“Din copilărie nu-mi mai amintesc decât bătăile pe care le primeam de la mama mea” sunt cuvintele pe care le-am auzit cu câteva zile în urmă de la o adolescentă care cerea ajutor pentru starea în care se afla.
Dintre victimele violenţei în familie am ales copiii datorită faptului că ei sunt cu adevărat lipsiţi de apărare atât fizic cât şi psihic. Şi când vorbim despre violenţă nu ne referim doar la cea fizică ci şi la cea verbală care ia forma înjurăturilor, jignirilor, ameninţărilor, învinovăţirii. Câţi dintre părinţi spun: “Nu mai eşti copilul meu!”, “Nu te mai iubesc!”, “Din tine nu va ieşi nimic”, “Ai luat tot ce a fost mai rău în familia noastră”? Este şi asta o formă de violenţă, uneori cu consecinţe mai grave asupra dezvoltării copilului decât o palmă sau foaie ruptă din caiet.
De fapt, putem spune că nu nevoia, nici dorinţa de a-i avea ci dragostea părinţilor pentru copii lor este cea care-i face să găsească sensul uman al responsabilităţii lor tutelare şi le dă sentimentul acestei responsabilităţi. Capacitatea de asumare a acestei responsabilităţi a vieţii şi a comportamentului copilului lor în cursul dezvoltării sale, lupta cu pericolele, ajutorul în momentele dificile sunt toate în legătură cu istoria de viaţă a părinţilor, cu modul în care ei înşişi au crescut, au trecut prin aceleaşi perioade şi-au pus întrebări pe care acum le aud de la copii lor. Părinţii angoasaţi, frustraţi ei înşişi sunt inconştient intolerabili cu bucuriile şi dorinţele copiilor pe care îi supraprotejează prin limbaj gestual şi verbal, cărora le limitează iniţiativele şi le restrâng libertatea. Dar inteligenţa copilului este intuitivă; el percepe la rândul său atitudinile contradictorii ale adulţilor şi se simte derutat. Nu puţini sunt adolescenţii şi chiar adulţii care ajung să spună despre părinţii lor: “Una spun şi alta fac” sau “M-au forţat să fac ceea ce ei nu erau în stare”.
In contextul unui mediu familial violent în-unul din modurile de care am vorbit, putem întâlni
copilul-simptom şi
copilul-victimă.
Copilul-simptom este cel care exprimă şi trăieşte suferinţele părinţilor săi, în locul lor. Ei nu-şi permit să recunoască ceva le lipseşte, că au nevoie de ajutor, că sunt în dificultate pentru că li se pare că toate acestea sunt în contradicţie cu statutul de adult şi de părinte. Ei sunt, în aparenţă, oameni puternici, hotărâţi, care ştiu ce vor de la viaţă şi de la copiii lor, care se impun cu orice preţ, care sunt convinşi că deciziile lor sunt cele mai bune. Nu au ezitat să ceară copilului mai mult decât el putea da, să aibă pretenţii nemăsurate, să pedepsească şi să ameninţe. Dar rezultatele pe care le aşteapă nu vin. De ce? Copilul nu este aşa cum l-au dorit, nu le împlineşte speranţele, nu le recompensează eforturile iar la un moment dat chiar nu poate face faţă: se îmbonlăveşte sau are rezultate din ce în ce mai slabe la şcoală. Părinţii sunt atunci disperaţi. Se văd obligaţi de a se opri din goana nebunească după succesele copilului. Vin la consultaţie rugători şi ruşinaţi. “Cum tocmai lor li s-a putut întâmpla aşa ceva? Au investit atât de mult în copilul lor şi iată cu ce s-au ales!” Nu vorbesc nimic despre sentimente, nimic despre incidente din familie sau din viaţa celui mic “Totul a fost perfect până acum!” Vor să la se impresia că s-a întâmplat ceva neprevăzut, că este un accident, o greşeală. Ei sunt cei care au nevoie de psihoterapie şi nu copilul; el a reuşit doar să arate prin simptomul său ceea ce ei se străduiau uite. A fost nevoie de o manifestare gravă, evidentă pentru ca părinţii să poată auzi ce el spunea mereu şi cu ajutorul psihoterapiei să se poată auzi şi pe ei înşişi.
Copilul-victimă e într-o situaţie şi mai grea pentru că părinţii săi nu vin niciodată să ceară ajutor. El este şi va fi mereu cel care suportă mânia şi furia lor. Orice copil e obligat să suporte climatul în care creşte dar şi efectele patogene rămase ca urme ale trecutului patologic nu doar al mamei şi al tatălui ci şi persoanelor care se ocupă de el. El poate ajunge doar în adolescenţă să ceară ajutor dacă nu cumva şi atunci este împiedicat de agresorii săi. Putem să ne întrebăm ce-i mai rămâne de făcut. Ce mijloace de apărare poate folosi? Şi constatăm că ele sunt destul de numeroase şi uneori surprinzătoare cum ar fi identificarea cu agresorul. Ceea ce ne duce la o situaţie pe care am întâlnit-o cu toţii: transmiterea comportamentului violent de la o generaţie la alta. Părintele care a fost abuzat în copilărie şi care face acelaşi lucru la rândul său, care nu poate opri repetarea situaţiei traumatice, care atunci când nu mai e el însuşi victimă îşi transformă partenerul şi copilul în victime. E greu de conceput că produce copiilor săi aceleaşi suferinţe pe care le-a îndurat când era mic dar pe care nu a avut cui să le spună; ele nu au dispărut ci au fost trimise în partea cea mai profundă şi mai inaccesibilă a fiecaruia dintre noi: inconştientul. De acolo vor reveni în aceeaşi formă sau în alta fără ca cel în cauză să devină conştient de această tragică repetiţie. Din păcate drumul înapoi până la retrăirea suferinţelor din copilărie e lung şi greu.
Traumele din copilărie pot atrage după ele o multitudine de probleme de dezvoltare, simptome şi… diagnostice! Putem aminti închiderea în sine, refuzul, încăpăţânarea, eşecul şcolar, lipsa prietenilor, depresia, lenea, anxietatea şi panica, tulburări de alimentaţie şi de somn, furtul şi minciuna, tulburări somatice (dureri de cap, enurezis, febră, leşin etc).
In acest caz, sarcina terapeutică constă într-un proces adesea îndelungat în care copilului sau adolescentului îi devine posibilă elaborarea şi integrarea experienţei traumatice. Psihoterapia trebuie mai ales să contribuie la susţinerea mecanismelor de elaborare tipice vârstei pacienţilor. Jocul are aici un rol foarte important, acela de a ajuta copilul să retrăiască experienţa prin care a trecut şi s-o exprime chiar dacă nu prin cuvinte. Pentru aceasta, terapia trebuie să ofere un cadru sigur, protector în care se poate desfăşura fantezia creatoare a copiilor. Terapeuta sau terapeutul trebuie să susţină soluţii creative specifice vârstei care sunt potrivite pentru a-i reda copilului sentimentul de control asupra lumii sale înconjurătoare şi încrederea în lumea adulţilor.
Anca Pietraru
psiholog-psihanalist
e-mail:
[email protected]
web: http://copiiinostri.tripod.com
Tel. 0721.613.765.
