· articole
· intamplari

 De la lume adunate...

Un crampei din viatza mea





am sa va povestesc un fragmentzel important din viatza mea!
nu-mi place sa vorbesc de viatza mea personala in public si la o asa mare audientza... sunt adepta "rufele se spala in familie", dar consider ca povestea nasterii fetitei mele este unica in felul ei! am sa va povestesc repede, repede pana nu ma razgandesc:))

30 martie 1994... acea zi cumplita cand lumea se prabuseste peste mine, cand realizez ca durerea trupeasca este mincina pe langa durerea sufleteasca... acea zi insorita de martie urma sa devina pt. mine cea mai intunecata zi a vietii mele... urma sa-mi pierd tatal!!!
doar ce implinisem 22 de ani...
Dupa un an si jumatete de tristetzi, dezamagiri, esecuri si neimpliniri urma sa vina soarele pe strada mea; urma sa ma indragostesc. a fost dragoste la prima vedere! Au urmat ani de dragoste, fericire si impliniri. Ma consideram o femeie implinita si totusi...
Si totusi lipsea ceva... Lipsea acel ceva care-ti umple viatza, acel ceva care da sens vietii: copilul!
de comun acord cu al meu coleg de viatza punem osul la treaba si ne punem pe facut copii. numai ca...
Au urmat 3 ani de incercari, trei ani de tocit pragurile celor mai renumitzi ginecologi, trei ani de n tratamente si... in fine! nu a iesit nimic pana cand...
Ultimul ginecolog mi-a spus ca am un fibrom, ca intai trebuie sa mi-l rezolv si apoi mai vedem cum ramane cu facutul de copii!!! ma trimite la un ecograf.
Ajunsa la eco, medicul (era o ea) ma intreaba pt. ce vreau eco. Ii explic pt. ce si ma invita in cabinet. Ma asez pe pat, ma da cu maclavaisul ala numit gel, era rece ca gheatza, tresar putin dar uit repede. Eram atat de stresata! Muream de frica ca voi primi o veste trista.

Sunt un peste (ca zodie) tare sensibil si "stirile" triste ma fac sa ma "dezechilibrez" usor! Deja-mi facusem scenarii cum ca as avea acolo pe uter un fibrom cat un dinozaur, deja ma vedeam pe masa de operatzie, deja ma vedeam un om mort... Ecografa era o tipa atat de dragutza si de zambareatza incat ma enerva cand o vedeam asa...plina de viatza! Nu stiam eu de ce zambeste atat. In loc sa-i pice fatza sau macar sa mimeze ca-i pica pt. ca avea in fatza ei o femeie disperata ca nu poate avea copii, ea zambea si zambea si iar zambea...
Dupa vreo 5 minute de zambete si de navigat prin burta mea se hotaraste sa-mi vorbeasca.
In gandul meu mi-am spus: "gata fato, ai pus-o! pregateste-te sa primesti bomba (in sensul tragic) de veste". Urma sa nu fie asa!
Cu o voce blanda si din nou cu acel zambet cu care ma stresase atata timp imi spune ca ea vede in burtica un bebe mic, mic cat o neghinita. Primul lucru pe care mi l-am spus a fost: "asta-i clar nebuna!"
Cred ca timp de un minut nu am reactionat in nici un fel. Ea ma privea cand pe mine, cand monitorul si repeta: "o sa fi mamica! garantat o sa fi mamica!"
Reactia mea la spusele ei a fost: "dar fibromul, unde-i fibromul meu?!" De data asta eu eram nebuna, nu saraca de radioloaga care timp de cateva minute bune incerca sa ma pregateasca pt. o asa BOMBA de veste!!!
Am rugat-o sa fie atenta, sa verifice bine sa nu se joace cu nervii mei ca deja eram peste cap de satula de vestile "bune" ale ginecologilor care-mi spuneau de fiecare data ca sunt normala si ca pot avea copii si totusi "munceam" cu sotzul de ne sareau capacele si nimic... In fine! in cele din urma incercam sa realizez ca voi fi mamica cu toate ca abia dupa doua zile dupa ce s-a nascut copilul am realizat cu adevarat ca sunt MAMA...
si-am inceput sa plang, sa plang... sa plang dar de data asta erau lacrimi de fericire! acum chiar ca eram o femeie implinita!
Nu stiu cand am ajuns acasa si cum dar imi amintesc ca m-a intampinat soacra mea, am sarit pe ea de bucurie, am imbratzisat-o (nu ca as fi iubit-o, nu intzelegetzi gresit) si am inceput sa ma mandresc cu realizarea mea. Mi-am sunat colegul de viatza, i-am dat vestea bomba imediat cu toate ca-mi facusem un intreg scenariu cum ca i-as da vestea la o cina romantica, la lumina lumanarilor, cu flori, baloane etc... ca-n filme ce sa mai!!! I-am spus direct: "o sa fi tatic!" El a zis: "ei,na!" si-n 10 min. a fost acasa...
Au urmat 9 luni de sarcina grea, de stat la pat, de tratament si de frica ca acel faimos fibrom sa nu creasca odata cu bebeul meu. Ginecologul mi-a spus tot ce se poate intampla pe perioada celor 9 luni. Nu vreau sa povestesc ce se putea intampla ca poate din intamplare vre-o burtica cu situatzie asemanatoare va citi povestea mea si nu vreau sa intre in panica. Din fericire, cineva acolo sus mi-a pus o pila la D-zeu si am ajuns in ziua de 16 noiembrie 1998!
Afara era nici cald, nici frig, nici toamna nu era dar nici iarna nu se arata!
Toata dimineatza am fost ca un titirez; mi-am facut curat prin casa atat cat am putut pt. ca va spun acum ca sa nu uit: aveam 85kg. de la 45kg... ce sa mai, eram un munte de femeie! si nu am decat 1,60m... Sotzul meu chiar ma necajea si-n gluma-mi spunea: "mai bine te sar decat sa te ocolesc!"
Dupa-amiaza am mers la mama unde am tras un gratar si dai cu mici, dai cu bere pana se facu seara!
Seara mi-am luat colegul de mana si am plecat spre casa. Cand am ajuns la lift, hoppp mi se rupe apa!
ta-na-na-naaaa... cred ca vine bebe!!!Ajungem sus mai mult fugind decat mergand de frica sa nu ma apuce nasterea pe scari. Vazusem eu in filme ca dupa ce tzi se rupe apa incepi sa ai dureri si apoi pac, nasti! V-am spus eu ca le am cu scenariile! Eu fug la dus repede, colegul pune mana pe telefon si suna "ajutoarele";suna la mama, mama la prietena ei ginecoloaga, ginecoloaga la ginecologul care urma sa-mi faca cezariana si uite asa in 30 de min. ajung la maternitate. De aici incepe cosmarul...
Era in jur de opt seara. Ajunsa la maternitate, asistentele constata ca mi s-a rupt apa (descoperire, nu gluma!) suna medicul de garda, medicul comunica ca va ajunge el dar sa nu-l asteptam repede ca doar nu arde... intre timp ma masoara, cantareste, puls etc... mistouri la greu pe seama mea ca sunt cat un munte; o prapadita de infirmiera incepe sa-mi dea cu sapun la "obiectul"cu pricina, pune mana pe un jeg de aparat de ras si incepe sa ma rada, o intreb ce rade ca doar zilnic de la 7 luni de sarcina eram tot timpul pregatita sa nasc, mi se spune: asa-i procedura! reuseste sa ma taie; in 2 min. ma umplu de sange de zici ca-mi venise menstruatzia, ma da si cu spirt ca sa dezinfecteze si in acelasi timp ma asigura ca nu doare mai mult decat ma va durea in curand... bunnnnn...
Apare medicul de garda! sa-i spun numele?! sa nu il spun?!... lasa ca nu vi-l spun pt. ca a fost baiat de treaba, ma lasa sa mor! :) ma consulta si constata el ca pana nasc va fi cale lunga (e real ca nu ma durea absolut nimic doar ma usturau putin taieturile de la lama infirmierei) si decide sa ma "arunce" intr-un salon unde sa-mi astept sorocul.
Mama era cu mine in camera de garda, incerca sa-i explice medicului ca nu sunt o gravida "normala" ci cu risc ridicat, i-a povestit de sarcina mea, de fibrom, l-a rugat sa-mi acorde ceva mai multa atentie, i-a spus ca "ajutoarele" sunt pe drum dar... degeaba! Mi se face internarea, ma arunca intr-un salon, mi se inchide lumina si mi se spune: noapte buna!
Eram singura, speriata, disperata!
Intre timp (a durat cam 10 min. singuratatea mea) mama, sotzul si "ajutoarele" au pregatit terenul de joc. Se deschide usa si o avalansa de asistente in frunte cu ginecologul meu si cu anestezistul dau buzna pe mine care mai de care incepe sa-si faca meseria. Mi se baga furtune pe nas pana-n stomac, mi se scot toti micii si berea(mai si cu cata pofta ii mancasem!), mi se fac analize, perfuzii, etc. intr-un cuvant ma pregatesc de cezariana.
La 21,00 eram in sala de operatzie. Mama si colegul au ramas in fatza usii...
Toate vizitele la eco si burtica mea imensa-mi spuneau ca voi avea un baietzel. Toate babele care m-au vazut mi-au spus: "e baiat mama!" spuneau ele ca am burta nu stiu cum, ca nu am pete pe fatza, ca mijlocul e nu stiu cum... in fine! mi-am zis: "bine ca este, sanatos sa fie ca sexul nu conteaza!".Numai sotzul meu spunea: " fie ce-o fi, numai armata sa faca!" :))
Pe parcursul celor 9 luni de sarcina dai cu liste de nume, dai cu sfintzi, vezi ce nume se potriveste cu numele de familie, etc.Intr-un final am decis: se va numi Robert!
numai ca Robert se va naste 4 ani mai tarziu intr-un spital de peste ocean! dar asta-i alta poveste. poate intr-o zi am sa o scriu pe forum, poate...
Sa revin ca am deviat putzin.
Eram in sala de operatzie. Mi se spune clar: "anestezie generala". Oricum eu eram pe Luna si nu comentam de nici un fel; toata agitatzia din jurul meu, toata pregatirea dinaintea operatziei ma epuizase si mai ales frica de ce va fi si cum va fi dupa nastere, ma doborase.
Plus de asta aveam spatele asigurat, acum eram cu prietena mamei (ginecoloaga), prietenul ginecoloagei (ginecologul care ma taia), eram in sigurantza! Ginecoloagei am sa-i dau un nume ca sa va fie voua mai usor la citit :)) deci, am sa-i spun simplu, Crina.
Crina statea la capul meu, ma mangaia pe par si-mi povestea ce urma sa mi se intample. Nu am retzinut decat: "acum o sa-ti punem o masca pe fatza si apoi in cateva secunde o sa adormi". Asa a fost!M-am uitat peste cap in ochii Crinei si din priviri am implorat-o sa aibe grija de bebeul meu pana ma trezesc. Apoi,somn...
La 21,35 avea sa vina pe Lume fara prea multa galagie o fetitza de 3,100kg si cu Apgar 3...
mai tarziu i-am spus simplu: Maia!
Cand au scos-o din burtica mea, nu a scos nici un sunet, nu a schitzat nici un gest nimic... avea circulara de doua ori in jurul gatului... se zbatea intre viatza si moarte... asistenta sefa a infasurat-o int-un scutec si a fugit cu ea la sala de reanimare de la pediatrie.
Cand au iesit cu ea din sala de operatzie Crina i-a spus sotzului: "ai o fetitza! sa-ti traiasca si roagate la D-zeu sa o auzi tipand cat de curand! Daca va fi salvata si va tzipa din toti plamanii, atunci sa sti ca vei avea un copil sanatos. Daca nu o vei auzi si plansetul va fi geamat, atunci va ramane cu sechele serioase toata viatza..." si fuge dupa bebe...
Nici nu vreau sa-mi imaginez ce a fost atunci in sufletul proaspatului tatic!!!
Mama sprijinea usa salii de operatzie si probabil se ruga sa ies intreaga de acolo si colegul de viatza sprijinea usa de la sala de reanimare.
Eu, eram la prima intalnire (de cand i-am spus:adio!) cu tatal meu. Nici astazi nu-mi dau seama daca a fost vis sau realitate, daca a fost miracol sau numai imaginatzie! Era el! tatal meu care ma intampina cu o multzime de ingerasi... totul in jurul lor era roz si totul plutea... l-am vazut clar, i-am auzit vocea! l-am auzit cand mi-a spus: "ai o fetitza! o sa traiasca!"... si-a plecat...
Dupa 10 min. de tacere si de incercari supraomenesti din partea medicului de la reanimare bebelusa meu avea sa tzipe cat o tzinea guritza! Miracolul se implinise!
Eu m-am trezit cu greu din anestezie; a fost nevoie de o armata de medici ca sa ma readuca din nou cu picioarele pe pamant... abia dupa 2 zile am fost capabila sa-mi strang ingerasul in bratze...
Cand am vazut-o mi s-a parut atat de mica si atat de neajutorata incat vroiam sa o iau de acolo, sa o bag in halat si sa fug cu ea acasa. Vroiam sa fie numai a mea!
Vroiam sa-i spun "bine ai venit pe Lume!" departe de incubatoare, masti de oxigen, perfuzii si altele... nu avea sa fie asa! in noaptea cand au reanimat-o, probabil ca vre-o asistenta cu sange rece, i-a facut o injectzie cu atata sadism incat piciorusul s-a infectat, am fost la un pas de incizie... uhhh... nu va povestesc ca ma doare...
Au urmat zece zile ingrozitoare de spital, zece zile in care am sprijinit usa pediatriei. Nu ma primeau inauntru decat cand alaptam. Alaptam cu pediatrul de fatza pt. ca micutza Maia avea dificultate la inghitzit (caile respiratorii erau afectate) si din doua supturi la al treilea se ineca, devenea vanata, o lua asistenta si-o zgaltzaia, o lua pediatrul si-o consulta... alt supt, aceleeasi probleme... 10 zile!
Eheheee am uitat de faza: gandacii maternitatzii prietenii nostrii!!! Dupa 3 zile de reanimare am fost transferata intr-un salon cu sase mamici care nascuse natural. Cum am aterizat eu printre ele nici astazi nu am aflat... in acel salon mamicile erau cu bebeii la pat. Era o camera ingrozitor de murdara. Fetele pusese fiecare picior de pat intr-o cutie de conserva plina cu apa ca sa nu urce gandacii in pat la bebei... ingrozitor!
atunci am facut depresie. am inceput sa tzip si sa plang ca o disperata... o asistenta m-a consolat spunandu-mi ca gandaceii nu fac nimic, sunt prietenii maternitatzii! Acum nu stiu daca asistenta aia era normala sau doar incerca sa ma scoata pe mine din starea de soc...
Uhhh, cam asta-i povetea mea! Dupa zece zile aveam sa ajung acasa cu copilul mult dorit in bratze. Visul mi se implinise.
Eram mamica fericita a bebelusei Maia!
peste 4 ani alt spital... altzi doctori... alte emotzii dar... aceeasi mamica :))



comentarii se pot face in forum, la discutia Povestea Maiei...

ange
publicat la 26.08.2003 (7753 citiri)