândul sã cânte cu ai ei. Acesta n-a prea înţeles la început, cum un urs poate sã facã parte dintr-un cor vulpesc, dar apoi, maestra l-a lãmurit cã orice grup vocal serios are nevoie de un bas sau bariton. Cu câteva lecţii de canto, primite de la vulpe, ursul a devenit în scurt timp un adevãrat artist.
Au bãtut lumea în lung şi-n lat, pânã când într-o zi au ajuns într-un oraş mare. Acolo au dat un spectacol în arena circului local. Veni tot oraşul sã-i vadã! Succesul îi încununã, devenind faimoşi. Acolo, Pandele o cunoscu pe Raisa, o minunatã ursoaicã polarã, de care se îndrãgosti nebuneşte. Aceasta fãcuse parte din trupa unui circ rusesc care dãduse faliment. Acum, nefericita, umplea o cuşcã a menajeriei, fãra speranţe de a fi eliberatã. Ursul nostru se îndrãgosti atât de tare încât începu sã sufere. Îşi pierdu chiar şi frumoasa-şi voce. Slãbi şi nu mai avea chef de nimic ştiind cã frumoasa Raisa e închisã dupã gratii. Lache şi Dalila îşi dovedirã din nou prietenia faţã de urs. Fãcurã târg cu stãpânul circului, un beţiv notoriu, şi o cumpãrarã pe captivã pentru douã lãzi cu vodkã. Aceastã afacere i-a uşurat, pe mãrinimoşii prieteni, de toate economiile pe care le aveau de pe urma spectacolelor. Mare a fost bucuria lui Pandele când a vãzut-o pe Raisa în cortul sãu. Acesta îi ceru laba fetei, adicã o întrebã dacã vrea sa-i fie nevastã şi bucuroşi se cãsãtorirã cu mare alai. Nunta a durat o sãptãmânã, dupã care au plecat sã-şi sãrbãtoreascã luna de miere la munte. Raisa, care suferea mereu de cãldurã, era tare fericitã cã acolo gãsise o climã mai rece. L-a convins pe Pandele sã se stabileascã acolo şi şi-au fãcut bârlogul într-o micã peşterã de lângã un lac alpin.
Veni iarna cu zãpadã şi ger, cu viscol şi nãmeţi. Pandelaş al nostru, cu gândul la hibernare, moţaia tot timpul şi deveni din ce în ce mai ursuz şi posac. Raisa, în schimb, era fericitã. Frigul o fãcea sã se simtã ca acasã la cercul polar. De data aceasta, ea a fost cea care i-a gãsit leacul nefericitului soţ. A fãcut o copcã în ghiaţa lacului şi îi aducea zilnic peşte proaspãt. Pandele având ce mânca, nu mai simţi nevoia sã dormiteze peste iarnã. Se şi îngrãşã puţin, fapt care îl ajutã sã suporte frigul mai bine. Odatã cu venirea primãverii, Raisa îi dãdu o veste care îl bucurã foarte mult. În curând vor avea puişori! Peste câteva luni, Raisa a nãscut doi ursuleţi gemeni, de culoare albã. Îi numirã Ţum şi Gum şi erau foarte drãgãlaşi. Nu trecu nici o lunã de la naşterea juniorilor cã acestora începurã sã le aparã pe blãniţa albã pete brune. Semãnau cu nişte dalmaţieni urseşti. Ori cine îi vedea se minuna. Nu mult dupã aceea, au plecat într-o excursie foarte frumoasã pe meleagurile de unde era originar Pandele. De fapt li-se fãcuserã dor de Dalila şi familia ei. Mare a fost bucuria întâlnirii. Au venit ca la urs, multe vieţuitoare ale pâdurii sã vadã minunaţii ursuleţi. Reînfiinţarã grupul „Fox", cu care au dat toatã vara o mulţime de spectacole. Adunau bãnuţ lângã bãnuţ deoarece îşi puseserã în gând sã plece cu toţii in vizitã la Polul Nord, locurile natale ale Raisei.
Şi astfel, se terminã povestea noastrã, cu ursul cel bun şi vulpea cea deşteaptã, animale care şi-au câştigat faimã mare, devenind personaje celebre în toate povestirile bunicilor cãtre nepoţii lor…
Trãia odatã, pe muntele Vlãdeasa din Carpaţii Apuseni, un urs brun-roscat pe care îl chema Pandele. Din zori şi pâna-n searã bãtea pãdurile în cãutarea celor de-ale gurii. Pandele era un urs bun. Niciodatã nu fãcuse nici un rãu altor animale, nici mãcar celor in douã picioare. Hrana lui de bazã erau fructele de pãdure, frãguţe, zmeurã, pere şi mere pãdureţe, ghindã şi rãdãcini. Pentru bunãtatea lui, primea, din când în când, de coanele albine câte un fagure de miere.
Pandele era prieten chiar şi cu Dalila, vulpea cea hoţomanã, tot încercând sã o facã sa renunţe la pãsãret şi sã se îndoape cu fructe şi legume care sunt mult mai sãnãtoase pentru stomac şi se gãsesc din abundenţã în pãdure . Dupã multe vorbe duioase la ureche şi sfaturi pline de tâlc, Pandele o convinse pe „spaima zburãtoarelor" sã devinã vegetarianã. De când trecuse la noua dietã, Dalila era veselã, mai vioaie şi mirosea bine a mentã şi busuioc. Pentru cã ştia sã cânte frumos, toţi ţãranii din împrejurimi o invitau la petreceri şi sindrofii. Vulpea-primadonã ajunsese sã cânte în duet chiar şi cu cocoşii.
Într-o zi, Pandele a avut un accident care era sã-l coste viaţa. Luându-şi prânzul la un tufiş de mure, a cãlcat din greşealã într-un spin de mãceş, care s-a rupt, intrându-i adânc în talpa piciorului. Rana s-a infectat si ursul nostru suferea ca un erou. Dupã câteva zile de chin si durere nu a mai putut sã-şi asigure hrana de toate zilele. Flãmând, slãbit şi bolnav, zãcea într-o scorburã la rãdãcina unui stejar aşteptându-şi sfârşitul.
Într-o dimineaţã, cumãtra Dalila, fredonând bine dispusã, un cântecel la modã, despre un berbec supãrat pe nea Alecu, trecu prin faţa vizuinei unde ştia cã-şi are sãlaşul amicul Pandele.
- Pandeliiicã! Licã-Pandelicã! strigã ea, ce mai faci iubitule?
- Moor, mor, mormãi cu greu Pandele.
Vulpea intrã repede în vizuina ursului şi îl vãzu pe acesta zãcând cuprins de durere.
- Pandelaş dragã! Ce ai pãtit? Ce-i cu tine, eşti bolnav?
- Mor, mooor, îngâimã Pandele şi îşi pierdu cunoştinţa.
Vulpea speriatã şi îngrozitã, ieşi afarã din vizuina lui Pandele şi începu sã strige cât o ţinea gura dupã ajutor. Multe animale au auzit-o şi au venit în grabã sã vadã ce se întâmplã. Toatã lumea îl iubea pe ursul Pandele, dar nimeni nu-i putea gãsi leacul. Apãrurã chiar şi câţiva mocani din împrejurimi, dar şi dânşii dãdurã, nedumeriţi, din umeri. Dalila deveni din ce în ce mai disperatã. Dintr-o greşealã cãlcã pe arici şi înţepându-se sãri în sus de doi metri scoţând un chiot de victorie.
- Evrica! Evrica!
- Erica-aau! Pe nevasta mea o cheamã Erica, nu Evrica! spuse aproape plângind, Socrate – ariciul.
- Nu mã intereseazã cum o cheamã pe nevastã-ta! Evrica, am zis, nu Erica! Evrica, strigã din nou, triumfãtor vulpea. Am gãsit soluţia ca sã-l facem bine pe Pandelaş.
A cerut de la un ţãran, un briceag ascuţit şi s-a repezit cu el spre buba lui Pandele. Toata lumea a rãmas înmãrmuritã de cruzimea vulpii. Inimile tuturor s-au oprit. Dalila, cu grijã, foarte stãpânã pe sine, cu o îndemânare de chirurg, a înfipt vârful briceagului în umflãtura lui Pandele. Ursul a scos un urlet şi-a dat ochii peste cap. Toţi au crezut cã acesta a fost sfârşitul bunului urs. Dar nu! Buba s-a spart şi din ea s-a scurs tot rãul şi veninul. Abia atunci, cei prezenţi, au înţeles iscusinţa şi priceperea de doftoreasã a vulpii. Dupã ce a spãlat bine rana cu apã de izvor si a învelit-o în nişte frunze şi ierburi de leac, codana a început sã se învârtã în jurul ursului, boscorodind cuvinte magice neînţelese de muritorii de rând:
„Ierburi şi descântece,
rana sã o vindece,
ieşi afarã mãrãcine,
sã se facã ursu’ bine!"
Nu a trecut mult timp şi Pandele a deschise ochii, scoţând un urlet de au rãmaserã cu toţi înţepeniţi. Vãzându-i holbaţi la dânsul, întrebã:
- Ce se întâmplã cu mine, mai trãiesc?
- Da, rãspunse Dalila, şi-o sã te faci bine.
Ursului îi apãru un zâmbet pe colţul botului şi încercã sã-şi mişte labele. Era totuşi prea slãbit sã se poatã ridica. Cei prezenţi îi povestirã de spaima prin care trecuserã şi de priceperea şi îndemânarea vulpii. Acesta îi mulţumi codanei şi îi spuse cã-i va rãmâne dator toatã viaţa.
În zilele urmãtoare, Dalila i-a mai doftoricit bolnavului rana, i-a adus mâncare şi în scurt timp l-a pus pe picioare. A devenit iar vioi şi prietenos şi toatã ziua se învârtea în jurul vulpii. Împreunã se duceau pe la ospeţe şi chiolhanuri, unde primadona Dalila cânta frumos, iar unchiul Pandele juca pânã îşi fãcea bãşici în tãlpi:
“Joacã tutu’ cu mutu’,
de tremurã pãmântu’,
joacã şi moşu’ Martin
c-a bãut ţuicã şi vin!"
Anii au trecut repede, Dalila s-a mãritat cu Lache, un vulpoi de peste deal şi au fãcut o droaie de puişori. Fiind de soi bun, toţi cântau frumos. Înfiinţarã grupul vocal „Fox" cu care au dat spectacole în toate pãdurile şi satele din împrejurimi. Pandele, care nu gãsise pe nicãieri o ursoaicã pe placul lui, rãmase burlac. Deveni mai morocãnos, mai singuratic şi începu sã se vaiete toatã ziua: „Mor, mor, mor, mor!". Cine îl auzea, râdea de el, ştiind cã glumeşte. Tot Dalila a fost cea care l-a scos din starea lui de izolare, invitândul sã cânte cu ai ei. Acesta n-a prea înţeles la început, cum un urs poate sã facã parte dintr-un cor vulpesc, dar apoi, maestra l-a lãmurit cã orice grup vocal serios are nevoie de un bas sau bariton. Cu câteva lecţii de canto, primite de la vulpe, ursul a devenit în scurt timp un adevãrat artist.
Au bãtut lumea în lung şi-n lat, pânã când într-o zi au ajuns într-un oraş mare. Acolo au dat un spectacol în arena circului local. Veni tot oraşul sã-i vadã! Succesul îi încununã, devenind faimoşi. Acolo, Pandele o cunoscu pe Raisa, o minunatã ursoaicã polarã, de care se îndrãgosti nebuneşte. Aceasta fãcuse parte din trupa unui circ rusesc care dãduse faliment. Acum, nefericita, umplea o cuşcã a menajeriei, fãra speranţe de a fi eliberatã. Ursul nostru se îndrãgosti atât de tare încât începu sã sufere. Îşi pierdu chiar şi frumoasa-şi voce. Slãbi şi nu mai avea chef de nimic ştiind cã frumoasa Raisa e închisã dupã gratii. Lache şi Dalila îşi dovedirã din nou prietenia faţã de urs. Fãcurã târg cu stãpânul circului, un beţiv notoriu, şi o cumpãrarã pe captivã pentru douã lãzi cu vodkã. Aceastã afacere i-a uşurat, pe mãrinimoşii prieteni, de toate economiile pe care le aveau de pe urma spectacolelor. Mare a fost bucuria lui Pandele când a vãzut-o pe Raisa în cortul sãu. Acesta îi ceru laba fetei, adicã o întrebã dacã vrea sa-i fie nevastã şi bucuroşi se cãsãtorirã cu mare alai. Nunta a durat o sãptãmânã, dupã care au plecat sã-şi sãrbãtoreascã luna de miere la munte. Raisa, care suferea mereu de cãldurã, era tare fericitã cã acolo gãsise o climã mai rece. L-a convins pe Pandele sã se stabileascã acolo şi şi-au fãcut bârlogul într-o micã peşterã de lângã un lac alpin.
Veni iarna cu zãpadã şi ger, cu viscol şi nãmeţi. Pandelaş al nostru, cu gândul la hibernare, moţaia tot timpul şi deveni din ce în ce mai ursuz şi posac. Raisa, în schimb, era fericitã. Frigul o fãcea sã se simtã ca acasã la cercul polar. De data aceasta, ea a fost cea care i-a gãsit leacul nefericitului soţ. A fãcut o copcã în ghiaţa lacului şi îi aducea zilnic peşte proaspãt. Pandele având ce mânca, nu mai simţi nevoia sã dormiteze peste iarnã. Se şi îngrãşã puţin, fapt care îl ajutã sã suporte frigul mai bine. Odatã cu venirea primãverii, Raisa îi dãdu o veste care îl bucurã foarte mult. În curând vor avea puişori! Peste câteva luni, Raisa a nãscut doi ursuleţi gemeni, de culoare albã. Îi numirã Ţum şi Gum şi erau foarte drãgãlaşi. Nu trecu nici o lunã de la naşterea juniorilor cã acestora începurã sã le aparã pe blãniţa albã pete brune. Semãnau cu nişte dalmaţieni urseşti. Ori cine îi vedea se minuna. Nu mult dupã aceea, au plecat într-o excursie foarte frumoasã pe meleagurile de unde era originar Pandele. De fapt li-se fãcuserã dor de Dalila şi familia ei. Mare a fost bucuria întâlnirii. Au venit ca la urs, multe vieţuitoare ale pâdurii sã vadã minunaţii ursuleţi. Reînfiinţarã grupul „Fox", cu care au dat toatã vara o mulţime de spectacole. Adunau bãnuţ lângã bãnuţ deoarece îşi puseserã în gând sã plece cu toţii in vizitã la Polul Nord, locurile natale ale Raisei.
Şi astfel, se terminã povestea noastrã, cu ursul cel bun şi vulpea cea deşteaptã, animale care şi-au câştigat faimã mare, devenind personaje celebre în toate povestirile bunicilor cãtre nepoţii lor…
urmator (2/2)
