• Sarcina
• Nasterea
• Alaptarea
• Bebelusul
• Copilul
• Sanatatea
• Dezvoltarea
• Comportamentul
• Educatia
• Jocul

Corbul, fara a mai întârzia, aduse în unghiile sale seu, puse peste viteazul Prâslea, si prinse mai multa putere.
Catre seara zise zmeul catre fata de împarat, care privea la dânsii cum se luptau, dupa ce se facusera iara oameni:
- Frumusica mea, da-mi nitica apa sa ma racoresc, si-ti fagaduiesc sa ne cununam chiar mâine.
- Frumusica mea, îi zise Prâslea, da-mi mie apa, si-ti fagaduiesc sa te duc pe tarâmul nostru si acolo sa ne cununam.
- Sa-ti auza Dumnezeu vorba, voinice, si sa-ti împlineasca gândul! îi raspunse ea.
Fata de împarat dete apa lui Prâslea de bau si prinse mai multa putere; atunci strânse pe zmeu în brate, îl ridica în sus si, când îl lasa jos, îl baga pâna în genunchi în pamânt; se opinti si zmeul, ridica si el în sus pe Prâslea si, lasându-l jos, îl baga pâna în brâu; punindu-si toate puterile, Prâslea mai strânse o data pe zmeu de-i pârâi oasele si, aducându-l, îl trânti asa de grozav, de îl baga pâna în gât în pamânt si-i taie capul; iara fetele, de bucurie, se adunara împrejurul lui, îl luau în brate, îl sarutau si îi zisera:
- De azi înainte frate sa ne fii.
Îi spusera apoi ca fiecare din palaturile zmeilor are câte un bici, cu care loveste în cele patru colturi ale lor si se fac niste mere. Asa facura, si fiecare din fete avura câte un mar. Se pregatira, deci, sa se întoarca pe tarâmul nostru.
Ajungând la groapa, clatina frânghia de se lovi de toate marginile gropii. Paznicii de sus pricepura ca trebuie sa traga frânghia. Se pusera la vârtejuri si scoasera pe fata cea mare cu marul ei de arama.
Ea, cum ajunse sus, arata un ravasel ce-i dase Prâslea, în care scria ca are sa ia de barbat pe frate-sau cel mai mare. Bucuria fetei fu nespusa când se vazu iara pe lumea unde se nascuse.
Lasara din nou frânghia si scoase si pe fata cea mijlocie, cu marul ei cel de argint si cu o alta scrisoare, în care o hotara Prâslea de sotie fratelui celui mijlociu.
Mai lasara frânghia si scoase si pe fata cea mica: aceasta era logodnica lui Prâslea; însa marul ei cel de aur nu-l dete, ci îl tinu la sine.
El simtise de mai-nainte ca fratii sai îi poarta sâmbetele si, când se mai lasa frânghia ca sa-l ridice si pe el, dânsul lega o piatra si puse caciula dasupra ei, ca sa-i cerce; iara frati daca vazura caciula, socotind ca este fratele lor cel mic, slabira vârtejile si dete drumul frânghiei, care se lasa în jos cu mare iuteala, ceea ce facu pe frati sa creaza ca Prâslea s-a prapadit.
Luara, deci, fetele, le dusera la împaratul, îi spusera cu prefacuta mâhnire ca fratele lor s-a prapadit, si se cununara cu fetele, dupa cum rânduise Prâslea. Iara cea mai mica nu voia cu nici un chip sa se marite, nici sa ia pe altul.
Prâslea, care sedea doparte, vazu piatra care cazuse cu zgomot, multumi lui Dumnezeu ca i-a scapat zilele si se gândea ce sa faca ca sa iasa afara. Pre când se gândea si se plângea dânsul, auzi un tipat si o vaietare care îi umplu inima de jale; se uita împregiur si vazu un balaur care se încolacise pe un copaci si se urca ca sa manânce niste pui de zgripsor. Scoase palosul Prâslea, se repezi la balaur si numaidecât îl facu în bucatele.
Puii, cum vazura, îi multumira si-i zisera:
- Vino încoa, omule viteaz, sa te ascundem aici, ca, de te va vedea mama noastra, te înghite de bucurie.
Trasera o pana de la unul din pui si-l ascunsera în ea.
Când veni zgripsoroaica si vazu gramada aia mare de bucatele de balaur, întreba pe pui, cine le-a facut ast bine?
- Mama, zisera ei, este un om de pe tarâmul celalalt si a apucat încoa spre rasarit.
- Ma duc, le zise ea, sa-i multumesc. Ea porni ca vântul înspre partea încotro îi spusese puii ca a apucat omul. Dupa câteva minute, se întoarse:
- Spuneti-mi drept, le zise, încotro s-a dus.
- Spre apus, mama.
Si într-o bucata de vreme, ca de când începui sa va povestesc, strabatu cele patru parti ale tarâmului de jos si se întoarse cu desert. Ea ceru ca numaidecât sa-i spuie. În cele mai de pe urma, îi zisera puii:
- Daca ti l-om arata, mama, ne fagaduiesti ca nu-i vei face nimic?
- Va fagaduiesc, dragii mei.
Atunci ei îl scoasera din pana si îl aratara; iara ea, de bucurie, îl strânse în brate si cât p-aci era sa-l înghita, daca nu l-ar fi acoperit puii.
- Ce bine vei sa-ti fac si eu, pentru ca mi-ai scapat puii de moarte?
- Sa ma scoti pe tarâmul celalalt, raspunse Prâslea.
- Greu lucru mi-ai cerut, îi zise zgripsoroaica; dara pentru ca tie îti sunt datoare mântuirea puilor mei, ma învoiesc la asta. Pregateste 100 oca de carne facuta bucatele de câte o oca una, si 100 de pâini.
Facu ce facu Prâslea, gati pâinile si carnea si le aduse la gura gropii. Zgripsoroaica zise:
- Pune-te dasupra mea cu merinde cu tot si, de câte ori oi întoarce capul, sa-mi dai câte o pâine si câte o bucata de carne.
Se asezara si pornira, dându-i, de câte ori cerea pâine si carne. Când era aproape, aproape sa iasa dasupra, pasarea uriasa mai întoarse capul sa-i mai dea de mâncare; dara carnea se sfârsise. Atunci Prâslea, fara sa-si piarda cumpatul, trase palosul si-si taie o bucata de carne moale din coapsa piciorului de sus si o dete zgripsoroaicei.
Dupa ce ajunsera dasupra si vazu ca Prâslea nu putea sa umble, îi zise zgripsoroaica:
- Daca nu era binele ce mi-ai facut si rugaciunea puilor mei, mai ca te mâncam. Eu am simtit ca carnea care mi-ai dat în urma era mai dulce decât cea de mai înainte, si n-am înghitit-o; rau ai facut de mi-ai dat-o.
Apoi o dete afara dintr-însa, i-o puse la loc, o unse cu scuipat de al sau, si se lipi. Atunci se îmbratisara, îsi multumira unul alteia, si se despartira; ea se duse în prapastia de unde iesisera si Prâslea pleca catre împaratia tatalui sau.
Plecând catre orasul în care locuiau parintii si fratii lui, îmbracat fiind în haine proaste taranesti, întâlni niste drumeti si afla de la dânsii ca fratii lui au luat de sotii pe fetele care le-a trimis el, dupa cum le hotarâse însusi, ca parintii lui erau foarte mâhniti de pieirea fiului lor celui mai mic, ca fata cea mica e îmbracata în negru si-l jeleste si ca nu voieste a se marita nici în ruptul capului, macar ca au petit-o mai multi fii de împarat; ca acum, în cele din urma, fratii lui i-au adus un ginere preafrumos si ca o silesc cu totii sa-l ia si ca nu se stie de va putea scapa.
Prâslea, auzind de toate acestea, nu putin s-a întristat în sufletul lui si, cu inima înfrânta, a intrat în oras. Mai cercetând în sus si în jos, afla ca fata a zis împaratului ca, daca voieste sa o marite cu tânarul care i-l adusera, sa porunceasca a-i face si a-i aduce la odoare o furca cu caierul si fusul cu totul de aur si sa toarca singura, fiindca asa îi facuse si zmeul si asta îi placea mult. Mai afla ca împaratul chemase pe starostea de argintari si-i poruncise zicându-i: "Iata, de azi în trei saptamâni sa-mi dai gata furca care o cere fata mea cea mica; ca de unde nu, unde-ti stau picioarele, îti va sta si capul"; si bietul argintar se întoarse acasa trist si plângând.
Atunci Prâslea se duse de se baga ucenic la argintar.
Prâslea tot vazând pe stapânu-sau vaitându-se fiindca nu izbutise a face furca dupa porunceala, îi zise:
- Stapâne, te vad trist ca nu poti sa faci furca ce ti-a poruncit împaratul, iata mai sunt trei zile pâna sa se împlineasca sorocul ce ti-a dat; lasa-ma pe mine sa o fac.
Argintarul îl goni, zicându-i:
- Atâti mesteri mari n-au putut sa o faca, si tocmai un trenteros ca tine sa o faca?
- Daca nu-ti voi da furca de azi în trei zile, raspunse Prâslea, sa-mi faci ce vei voi.
Atunci se învoira a-i da o odaie sa lucreze numai Prâslea singur, si pe fiecare noapte sa-i dea câte o traistuta de alune si câte un pahar de vin bun.
Argintarul îi ducea grija, fiindca, ascultând pe la use, n-auzea alt decât cum spargea la alune pe nicovala! Iara când fu a treia zi, el iesi dis-de-dimineata din odaie cu furca pe tava, pe care o scosese din marul zmeului, ce era la dânsul, si o dete argintarului ca sa o duca fetei împaratului.
Argintarul nu mai putea de bucurie, si-i facu un rând de haine; iar pe la namiez, când venise slujitorii împaratului ca sa-l cheme la palat, el se duse si îi dete furca care torcea singura.
Dupa ce împaratul se minuna de frumusetea ei, dete argin- tarului doi saci de bani.
Fata, cum vazu furca, îi trecu un fier ars prin inima; ea cunoscu furca si pricepu ca Prâslea cel viteaz trebuie sa fi iesit dasupra pamântului. Atunci zise împaratului:
- Tata, cine a facut furca poate sa-mi faca înca un lucru pe care mi l-a adus la odoare zmeul.
Iara împaratul chema îndata pe argintar si-i porunci sa-i faca o closca cu pui cu totul si cu totul de aur, si-i dete soroc de trei saptamâni, si, daca nu i-o face-o, unde îi sta picioarele îi va sta si capul.
Argintarul, ca si de-lalt rând, se întoarse acasa trist; despretui ca si întâia oara pe Prâslea, care îl întrebase si de asta data; iara daca se întelesera la cuvinte, se învoira si lucrul se si savârsi cu bine.
Când vazu argintarul closca cloncanind si puii piuind, cu totul si cu totul de aur si ciugulind mei tot de aur, întelese ca trebuie sa fie lucru maiestru.
Argintarul lua closca, o duse la împaratul, iara împaratul, dupa ce se minuna îndestul de frumusetea si gingasia lor, o duse fetei si-i zise:
- Iata, ti s-au împlinit toate voile; acum, fata mea, sa te gatesti de nunta.
- Tata, îi mai zise fata, cine a facut aste doua lucruri trebuie sa aiba si marul de aur al zmeului; porunce=te, rogu-te, argin- tarului sa aduca pe mesterul care le-a facut.
Primind porunca asta argintarul, se înfatisa împaratului, rugându-se sa-l ierte si zicându-i:
- Cum o sa aduc înaintea mariei tale pe mester, fiindca este un om prost si trenteros si nu este vrednic sa vaza luminata fata a mariei tale.
Împaratul porunci sa-l aduca oricum ar fi.
Atunci argintarul, dupa ce puse de spala pe Prâslea si-l curati, îl îmbraca în niste haine noi si-l duse la împaratul, iara împaratul îl înfatisa fetei.
Cum îl vazu fata, îl si cunoscu. Ea nu putu sa-si tie lacramile care o podidisera, de bucurie mare ce avu, si zise împaratului:
- Tata, acesta este viteazul care ne-a scapat din mâna zmeilor.
Si, dând în genuche, îi saruta mâinile si pe fata si pe dos.
Luându-i seama bine împaratul îl cunoscu si dânsul, macar ca foarte mult se schimbase. Îl îmbratisa si-l saruta de sute de ori. Dar el tagaduia.
În cele mai din urma, inima lui înduiosata de rugaciunile tatalui sau, ale mamei sale si ale fetei care ramasese în genuche rugându-l, marturisi ca în adevar el este fiul lor cel mai mic.
Prâslea le povesti apoi toata istoria sa, le spuse si cum a iesit dasupra pamântului si le arata si marul de aur al zmeului.
Atunci împaratul, suparat, chema pe feciorii lui cei mai mari; dar ei, cum vazura pe Prâslea, o sfeclira. Iara împaratul întreba pe Prâslea cum sa-i pedepseasca. Viteazul nostru zise:
- Tata, eu îi iert si pedeapsa sa o ia de la Dumnezeu. Noi vom iesi la scara palatului si vom arunca fiecare câte o sageata în sus si Dumnezeu, daca vom fi cineva gresiti, ne va pedepsi.
Asa facura. Iesira câte trei fratii în curte, dinaintea palatului, aruncara sagetile în sus si, când cazura, ale fratilor celor mai mari le cazura drept în crestetul capului si-i omorâra, dar a celui mai mic îi cazu dinainte.
Iara daca îngropara pe fratii cei mai mari, facura nunta mare si Prâslea lua pe fata cea mica. Toata împaratia s-a bucurat ca le-a adus Dumnezeu sanatos pe fiul cel mai mic al împaratului si se mândrea, falindu-se, de vitejiile ce facuse el; iara dupa moartea tatâne-sau se sui el în scaunul împaratiei, si împarati în pace de atunci si pâna în ziua de astazi, de or fi traind.
Trecui si eu pe acolo si statui de ma veselii la nunta, de unde luai
O bucata de batoc
S-un picior de iepure schiop,
si încalecai p-o sa, si v-o spusei dumneavoastra asa.