Index www.parinti.com > Una, alta >Probleme psihologice
Cum trecem peste "moarte" ?
15.11.2007 4:18
Cum trecem peste "moarte" ?
diodora
De multe ori viata ne pune in situatii delicate si sfasietoare : moartea.
Oamenii vin si pleaca, alearga, danseaza, dar nu sufla o vorba despre moarte. Dar cand vine, ea ne copleseste, ne duce la deznadejde.
Moartea cuiva drag, mama, tata, sot, copil ....
1. Cum abordam cu acestia problema plecarii, cum le usuram ultimele zile, cum le mai aducem bucurii atunci cand ei nu mai vor nimic ?si-i vedem cum se sting de la o zi la alta? ce putem discuta? ce sa evitam in discutii ?

2. Si dupa , cum alinam suferinta celor ramasi ? ce sa le spunem ? Depanatul amintirilor e intotdeauna oportun si folositor?

15.11.2007 10:45
Carmella
Mie mi se pare un subiect foarte interesant, stiu ca poate parea foarte ciudat dar ma pasioneaza extraordinar de mult subiectul. E unul dintre subiectele tabu in cultura noastra, si nu stiu daca asta ne aduce vreun cistig. Mereu sintem stingheri cind trebuie sa stam de vorba cu un om despre care stim ca va muri curind, nu aducem niciodata in discutie viitorul indepartat in care noi nu vom mai fi (poate doar in testamente), nu spunem copiilor ca bunicii au murit sau vor muri, nu stim sa "mingiiem" un bolnav incurabil sau un muribund, nu vrem sa stam in preajma lor, nu ne gindim decit ca vom suferi noi cind ei nu vor mai fi, sau suferim de cind sintem tineri pentru ca vom muri. In ultima vreme lasam asta in sarcina psihologilor, neluind in seama faptul ca in fiecare om zace un psiholog, si prin pozitia lui fata de bonav poate sa fie chiar mai indicat decit unul cu patalamß.
Inevitabil cind vorbesti cu seninatate despre moarte pari insensibil. Se vorbeste mereu despre raceala germanicilor tocmai din cauza atitudinii lor aparent insensibila fata de moarte.
Teoretic sint multe lucruri care se pot face si pentru punctul 1 si pentru punctul 2. Practic, cind esti implicat in asa ceva, teoria nu mai functioneaza asa de bine trist
O sa revin zambet nu prea pare sa aiba logica si cursivitate ceea ce spun ... dar nu mai sterg ce nu-mi place, o sa corectez in mesajele viitoare

15.11.2007 11:09
mianda
Locatie: Gorj
Chiar interesant...
Cum trebuie privita moartea?
Cu detasare...Insa nu putem face acest lucru decat daca am trait o viata frumoasa si echilibrata.
Trebuie sa privim moartea ca pe ceva firesc. Trebuie sa putem vorbi copiilor nostri despre cursul normal al vietii, care duce inevitabil spre moarte. Nu-i ajutam cu nimic daca incercam sa-i "protejam". Asa nu devin mai puternici, din contra, acest lucru ii va face vulnerabili.

Consider ca atunci cand privesti moarea cu "insensibilitate" ai ajuns sa intelegi viata...

15.11.2007 11:31
alimary
Si eu sunt interesata de subiect...bunica mea e pe moarte in camera de alaturi si eu pur si simplu nu stiu cum sa ma port cu ea...sta si se uita lung la mine, nu vorbeste nimic decat daca o intreb dar stiu ca stie ca va muri si nu-mi imaginez ce-as putea sa-i spun...nu stiu ce gandeste si mi se rupe inuma cand ma gandesc ca noi frematam de viatza in jurul ei si ea se duce...stiu ca e mai bine pt ea dar mai stiu si ca aceste ultime clipe sunt grele si ma doare ca nu stiu cum s-o ajut trist
16.11.2007 12:16
Carmella
In primul rind petrece-ti timpul cu ea, nu adopta o atitudine compatimitoare dar nici dura, neintelegatoare, fii cit se poate de naturala. In discutii adu-i aminte de rostul ei pe pamint, faptul ca a crescut copii, nepoti, ca a fost o gospodina buna, tot ce poti sa gasesti ca insemnatate a trecerii ei prin viata. "Uita" ce nu a facut bine, priveste cu amuzament eventualele greseli pe care le-a facut in relatia cu tine, cu copiii. Vorbeste-i despre faptul ca toata lumea e realizata, nu aveti griji materiale, copiii tai au un start bun deci sigur vor ajunge oameni adevarati de care ar fi mindra si ea. Nu o contrazice daca iti spune ca stie ce se va intimpla, daca e credincioasa gaseste niste vorbe despre viata de dincolo care sa o mingiie, de pilda am citit ceva foarte emotionant in acest sens: "Dumnezeu nu ne spune cit de frumoasa e moartea ca sa putem suporta viata".
16.11.2007 12:44
roxana5
Locatie: Land of hops and glory
Daca am invatat ceva din scoala pe care o fac e ca cei pe moarte nu-s morti. Tendinta muribunzilor e sa se inchida, nu mai comunica, nu se mai alimenteaza, dar asta nu inseamna ca nu simt, ca nu le e frica, ca nu au ceva de spus in grija pe care o primesc.
Stiti cum e instinctul matern? E, pur si simplu? Din cate am inteles, asa e si cu moartea, vine o vreme cand stii ca-i sfarsitul, incet incet totul se inchide. Dar cred ca demnitatea lor e esentiala. O fi neajutorat in pat, dar gandeste, simte. Si daca demonstrezi ca-ti pasa si ca iei in considerare demnitatea, eu zic ca le usurezi situatia.
Eu as avea putere asupra 3 lucruri mari si late: unu, sa-i respect ca pe indivizi, prezervandu-le demnitatea si dorintele, doi, sa-i ajut sa nu mai simta durere fizica si trei, sa-i tin de mana.
Ce vorbesc eu cu ei...ii intreb daca-i ok, orice as face, daca vor aia sau cealalta, daca-i doare...De multe ori ma iau si-i intreb ce-au facut in tineretile lor, cum erau copii lor cand erau copii...
Situatiile difera de la om la om, dar doare, doare a dracu, fizic. Si le e frica. Stau uneori si cate 7-8 ore pe scaun tinandu-i de mana, numa atat.
Important e sa le fac drumul lin, calm, fara stres. Nu toate mortile-s frumoase.
Mianda, a privi moartea cu 'insensibilitate', ca pe o ruta fireasca a lucrurilor e ok in teorie. In practica, lucrurile stau cu totul altfel, mai ales daca esti tu ala la rand. Dupa ce-ai avut grija si responsabilitate, ai functionat ca individ un numar de ani, nu poti intotdeauna da drumul usor. Iubesti oamenii de langa tine, chiar daca mori, iti faci griji in privinta lor. Sunt unii care sufera sufleteste ca niste caini ca nu vor sa fie povara. Si nici nu vor sa indurereze pe nimeni. Nu stiu cum, ce sa faca.

Cel mai bine mi se pare mie e sa fii sincer. Sa spui multumesc, ca a fost un privilegiu sa-l/o fi cunoscut...fiecare isi 'incheie' socotelile cum stie si cum poate. Idee e ca pan la urma, sa treaca senin si impacat, stiind ca urmasii is ok, ca a facut o diferenta in viata unor oameni, ca a trait o viata plina si acum urmeaza un alt capitol. Eu nu cred ca merg in rai sau in iad, nici ca o sa reinviu, habar n-am care-i treaba. Deci la de astea nu-s buna. Nu stiu ce-o sa fie. dar cat esti aici cu mine, o sa fie ok.

16.11.2007 12:46
ddadriana
Locatie: Germania
Cum cunosc eu inca din romania ca nu i se spune la bolnav ca e pe moarte. Asta este foarte greu, ptr cel care se afla pe moarte, si ptr cei care i-l ingrijesc. Trebuie fiecare sa se gindeasca: cum te poti simti cind trebuie sa-i spui unui om care nu mai are mult de trait, ca se face iara sanatos si va fi totul bine, desi esti sigura ca nu este asa. Tinind cont ca cel care nu mai are mult de trait, stie aceasta, el simte asta, chiar daca nu io spune nimenea.El nu vorbeste cu oamenii de linga el, despre presimtirea lui ca moare, de frica sa nu sufera acestia. Incerc sa va explic ce tortura psihca este intre cel care e bolnav pe moarte si oamenii din jurul lui, daca nu exista un dialog sincer cu acel bolnav si persoanele din jurul lui. Acestea sint lucrurile care le fac viata grea celor loviti de asa un necaz. Daca bolnavul capata sansa sa-i spuna celuilant ca nu ii e frica de moarte si ca e ok ptr el de moare, va fi o usurare ptr cei care i-l ingrijesc, si o usurare ptr cel bolnav sa-si descarce sufletul. Ce m-i se pare mie f inportant este sa nu ne punem cu poponeata pe umarul bolnavului, ca vezi doamne trebuie sa-i facem si sa-i dregem, sa i-o facem mai usor si mai bine. In schimb se poate intreba cum putem sa-i ajutam, ce dorinte mai are.
Cind stam in fata unui sicriu in primul rind plingem, pe motivul ca am fi vrut sa-i mai facem sau sa-i mai dam ceva sau sa-i spunem ceva, deci sa mai clarificam ceva cu el, si ne intristeaza ca nu o mai putem face. De acea cel mai inportant este de-a vorbi cu acea persoana, tot ce mai avem de vorbit, de spus, nu numai lucruri frumoase. Asta ptr al lasa sa plece cu sufletul curat, si ptr a ne usura si noi. Chiar sa-l intrebam daca ii e frica de moarte. Asta este e o usurinta ptr cel pe patul de moarte, si ptr noi.

De asemenea doamnelor, va pun o intrebare de baraj, pe care sa v-o raspundeti voua:

Primesti spus de catre medic, ca mai ai doar 3 luni de trait. Ce ai face in timpul acesta?

Nu trebuie sa raspundeti aicea, ca cunosc raspunsul, vostru, dar cred ca este inportant sa invatam sa traim constienti de viata pe care o avem, si de moartea care va veni.



Ultima modificare efectuata de catre ddadriana la 16.11.2007 1:12, modificat de 1 data in total
16.11.2007 12:57
CHRISSDY
Locatie: Locul dintre lumina si speranta
Bunicul meu era in coma, dar sunam zilnic si mama ii punea telefonul la ureche, nu realizam de unde imi veneau in minte atatea amintiri inca din frageda pruncie, cum ma legana si imi canta , cum ma jucam cu mustata sa, lectiile de istorie pe ruinile cetatuii, drumetiile, primul pestishor prins impreuna si multe altele ii povesteam tot ce face Di, pe care nu a apucat sa o cunosca decat pe celuloid.

A fost bine sau rau nu stiu, cert e ca si-a revenit in timpul unei convorbiri, atunci a inceput sa miste mana , mama a tipat si m-am speriat cumplit, fara rost e drept a mai trait un an dupa care a devenit un inger.
In acea noapte l-am visat a venit la noi m-a imbratisat , m-a sarutat pe frunte si imi ingana cantecul de leagan din copilarie, in plina noapte am sunat acasa , toti plangeau ii intrebam si evitau sa-mi raspunda, tocmai trecea dincolo cu mama langa dumnealui.
Il port mereu in suflet si il simt ca e acolo undeva veghind asupra noastra,grea a mai fost reintoarcerea acasa, cumplit de grea.

Lidia, asa cum a spus Carmella pe bunica ta o va incanta orice lucru marunt pe care il vei aminti si povesti ca pe o memorie frumoasa, duioasa, nostima si mai ales positiva, ca si cum ai fi cel mai apropiat prieten al ei, privind cu seninatate totul si actionand asa atat timp cat este in jurul sau o vei ajuta enorm.

Diodora, puterea o gasesti in copilul tau , gadeste-te ca iti lipseste doar fizic , ca o calatorie pe durata lunga. sarut sarut

16.11.2007 2:16
AdinaA
Locatie: Auckland, New Zealand
Am citit o carte frumoasa despre asta, mi-ai adus aminte de ea CHRISSDY:
" One Last Hug Before I Go"

16.11.2007 10:41
arrabela
Locatie: bucuresti
pur si simplu am apasat pe raspunde si nu stiu ce sa scriu? sau cum sa incep? mi s-a pus un nod in gat. pt ca si dupa 3 ani inca sunt afectata si inchistata in mine si port o povara grea. ma autocondamn si poate in sinea mea stiu ca nu e bine dar nu pot altfel. nu stiu de ce scriu aici, poate nici nu va intereseaza si poate nici nu e locul potrivit, nu aveam de gand sa scriu, dar pur si simplu, inconstientul mi-a dictat asta. mi-e rusine cu mine ca sunt o lasa, ca nu pot privi in fata si ca nu pot sa accept moartea. nu amea, a celor din jur, a persoanelor apropiate mie. da, sunt o egoista cu e mare. nici nu stiu daca ma poate ajuta cineva, pana la urma tot eu tre sa fiu aia care sa se lupte cu mine si sa ma schimb, macar sa incerc. cred ca nu am fost coerenta si imi cer scuze, daca nu e ok, se poate sterge acest mesaj.
16.11.2007 11:12
Carmella
Arrabela, tu crezi ca la noi practica functioneaza la fel de bine ca si teoria ? Si eu ma gindesc de multe ori daca n-as fi putut fi de mai mult ajutor cuiva care a plecat deja, ma intreb de ce n-am actionat atunci asa cum ma gindesc acum ca ar fi trebuit confuz trist
Am un text pe care trebuie neaparat sa vi-l scriu aici, cu siguranta avem multe de invatat din el, dar o sa-l scriu diseara ca acum sint la serviciu si nu-l am la indemina ...

16.11.2007 11:48
Marinutza
Locatie: Bucuresti
arabela si eu sunt o egoista cu E mare si bolduit si cum vrei tu...
cand tata a patit AVC mi-am dorit sa moara. in clipele alea am crezut ca va fi mai usor de suportat moartea lui. ma gandeam ca asta e, sufar si eu o luna, doia trei, un an sau cat o fi si gata dar nu ne vom chinui asa multa daca traieste.apoi am vb cu iubita mea Inuca care mi-a spus ceva ce mi-a dat de gandit...
nu stiu daca tata ar muri maine ce s-ar inatmpla cu mine, cred ca nimeni nu poate sa anticipeze ce reactie va avea. cred ca pe undeva m-as bucura ca am scapat amandoi de chin, ca poate dincolo isi va gasi si el in sfarsit linistea dar as ramane cu regretul ca nu mai sunt copilul nimanui (asa cum spunea Ina), ca nu mai am in palma cui sa-mi pun obrazul cand sunt necajita....

16.11.2007 11:51
diodora
Ma bucur ca subiectul isi gaseste o utilitate, aseara am fost dezamagita si frustrata ca pana la ora 23(ceasul meu socat ) nu gasise nimeni nimic de scris. M-am culcat langa gogo cu gandul ca azi sa denunt mesajul si sa-l mute admin la purgatoriu!
Subiectul este atat de vast si ceea ce e in teorie e atat de greu de pus in practica cu cei apropiati, ca e tensiunea de a nu-i supara, de a nu-i intrista.
Rox multumesc de raspuns, as vrea sa ne mai impartasesti din ceea ce ai invatat si practicat, Am inteles ca sunt unele tari ce incep sa acorde importanta bolnavilor in faza terminala, si pun accentul pe modul de abordare pe plan psihic a momentului trecerii!
offf atata as vrea sa scriu ..sa vad cat ma lasa gonguta trist
Ali, mie bunicul mi-a plecat acu 3 ani, si noi am avut o dragoste mare, bunicii m-au crescut pana la 12 ani si ce am facut eu a fost sa deapan amintiri dragi cu el, ii povesteam cum nu voi uita niciodata cum am invatat tabla inmultirii cu el, de pe coperta caietului de matematica, cum ma ducea la gradinita, cum ma dadea huta pe picioare, cum ma ducea la el la birou si-mi dadea hartie si creion sa scriu ; si plangeam amandoi ! Desi stiam ca o sa se duca cam de 3-4 luni, in momentul cand l-am vazut ca pleaca, (eram singura cu el, am strigat-o si pe mama) am simtit ca mi se rupe inima in mii de bucatele, si am plans si urlat cumplit, l-am tinut de mana, m-am rugat , in sufletul meu speram tot timpul ca se va intampla o minune.... Desi stiu ca nu am procedat cum trebuie, ca in teorie se spune ca e bine sa fie liniste si armonie in astfel de momente, eu atat am putut !
La cateva zile dupa inmormantare l-am visat ca a intrat in curtea casei si mirata tare ca stiam ca-l ingropasem, l-am intrebat ce face? cum de-i aici, mi-a raspuns ca Dumnezeu l-a trimis sa mai stea inca o luna cu noi pe pamant, ca a vazut cat dor ne e de el! Si tot din seria momentelor inexplicabile( bunica mea si-a rupt soldul sambata si am internat-o la spital, bunicul s-a dus duminica, si nu i-am spus bunicii nimc, ptr.ca urma o operatie ptr. ea ) in momentul slujbei bunica a trait totul, a fost intr-o stare ciudata, un fel de transa,(operatia urma sa fie miercuri, deci nu era sedata) ne-au povestit colegele de salon si asistentele, dimineata ea le spunea ca sotul meu a murit si pana la amiaza tot asa a tinut, pe la 14 a inceput " de ce e asa intuneric si frig aici? nu ma puneti aici, ii intuneric, ma scufund, " etc parca ar fi trait alaturi de bunicul meu momentele respective!
Da, Criss, puterea de a merge mai departe e in fiinta minunata care e langa min, dar lacrimile curg ptr. ca nu inteleg.
Revin !

16.11.2007 12:12
arrabela
Locatie: bucuresti
gata, m-am linistit, nu am mai putut scrie pt ca imi dadusera lacrimile.
Carmela, asa este, stiu si eu asta. astept textul.
Marinutza, sunt tare grele momentele prin care treci tu si nimeni nu se poate pune in locul tau, pt fiecare om si situatia e diferita, degeaba iti spun ca si eu am trecut prin asta acum 11 ani si eram o copila, aveam servici, de la serv ma duceam direct la spital iar cand a venit acasa(nu stateam impreuna), in fiecare zi pana seara tarziu stateam cu el, pana ma gonea acasa. nu m-am gandit ca va muri asa curand, dr i-au dat cam 6 luni, dar el a plecat f repede. atunci a fost socul cel mare, pt ca nu mai trecusem prin asa ceva, dar Dumnezeu mi-a dat putere, ma intarit si am invatat incet, incet, sa accept chestia asta. au trecut multi ani si totusi seara, la culcare tot imi veneau ganduri si imagini morbide, cand suna telef ma asteptam sa aud ca a murit cineva si imi tot inchipuiam cum o sa fie cand o sa moara bunica sau mama.... cert este ca dovada cea mai mare de lasitate si egoism am avut-o inainte sa moara bunica, ommul pe care l-am iubit cel mai mult, iubire care nu va fi egalata cu nimik pe lumea asta. ca fiecare bunic care isi adora nepotii, eu pt ea eram "lumina ochilor, ingerul ei, cea care o faceam bine". cu toate ca-mi spunea ca va muri, ca ea simte asta, refuzam sa discut cu ea despre asa ceva, cu cateva luni inainte realizam(in subcostient) ca nu mai este mult dar nu recunosteam, nici macar faptul ca nu mai acceptam sa stau in preajma ei, sa merg la ea in camera, nu mi-a dat de gandit. reactionam cu o frica teribila, pur si simplu fugeam. mama se ruga de mine sa merg sa o vad ca ma asteapta si vrea sa ma vada, eu nu. nu realizam ce se intampla, de abia mult mai tarziu. cat a stat moarta in casa nu m-am apropiat nici un minut de sicriu, nu vroiam sa cred ca ea e acolo iar a treia zi am vrut sa o mutam la capela. nici acum, cand merg la cimtir, nu realizez ca e acolo, dedesubt, eu o regasesc cel mai mult in casa, in amintirile mele.

16.11.2007 12:36
arrabela
Locatie: bucuresti
Diodora sarut cat de mult te inteleg!
16.11.2007 1:05
diodora
Teoria spune ca atunci cand esti alaturi de un om care moare trebuie sa povestesti cu el acele lucruri care le-a facut bine, trebuie ajutat sa se simta cat mai constructiv si mai multumit in legatura cu viata sa.Trebuie evitat a se aduce in discutie esecurile. Omul in pragul mortii este vulnerabil la vina, la regrete, la depresie.Trebuie inlaturate durerea fizica si suferinta, ptr. ca el sa fie EL, sa nu-l epuizeze.
Nu oricine crede intr-o religie formala, dar cred ca oricine crede in iertare, si de aceea trebuie ajutat sa simta ca i-au fost iertate greselile, trebuie ajutat sa se impace cu persoanele certate, sa-si purifice inima, sa nu aiba resentimente; momentul ultim e cel al bilantului si al reconcilierii.
Daca a devenit limpede ptr. toti ca bolnavul se duce, nu trebuie insistat sa "gandeasca pozitiv" cu speranta ca se va vindeca; e ultima perioada in care bolnavul mai are posibilitatea de a comunica temerile, panica, tristetea, e sansa de a-si intelege viata si moartea. E esential stabilirea unei comunicari sincere, fara teama.

Detasarea rad rad jenat (iertare) in fata mortii nu cred ca o au decat putini calugari ortodocsi sau tibetani care traiesc intr-o permanenta conexiune cu Divinitatea, adica au fir direct; noi ceilalti sau suntem detasati- adica fara sentimente fata de repausat sau nu ne-am pus niciodata in situatia respectiva! Mianda spune-i asta unei mame ce si-a pierdut copilul, sa fie detasata!
Eu inca nu am ajuns la aceasta intelepciune! sunt un simplu om ce traiesc si am atasamente: de parinti, sot, bunici, copil si orice despartire "temporara " de ei, ptr. mine e un soc !

si mai revin ....

16.11.2007 1:26
Carmella
----------
diodora a scris:
Ma bucur ca subiectul isi gaseste o utilitate, aseara am fost dezamagita si frustrata ca pana la ora 23(ceasul meu socat ) nu gasise nimeni nimic de scris. M-am culcat langa gogo cu gandul ca azi sa denunt mesajul si sa-l mute admin la purgatoriu!
----------


Sa nu faci vreodata asta, eu vazusem subiectul si imi propusesem sa raspund dar nu aveam dispozitia necesara la serviciu, asa ca aminasem raspunsul pina acasa zambet

16.11.2007 1:45
ddadriana
Locatie: Germania
citat diodora: trebuie ajutat sa simta ca i-au fost iertate greselile, trebuie ajutat sa se impace cu persoanele certate, sa-si purifice inima, sa nu aiba resentimente; momentul ultim e cel al bilantului si al reconcilierii.

asta este adevarat, dar asta se poate face doar daca se ignora prima parte a mesajului tau:
Teoria spune ca atunci cand esti alaturi de un om care moare trebuie sa povestesti cu el acele lucruri care le-a facut bine, trebuie ajutat sa se simta cat mai constructiv si mai multumit in legatura cu viata sa.Trebuie evitat a se aduce in discutie esecurile. Omul in pragul mortii este vulnerabil la vina, la regrete, la depresie.Trebuie inlaturate durerea fizica si suferinta, ptr. ca el sa fie EL, sa nu-l epuizeze.
in primul rind nu tu hotarasti despre ce trebuie celalant sa discute, . Chiar tu spui ca el i-si face bilantul. Esecurile face parte din bilanturi, vorbind cu el, si despre esecuri poate fi o usurare ptr el. De vorbesti numai despre pomi infloriti, sar putea sa creada ca nu i-l iei in serios, si sa renunte sa discute cu tine.. De multe ori e bine si sa stai doar sa asculti, sa nu spui nimica doar sa fi prezent.

16.11.2007 1:50
ddadriana
Locatie: Germania
----------
mianda a scris:
Chiar interesant...
Cum trebuie privita moartea?
Cu detasare...Insa nu putem face acest lucru decat daca am trait o viata frumoasa si echilibrata.
Trebuie sa privim moartea ca pe ceva firesc. Trebuie sa putem vorbi copiilor nostri despre cursul normal al vietii, care duce inevitabil spre moarte. Nu-i ajutam cu nimic daca incercam sa-i "protejam". Asa nu devin mai puternici, din contra, acest lucru ii va face vulnerabili.

Consider ca atunci cand privesti moarea cu "insensibilitate" ai ajuns sa intelegi viata...
----------


Sint de acord ca protejarea de care vorbesti tu are o reactie negativa asupra copiilor nostri.

16.11.2007 2:06
alicadu
V-am citit fiecare vorba macar de doua-trei ori. Mi-a trebuie mult curaj sa apas pe 'raspunde'.
Atunci cind cineva drag sufletului 'se duce'...mie mi s-a dus bunicul. Aveam 15 ani. El imi fusese mama, el ma invatase tot ce stiu, pina si cum sa ma ingrijesc ca micuta femeie. El m-a urmat in vis multi ani, cind aveam probleme grele inaintea mea.
Stiu ca tot sufletul mi se adunase in ochi, ca il mingiiam pe frunte si ii tineam mina. Nu vorbeam mult, la urma. Taceam impreuna, il mingiiam...si il priveam doar.
Acum, imi descopar mama de cind se lupta cu cancerul. Abia de citiva ani devenim apropiate. Imi cunosc si invat sa-mi iubesc mama in pragul pierderii ei. Sau poate nu...

Nu cred ca ne protejam copiii spunindu-le ca totul este roz 'bonbon', ca bunica e intr-un nor pufos si pluteste cu aripioare pe deasupra patucului lor.
Inseamna ca la 14-15 ani sau...dupa caz....copilul se va vedea deodata aruncat intr-o viltoare de neinteles, cruda, aspra si grea. Viata de zi cu zi.
Inainte vreme, cind cresteam multi din noi la curte, vedeam animalele linga noi. Cresteau, mureau si parca viata, nasterea, moartea erau ceva mai firesti.

16.11.2007 2:09
bursucu
Locatie: dincolo de nori
am vrut sa scriu, dar a fost David in vizita la mine la serv. si mi-au zburat ideile... oricum revin...
interesant subiect!
nu voi sti niciodata ce e mai bine si... pentru cine...

16.11.2007 2:15
diodora
Ddadriana nu ai inteles, in ce am scris eu nu e vorba de "pomi infloriti"
EU ma refeream la ce vrea el sa discute, si totusi sa-i subliniezi momentele lui frumoase din viata, faptele bune etc. ca nu cred ca e benefic sa-i spui "maaa da ce beat erai atunci, si cum te-ai luat la bataie taman cu ala mai slab ca tine, si tu femeie ai vorbit ca o tzatza in loc sa alini durerea.... sau adu-ti aminte cum ai shparlit terenul si casa lui fra-ctu si ai neglijat ultima dorinta a lui maica-ta si l-ai lasat pe drumuri... " etc.
hai sa fim seriosi !!!! ptr.ca EL NU MAI POATE FACE NIMIC, nu mai poate repara fizic si material acele greseli !!
Foarte multi in pragul mortii se intreaba daca exista iertare, si aici am spus eu citez "trebuie ajutat sa simta ca i-au fost iertate greselile, trebuie ajutat sa se impace cu persoanele certate, sa-si purifice inima, sa nu aiba resentimente; momentul ultim e cel al bilantului si al reconcilierii"
Daca vrea el si cere el asta, daca a fost certat cu o persoana si o cheama spre impacare si daca si aceea persoana este dispusa sa se impace !
Cred ca e terifiant sa rememorezi uratul si greselile in ultimele momente si sa pleci cu aceste imagini in minte si cu acea traire in suflet!

Eu atat cat am putut in acel moment, am incercat sa vorbesc cu bunicul meu, dar el era foarte sensibil, si plangea mult, si ne spunea ca o sa-i fie dor de noi, si spunea ca se gata lumea ! adica se termina firul lui ! Trecerea a fost cat de cat frumoasa, ptr.ca el nu s-a certat cu nimeni niciodata, a fost bland, bun si intelept. Stiind ca eu si mama nu ne pricepem sa organizam o inmormantare la tara dupa tipic si-a pregatit toate cele necesare, ne-a lasat lista cu ce avem de facut, cu cine trebuie sa vorbim , cine duce praporii, cine sapa mormantul, cine imparte tuica si cel mai dureros si-a scris el scrisoarea de ramas bun pe care in Ardeal preotii o citesc la inmormantare.

Carmella, e atat de TABU subiectul incat nici persoane inteligente nu-l abordeaza, de jena, din sfiala, din necunoastere.... dar e ceva de care ne lovim nu zilnic, da destul de des, si ne ia pe nepregatite! Ma intereseaza parerea ta, si asteptam sa scrii !
Mai sunt cateva persoane pe care le astept, mi-ar place si SLG sa vina, ca el are o oarecare experienta in domeniu!

16.11.2007 2:25
diodora
Si protejarea copiilor intrebare , nu e asta tema discutiei, ptr. ca parere mea nici noi, astia, caii batrani nu suntem in stare sa privim momentul si sa reactionam potrivit. Tin minte ca eram in clasa a VI-a si mi-a murit strabunica, si sufletul meu regreta ca am necajit-o si chinuit-o, ii tot trageam baticul pe fata ca o zvapaiata ce eram! Ea nu se supara, dar framantarea mea era ca i-am facut un rau si numai puteam sa-l repar!
Asa cum scrie Claudia, cand afli ca e cam gata, atunci incepi sa redescoperi omul de langa tine, sa fii atenta la el si sa-l apreciezi pe el si momentele petrecute cu el! Are al meu o vorba care mi-o spune cand is tafnoasa cu el " tu asa te comporti cu mine parca am mai trai cel putin 500-1000 de ani impreuna".


mooaaamma se vede ca eu am deschis subiectul !! rad

16.11.2007 2:32
cruela
cand eram mica ..mi-a murit un pui de gaina .
am plins dupa el
l-am ingropat i-am pus si cruce .
avusesem grija de el mult timp...si a murit .

asta stiam atunci despre moarte .


prietena mea buna din liceu a murit cu o sapt inainte de nunta mea .
nu am fost la inmormintare ,erau 500 de kilometrii care au fost de fapt un pretext ca si faptul ca trebuia sa fiu mireasa peste 3 zile .
nu am acceptat sa mi se povesteasca de la inmormintare, ca eu sa pot sa-mi inchipui ca e intr-o tara straina ,ca afugit si e bine mersi.

cand ma intilnesc cu mama ei ma simt vinovata ca eu traiesc . se numeste cumva sindromul asta poate un sociolog sau un psiholog ne poate spune.

daca moare copilul cuiva ma simt vinovata ca ai mei traiesc etc etc .

evit sa le spun ceva celor indurerati deoarece consider ca e inutil si nu ii ajuta cu nimic.

bunicul meu a murit acu 2 ani .
si cat era acolo pe pat agonizand ....nu m-am dus ca nu vroiam sa-l vad asa .

in sicriu ...nu m-am uitat pt ca in sicriu stau mortii nu tataia.

tata are o vorba " in viata trebuie sa fii pregatit pt orice si rau si bine"

spunea cineva ca trebuie sa constientizam ca moartea e ceva firesc si face parte din cursul trecerii noastre pe pamint .
dar ce e firesc in a-ti muri un copil , te gindesti atunci ca e firesc?


si da inventam povesti ca sa putem trece mai usor peste asta : a trecut intr-o lume mai buna......... e un inger.........o sa ne reintalnim mai tz .....etc

16.11.2007 2:35
alicadu
----------
citat:
mooaaamma se vede ca eu am deschis subiectul !!
----------


Si bine ai facut Diodora.
Ne ajuta sa privim in noi si spre ceilalti din jurul nostru.

Imi amintesc de dinaintea nasterii fetei mele. Toti dr imi spuneau ca n-am sa o vad, ca voi dispare dindu-i viata.
I-am scris citeva scrisori. Toate incepeau cu 'copilul meu'. Nici macar nu stiam daca va fi fata sau baiat, ca mereu vedeau altceva la ecograf.
Erau ginduri pe care trebuia sa i le las, vroiam ca sa ma cunoasca copilul meu...Dupa ce am venit acasa cu fata, am rupt scrisorile fara macar sa le mai recitesc.
Dar toate acestea nu ma ajuta cu nimic acum, cind e vorba de mama.
Fiecare experienta este unica, fiecare om este unic.
Nu pot fi retete cum sa faci, cum sa-ti iei adio, cum sa usurezi 'trecerea'.
Dar toate gindurile, experientele astea povestite, impartasite de noi...ajuta sufleteste, pregatesc. Isi fac loc in subconstient si, eu una, cred ca ajuta. Sau ... vor ajuta.

16.11.2007 2:59
Loreena
Locatie: Bucuresti, sector II
Mi-e imi e frica de moarte........nu de a mea ci de a celor dragi; cand aveam 8 ani mi-am pierdut tatal, nu am inteles atunci foarte mult; nu am constientizat; dar mi-a lipsit; uneori vorbeam cu el; cand aveam o problema il rugam sa ma ajute..dar am ramas cu o frica.....cand un copil trece prin asa ceva trebuie sa primeasca multa afectiune, sa simta ca nu e singur, moartea tatalui meu cred ca mi-a lasat aceasta frica de moarte in suflet.....uneori oamenii se exteriorizeaza plangand, altii dimpotriva se inchid in sine si sufera in singuratate.....daca cei din afara nu le vad durerea exteriorizata asta nu inseamna ca nu sufera, poate ca sufera chiar mai mult.......ma gandesc cu groaza ce trebuie sa fi simtit mama mea, cand cu trei ani fiind mai mare decat mine acum, si-a pierdut sotul.........de multe ori mi-a trecut prin minte ca mi s-ar putea intampla asta mie.......dar imediat am alungat acest gand din minte......in ultima vreme am auzit despre multe nenorociri si simt o mare revolta, stau, ma gandesc si nu pot intelege de ce se poate intampla asta oamenilor dragi mie, persoane care aveau toata viatza inainte si care s-au stins inainte de vreme.....si intotdeauna ma gandesc la apropiatii care raman in viatza si sufera si as vrea sa le alin durerea, dar stiu ca doar trecerea timpul poate face asta, si nu in totalitate

saptamana aceasta unchiul meu a aflat ca are cancer......inainte sa ajung la mama sa il vad....ma gandeam ce sa ii spun , ce-as putea sa ii spun......apoi am stiut, am intrat m-am purtat normal, nu l-am tratat ca pe un bolnav, nu l-am privit cu lacrimi in ochi, dar l-am imbarbatat, i-am spus sa fie tare, sa nu se lase, sa incerce orice varianta, sa intervina in orice mod pentru sanatatea lui......cel suferind are si asa durerea lui , nu trebuie sa mai sufere si pentru ca vad cum il privesc persoanele din jur, cum sufera si ele.....in seara aceea a fost mai vesel, a ras, am discutat diverse, s-a jucat cu Carla......a fost bine si ma bucur ca am putut sa il inveselesc cat de cat si sa nu mai stea mereu pe ganduri .......e medic si stie foarte bine cum evolueaza aceasta boala.mi-a zis "am pus de nu stiu cate ori aceste diagnostice"......cand stii cum evolueaza boala, cand o intelegi cred ca e cu mult mai greu

16.11.2007 3:02
ddadriana
Locatie: Germania
Eu cindva intre 4 si 5 ani, am fost intrebata despre moarte, de fiica-mea. Ea mia zis ca nu vrea sa moara nici o data. Oare eram mama buna daca ii ziceam ca ea nu o sa moara nici o data, si ca eu sint nemuritoare? Cind ar fi fost confruntata cu moarte mea, ce ar fi crezut despre mine? Eu simt nevoie sa fiu cinstita in fata ei, si o confrunt cu lucruri despre viata, nu o las sa deie cu capul, ca lexie de viata, din cauza incapabilitatii mele, dea numii lucrurile pe nume. Eu sint convinsa ca doar faptul ca discutam noi aicea despre moarte, este un pas in pregatirea noastra ptr moartea noastra. Eu cred ca un om se pregateste o viata intreaga ptr moartea lui. De acea eu nu cred ca unui om ii e frica sa moara, daca a trait constient, ca exista moartea.
Am vazut, la tv, interviuri cu persoane care au facut un stop cadiac, si au fost readusi in viata. Acestia au fost intrebati, ce simtiri au trait in acele momente, toti au spus ca au avut un sentiment foarte placut, de usurare de caldura si lumina, si fiecare a vazut un tunel negru si la capatul lui era multa lumina si caldura. Fiecare din ei priveau moartea ca pe ceva placut.

16.11.2007 3:04
Loreena
Locatie: Bucuresti, sector II
dar nu toti oamenii nu sufera la final, unii se chinuie sau au morti violente....mie de asta imi e frica ochi peste cap
16.11.2007 3:08
alicadu
Total off-topic.

Loreena, uite-te aci.
www.anticancer.ro
Nr lor de telefon este 021 316 43 92. Dr oncolog poti gasi de obicei intre orele 12-17.
Poate unchiul tau vrea sa incerce si asa ceva. Ajuta organismul, intareste corpul in fata chimioterapiei si dupa.
Mamei i-am facut o fisa acolo, le-am scris totul, analize, diagnostic, istoricul bolii. Saptamina viitoare va primi tratamentul de la ei, pentru primele 12 zile.
Imbunatatirea trebuie sa se vada in analizele de singe de luna viitoare. sau macar stoparea cresterii marcherului tumoral.
Povestete-i unchiului tau. N-are ce pierde dar poate avea de cistigat ceva putere in plus.

16.11.2007 3:17
ddadriana
Locatie: Germania
exista destule medicamente inpotriva durerii. Morfina in ziua de azi nici macar nu se mai injecteaza, sa te scuteasca si de durerea aia a intepatului. Binenteles ca au si efecte negative, unul din ele: scurteaza viata, dar nu conteaza durata ci calitatea, dupa mine.
16.11.2007 3:26
alimary
Multumesc celor care mi-ati dat sfaturi zambet ...e greu pt ca citesc despre majoritatea ca ati avut o relatie apropiata cu bunicii..ei bine bunica mea a avut o viatza grea, multi copii, sotzul ranit in razboi si mort fff repede dupa...in momentul cand am aparut eu ea era deja o femeie inasprita de viata asa ca nu am avut o relatie prea apropiata, n-a avut niciodata o vorba dulce pt mine, nu m-a invatat nimic...nu-i port pica pt nimic pt ca inteleg ca viata pe care a trait-o i-a determinat in mare masura caracterul si comportamentul...dar observ acum ca sunt bariere inre noi pe care nu le pot trece...merg la ea in camera dar parca nu gasesc nimic sa-i spun trist ...o ridic, o asez pe pat sa stea mai comod, o intreb ce face dar mai departe nu-mi gasesc cuvintele...stiu ca ea e impacata cu moartea si nu se teme de ea dar nu stiu cum as putea sa incep sa am ACUM o relatie cu ea confuz
16.11.2007 3:28
Loreena
Locatie: Bucuresti, sector II
Alicadu multumesc mult sarut
16.11.2007 3:43
diodora
Ali, nimeni nu-ti cere sa incepi o relatie acum cu ea, incearca " sa intri" in vorba cu ea, sa o pui sa-ti povesteasca de cand era tanara, de cand era copila etc sa o faci sa vorbeasca si asa gasesti punti de comunicare !
16.11.2007 11:03
Carmella
Priveste-ma dincolo de lacrimile mele
Kelly Osmont

Ma intrebi: "cum iti merge?"
Si, dupa cum vezi, ochii mi se umplu de lacrimi.
Iar tu, stinjenit, privesti in alta parte
Si te grabesti sa vorbesti despre vreme.
Iar eu simt ca interesul pe care mi l-ai aratat pret de citeva clipe
S-a spulberat ...

"Cum imi merge ?"
Imi merge mai bine cind sint ascultata
Chiar daca imi mai scapa o lacrima sau doua,
Pentru ca durerea mea e adinca si indescriptibila.
N-o poti intelege decit daca ai cunoscut-o si tu.

Cu toate astea am nevoie de tine ...
Pentru ca de cite ori privesti pe linga mine si vorbesti despre vreme
Ma simt iarasi singura ... singura cu durerea mea.

Nu vei sti niciodata cit de mult inseamna pentru mine atentia ta ...
Si stii ceva ? Lacrimile nu sint un semn rau !
Asa pot eu sa ma vindec,
Asa pot eu sa eliberez durerea din mine ...

Stiu ca purtindu-te asa incerci sa ma protejezi de durere,
Dar te inseli, caci amintirea mortii celui drag
E mereu cu mine, la distanta de numai un gind ...
Durerea mea devine vizibila prin lacrimi,
Dar e o durere de care n-ai cum sa ma protejezi,
Ea e acolo cu mine ...
Oare cind pling te simti neputincios si nu stii ce sa faci ?
Nu esti neputincios ...
Si nu-ti cer nimic altceva decit sa fii linga mine .
Cind imi permiti sa pling linga tine ... ma ajuti.
Nu trebuie sa spui nimic, pentru ca eu am nevoie de tacerea ta.
Am nevoie sa fii rabdator si sa nu te temi de mine, de lacrimile mele...
Am nevoie sa intrebi cu inima "Cum iti merge ?"
Ca sa-mi pot lasa durerea sa iasa in voie ...
Caci atunci cind lacrimile mele sint libere,
Ma simt mai usoara ...
Ele curata spatiul dintre noi
Facind loc, usor, unor stari mai bune.

Poate voi plinge un minut sau doua.
Apoi imi voi sterge lacrimile
Poate chiar voi zimbi.

Stii ca de cite ori adun lacrimile in mine,
Ele se aduna intr-un nod in git,
Imi umplu pieptul de durere
Si-mi fac stomacul sa tremure ?
Tot corpul meu e prins intr-un efort enorm:
Efortul de a te proteja pe tine de lacrimile mele !
Si astfel si eu si tu suferim:
Eu ... pentru ca imi tin durerea in interior,
Ca un scut fata de intimitatea dintre noi.
Tu ... pentru ca nu stii ce sa faci si-ti vine sa fugi.

Asa ca, te rog, ia-ma de mina si priveste-ma dincolo de lacrimi
Caci asa ne putem regasi intimitatea.


Kelly Osmont este o mama care si-a pierdut unicul copil.

16.11.2007 11:38
Marinutza
Locatie: Bucuresti
ce frumos Carmen...
multumesc sarut

16.11.2007 11:44
diodora
Cat e de adevarat trist traiesc si eu durerea de a nu putea sa plang pe fata

Stiu ca purtindu-te asa incerci sa ma protejezi de durere,
Dar te inseli, caci amintirea mortii celui drag
E mereu cu mine, la distanta de numai un gind ...
Durerea mea devine vizibila prin lacrimi,
Dar e o durere de care n-ai cum sa ma protejezi,
Ea e acolo cu mine ...

Am nevoie sa fii rabdator si sa nu te temi de mine, de lacrimile mele...
Am nevoie sa intrebi cu inima "Cum iti merge ?"
Ca sa-mi pot lasa durerea sa iasa in voie ...

Multumim !

16.11.2007 11:45
ruxipops
Locatie: Germania
si versurile se refera , probabil , la sotul ei
ce durere groaznica trebuie sa fie asta ...nu cred ca isi poate imagina cine n-a trait-o

acum ceva mai putin de 10 ani a murit mama
brusc , absurd , dintr-un infarct nediagnosticat , in urma unor ghinioane incredibile
mia-u trebuit 6 ani ca sa pot macar sa povestesc cum a murit...
pana acum cativa ani n-am putut (nici macar )vorbi despre asta
e o durere cumplita , care nu aduce nimic bun , nu ramane nici o invatatura din asta , nu am devenit decat ceva mai buna , mai linistita , mai impacata dar ...
pt o moarte nu te poti pregati ....

acum 3 ani , inainte de corinna am pierdut un copil
eram in 12 saptamani , atat de fericita ca sunt gravida dupa 12 ani de asteptari
si dr mi-a spus : e aici , are maini si picioare , dar nu-i bate inima

cineva m-a intrebat apoi daca am suferit tare
i-am spus : nu m-a durut decat de cate ori am respirat ...

m-a ajutat d-zeu sa o am apoi , repede, pe corry
moartea puiul mic care ar fi fost prea bolnav sa traiasca am acceptat-o
am uitat-o , ma ajuta copilele care le am

dar moartea mamei n-o accept
asta nu a fost un rau necesar, a fost o tragedie incredibila la sf de secol 20

dar daca trebuie sa gasim ceva pozitiv in asta
daca mama traia nu as fi putut emigra
asa , m-am dus de acasa si m-am vindecat de durere luind viata in piept la 2000 de km departare , fara ajutor

17.11.2007 3:22
dana_vlad
Locatie: din cluj-napoca
sunt sigura ca ne-ar fi mai usor sa acceptam moartea daca am stii ce e. deocamdata stim ca e sfarsitul vietii, dar nu avem certitudinea ca e si un alt inceput.
cum inaintam in varsta au inceput sa ne moara colegii, prietenii, parintii prietenilor si ne intrebam tot mai des ce se intampla. cateodata as vrea sa fiu mult mai credincioasa, sa fiu convinsa ca exista rai si sa-mi doresc sa ajung acolo si sa-mi fie teama de iad. aveam o mica speranta in povestile despre moartea clinica cand oamenii simt o stare de bine si vad o luminita spre care vor sa mearga. de curand am vazut un documentar despre un studiu facut pe creierul muribunzilor si concluza a cazut ca un traznet. luminita era un sistem complicat de autoaparare al creierului.
deci mi s-a dus si speranta ca totusi va fi ceva bine.
e un subiect despre care nu-mi place sa vb, asa ca inchei aici.

17.11.2007 4:44
Carmella
----------
dana_vlad a scris:
e un subiect despre care nu-mi place sa vb
----------


Asta e o reactie foarte comuna, tocmai asta m-a convins sa ma ocup mult mai de aproape de acest fenomen. Toata lumea ar vrea sa discute despre lucruri frumoase, despre bucurie, sanatate si vise implinite ... ce ne facem totusi cind cineva din anturajul nostru sufera o pierdere grea sau sufera de o boala incurabila ? Nu cauta cei in cauza atit ajutor in momentele alea cit cauta cei din jurul lor, atunci se intreaba: "ce sa fac ? cum sa ma comport ? ce pot sa-i spun ca sa-i usurez suferinta acelei mame care si-a pierdut copilul / acelui om care e pe moarte ?"
Viata e un schimb, trebuie sa ne purtam cu ceilalti asa cum am vrea sa se comporte si ceilalti cu noi, si chiar daca nu credem in viata de dincolo putem crede in viata de acum, si sa fim convinsi ca un gest de ajutor ni se intoarce inmiit atunci cind avem si noi nevoie. Nu ma refer doar la nenorociri ca moarte sau boala incurabila, ci chiar de situatii mai putin dramatice dar care ne pot afecta foarte mult (divort, necazuri cu copiii, pierderea unui loc de munca). Citi dintre noi se duc la psiholog cu astfel de probleme, si citi gasesc un sprijin in cea mai buna prietena povestindu-i si descarcindu-se de ceea ce i se intimpla ? zambet

17.11.2007 7:51
rdolyy
Locatie: IASI
Imi e frica de moarte,nu de a mea... rad

ci de moartea celor dragi,nu mi-a murit inca nimeni apropiat,imi traiesc toti bunicii,ma gandesc cu groaza uneori....

Singurul lucru care ma framanta si pe care nu pot sa mi-l explic si mi-e ciuda si imi vine sa-mi sufoc mintea ca poate sa conceapa o asemenea tampenie....

Mi-l imaginez pe sotul meu in situatia aia,imi imaginez ca raman fara el,si ca nu as putea trece niciodata peste...ca as murii si eu.....ueasc chestia asta,dar imi vine in minte si uneori mi-e frica,atat de frica incat incep sa plang....

Sper sa fie o prostie scornita de mintea mea nesanatoasa.

17.11.2007 8:22
ddadriana
Locatie: Germania
rdolyy, crezi ca esti singura la care ii e frica?
In psihologie am intilnit des discutia, cind era vorba de moartea unuia din parteneri, ca partenerii stiu ( o simt) care din ei pleaca primul. Pe motivul acesta se zice ca nu ramine nici unul vaduv prin surprindere. Deci practic ar avea timp sa se pregateasca ptr despartirea asta. Barbatul meu cind vorbesc eu cu el despre asa ceva, spune intotdeauna ca el stie ca el pleaca primul, (desi e doar 2 ani mai batrin decit mine), si el gaseste ca e mai bine ptr el sa plece el primul, decit sa ramina el vaduv. Binenteles ca mi-a zis ce muzica vrea sa asculte, inainte de i-l baga in mormint, si vrea o urna rosie sau verde in degrade. M-o speriat cind mia spus dar ptr mine acuma i-mi e usor la suflet, ca stiu ca nu pot sa fac nimica gresit.

17.11.2007 8:37
furnicutza26
Locatie: Norvegia
adriana, ma bagi la idei.... ca eu tot asa i-am spus lu barbatiimiu, ca daca mor inaintea lui, sa imi puna la cimitr cruce, cum e in romania, nu piatra din aia pe care scrie numele... si preot si nu mai stiu ce.... si el foarte natural mi-a zis ca e bine de stiut.... eu nu m-am gandit niciodata in mod constient care din noi o sa moara primul, dar eu am deschis discutia asta cu ce as vrea eu sa faca el....
ce chestie domnule!

17.11.2007 9:28
roxana5
Locatie: Land of hops and glory
Treaba cu ingropatul imi da fiori pe sira spinarii si am o obsesie cu batutul cuielor in sicriu, aia n-o suport.
Bre, daca va zic io ce vreau sa faca mark cu cenusa mea....deci fiti antena, se exista la noua zeelanda un munte care se cheama Victoria. Ete acolo vreu eu sa-mi imprastie cenusa. Bunjee-jumping post mortem .La poalele muntelui e/era o cafenea care face cafea super. Dupa, beie o cafea ca lumea, traga un Benson and Hedges si duca-se in drumul lui, io-s ok.Macar s-o scos c-o vacanta la noua zeelanda.
Eu pe-a lui tre s-o imprastii pe Cissbury ring, care-i ca un deal aici la noi...
Ambele au vedere spre mare trag cu ochiul deci tot nu scap de el, ne-om vedea noi pe undeva.
Mie mi se pare normal sa stiu care-s aranjamentele.

17.11.2007 10:14
ddadriana
Locatie: Germania
Vezi nici eu nu as vrea mormint. Nu stiu inca ce si cum nu sitn eu inca hotarite, dar pur si simplu cred ca la noi nu e permis sa se inprastie cenusa, asta doar din instinctulul meu, ca nu sint informata. Eu am vazut o data la tv cum se ard mortii, in cuptoare, si nu m-am obisnuit cu gindul inca, dar mormint nu vreau. Ptr mine un mormint e doar un loc unde i-ti aduci aminte de moartea cuiva, nu este legat direct de persoana respectiva. Deci moartea unei persoane ,nu ma leaga de persoana respectiva, ci sint lucruri care le port in suflet. I-mi suna complicat cum ma-m exprimat dar nu i-mi vine sa ma exprim altfel, Daca ma mai gindesc ce stres ca trebuie ingrijit mormintul, asta din activitatea bunicii. Daca te gindesti cite sint legate de mormintul acela: in primul rind, prin el areti ce status ai( de esti bogat, ori sarac), si vezi doamne cu cit mai ingrijit cu atit mai multa dragoste si respect ii porti mortului, dar astea sint legate de cultura, ptr mine sint fara inportanta. Dragostea si respectul tot in suflet le port.
17.11.2007 10:37
roxana5
Locatie: Land of hops and glory
Eu cred ca e permis, adriano. Si la o adica, cin te stie unde si ce imprastii, ete na, nu-ti trebe patalama de la primarie. E cenusa, nu altceva, stii? Cat nu-s altii prin preajma nu vad care-i problema.
Am impresia ca la ortodocsi se cere inmormantare, da nu-s sigura.

17.11.2007 10:48
Carmella
Eu stiu ca in .ro daca vrei sa fii incinerat trebuie sa lasi asta scris in testament.

rdolyy, intr-un anumit moment al relatiei asta e ceea ce simtim cu totii, nu esti deloc ciudata sau prapastioasa zambet

17.11.2007 11:24
alimary
Carmella merci ca ai mentionat asta pt ca maine imi fac testamentul...nu vreau in sicriu nici moarta...teama mea cea mai mare e sa nu cumva sa nu fiu moarta de tot si sa ma trezesc in sicriu...cred ca-i groaznic sa mori incet in conditiile alea ochi peste cap ...sau ar trebui sa-mi donez organele si atunci as fi moarta sigur...
Am incercat sa vorbesc cu bunica , s-o intreb de cand era tanara ...n-a fost foarte comunicativa dar insist...adineauri m-am dus la ea si nu dormea si i-am aranjat naframa si patura si am vazut ca s-a culcat multumita zambet

17.11.2007 11:39
rdolyy
Locatie: IASI
M-am usurat asa un pic,sper sa fie peste vre-o 100 de ani si pana atunci sa mi-l tina Bunul Dumnezeu sanatos si sa mi-l pazeasca de toate relele zambet
17.11.2007 11:39
furnicutza26
Locatie: Norvegia
alimary, am auzit ca unii se inmormanteaza cu telefonu mobil, in caz ca nu au murit de tot sa sune afara....
io ma gandesc sa imi iau si incarcatoru sa fiu sigura

17.11.2007 11:41
ddadriana
Locatie: Germania
Asa e, furni are dreptate!! Alimary i-ti iei unul miine cu care vrei sa fi ingropata si ai scapta de o grije.
18.11.2007 12:03
roxana5
Locatie: Land of hops and glory
rad rad rad rad rad si incarcatoru-i cu baterie solara, asa-i? rad
18.11.2007 12:21
furnicutza26
Locatie: Norvegia
cu baterie duracell scot limba
18.11.2007 12:45
Carmella
Oricat de mare insemnatate are ritul inmormantarii pentru viata si pietatea crestina, el nu face parte din dogmele Bisericii si nici nu poate fi socotita ca parte de temelie a dogmei despre invierea mortilor. Este adevarat ca unii teologi sustin ca inhumarea ar fi o straveche oranduire dumnezeiasca, care s-ar sprijini pe Citatul biblic din Geneza III, 19: "Intru sudoarea fetii tale vei manca painea ta, pana cand te vei intoarce in pamantul din care esti luat, ca pamant esti si in pamant te vei intoarce". Aceasta dumnezeiasca sentinta, insa nu este o porunca expresa si pozitiva pentru inmormantare. Prin pamant se intelege aici mai curand elementul material din care e compus omul, spre deosebire de al doilea element, cel spiritual, sufletul, care, dupa moartea omului se intoarce la Dumnezeu care l-a dat, asa dupa cum marturiseste Scriptura (Eccles. XII, 7).

Din citatul biblic de mai sus, reiese ideea ca elementul material din care e compus omul, se uneste cu materia, dupa moarte. Prin "pamant" aici se intelege, in general, materia. Dar modul cum trupul omului, dupa moarte, se intoarce in elementul din care a fost luat, Dumnezeu nu-l porunceste. El nu zice ca aceasta intoarcere, aceasta descompunere se va face prin putrezire, dar nu zice nici ca se face prin ardere.


Tot articolul Incinerarea mortilor si teologia ortodoxa

18.11.2007 11:22
Loreena
Locatie: Bucuresti, sector II
Eu uneori am senzatia ca eu voi muri prima........parca nu imi vad viitorul, nu il simt, nu mi-am inchipuit cum voi fi batrana........uneori am niste senzatii, niste ganduri.......si uneori chiar se intampla asa........si se intampla cand ma confrunt cu o problema sa simt daca se va sfarsii cu bine sau nu.....adica nu stiu sigur, dar daca e de bine am un sentiment de incredere, de liniste sufleteasca......nu stiu cum sa va explic mai exact, ...dar uneori se intampla ceva in viatza mea, chiar si o chestie minora si imediat imi trece prin minte.....doamne dar parca eu chiar m-am gandit la asta acu ceva vreme, dar fiind asa un gand aiurea nu-i dau importanta si de aia nici nu mai sunt asa sigura ca chiar m-am gandit..cu toate astea cand in minte imi vin ganduri ca moare cineva sau se imbolnaveste cineva le alung din minte de frica sa nu se adevereasca.....nu stiu cat m-am facut inteleasa.de fapt e asa o stare pe care nu prea o pot exprima bine prin cuvinte ochi peste cap
18.11.2007 12:03
ddadriana
Locatie: Germania
Eu sint sigura ca multe lucruri, le simtim, alea zac in noi, dar incercam sa nu le dam inportanta, sau le ignoram.
Asta este dimensiunea aia a mea pe care incerc sa o extind. sa o dezvolt in mine.

18.11.2007 3:21
alimary
Furni buna ideea cu telefonul mobil...dar ce ma fac daca n-am semnal?
Oricum eu nu ma ghidez dupa dogmele Bisericii asa ca la mine nici incinerarea n-ar fi o problema...si oricum cenusa pana la urma tot in pamant ajunge...parerea mea e ca-i mai important ce se intampla cu elementul spiritual ca ala material nu mai conteaza...

18.11.2007 4:49
roxanica
Incerc sa scriu si eu ceva la acest subiect. imi e greu... sa va spun povestea mea. pe 3 ian 2001, tatal meu facea 42 de ani. Pe 7 ian s a simtit destul de rau si s a internat in spital pt niste investigatii. pe 10 ian, dimineata m am dus la el la spital si am gasit patul gol. O asistenta ma anuntat ca nu mai e printre noi...Unii dintre voi stiu ce am simtit...de fapt cred ca nu am mai simtit nimic...s a intunecat totul....
Explicatia care am primit o :"a facut congestie cerebrala (i a plesint un vas de sange la cap")
A lasat in urma 3 copii. pe mine care atunci aveam 19 ani, fratele meu de 9 ani si pe sora mea de 1 an si 3 luni si pe mama...pe mamica mea....
Era un om bun, un om minunat. daca ma loveam ii vedeam lacrimi in ochi cand ma tinea in brate si incerca sa ma aline. Intodeauna avea o vorba buna. Doar de 2 ori l am vazut ceratandu se cu mama, ajuta pe oricine avea nevoie. Era minunat....
Atunci am crezut ca nu exista Dumnezeu. Daca exista nu facea asta. Tata era sprijinul nostru, tata era tata....
Au fost atatea momente in viata noastra....fratii mei au crescut, aia mica a trecut clasa a doua, fratele meu e la liceu, eu m am casatorit, am facut 2 copii, si ma gandesc la fiecare bucurie pe care o aveam cat de mult imi doresc sa fi fost si tata langa noi, sa se bucure alaturi de noi, sa si tina nepotii in brate si sa fie alaturi de fratii mei si de mama care au atata nevoie de el.
Noi crestem..dar mama ramane aceeasi. Nu mai stiue sa zambeasca, nu o mai bucura nimic. toata ziua munceste si spune ca ea pt asta mai traieste. sa munceasca sa si faca copiii mari si sa nu duca lipsa de nimic. Spune ca tata de acolo de sus are grija de ei. Nici nu vrea sa auda de posibilitatea de a si gasi pe cineva. Are poza cu tata in dormitor si vorbeste mereu cu el....
E trist si greu...pot accepta moartea dar nu in stilul asta. Nu asa de devreme. Nu in jurul meu. Stiu ca exista dar nu vreau sa aud de nimeni ca nu mai e printre noi.
Sper ca nu am deviat prea mult de la subiect...oricum nu mai pot sa scriu...nu mi mai controlez degetele si lacrimile....

18.11.2007 4:57
roxanica
Nu am vrut sa modific ca ar fi trebuit sa mi corectez tot textul de eventualele greseli...
Am uitat sa va mai spun ceva....dupa cca 2 saptamani de la inmormantare, mama s a intalnit pe strada ca o femeie. Aceasta a oprit o si i a spus :"Doamna, sotul dvs a murit de curand la spitalul de urgenta?"
Mama a spus:"da"
"Eu sunt o asistenta, in seara in care sotul dvs a murit eram acolo in salon. Eram angajata sa stau tot timpul cu un batran, coleg de salon cu sotul dvs. Sotul dvs s a ridicat din pat in miez de noapte si a zis ca el pleaca acasa la copiii lui. I am spus sa inceteze ca nu are unde sa plece, copiii au fost la el, la fel si sotia. Acum e seara si e frig...nu are unde sa plece...el a insistat a zis ca el se duce la copiii lui. Atunci am ridicat tonul, ia m zis ca nu are voie sa plece. Sa asezat la loc in pat, s a intors cu fata la perete, si a pus mainile la cap, si peste 30 de min cineva a constat ca a decedat"
Va dati seama ce a simtit mama cand a auzit? Va dati seama ce am simtit eu? oare a simtit ca nu mai are de trait? El nu vroia altceva decat sa mearga la copiii lui.........e groaznic.........uneori imi doresc ca mama sa nu afle lucrurile astea....poate era mai simplu daca stiam ca nu a suferit.....ce o fi fost in sufletul lui, oare ce a simtit? Sunt intrebari fara raspuns..........si mai zice cineva ca viata asta e dreapta!!!!!!!!!

18.11.2007 4:57
dana_vlad
Locatie: din cluj-napoca
draga de tine.
18.11.2007 4:58
nico1973
e un subiect prea trist,,,prea trist,,
nici nu pot citi totul uneori
mia murit mama in 2002 de cancer la 51 ani,,,
si nici acum nu pot vorbi despre asta !
e o durere imensa,,,
o iubeam cel mai mult pe lume,,,
e o tema imeeeeensa,,

18.11.2007 5:08
alinatent
Locatie: oradea
Roxanica scumpa, ce trist trist

uite ca nici eu nu as putea sa ma impac cu moartea cuiva drag, a parintilor mei, a sotului, de copii ... nici nu ma gindesc
de fapt refuz sa ma gindesc ... da, refuz
daca m-as gindi tot timpul la asta, la cit de pesimista sint, as da in depresie, si nu mi-as mai putea vedea de viata mea
stiu ca e ceva inevitabil, dar nu ma pot gindi si gata

cind a murit bunica, acum 2 saptamini ... am plins ... si dupa ea, cu toate ca n-am fost foarte apropiate ... am plins mai mult pt ca mi-am adus aminte de copilaria mea ... mi-am petrecut ceva timp la bunici pe vremea cind eram mica ... vedeam curtea aceea, imi aminteam de cind eram copil si ma jucam acolo ... si m-am impacat greu cu trecerea timpului
a trecut prea repede parca, in mometnele alea realizam lucrul asta

apoi la cimitir ... nici nu vreau sa imi amintesc ... ce repede se termina cu un om, trecind peste cele 3 zile de priveghi, cind batrinele din sat stateau linga ea si ziceau ... mai stam un pic cu Maria noasta ca n-o sa mai stam de amu incolo
la cimitir ... si gata ... s-a dus ... si nu mai exista
m-a pufnit plinsul, cred ca eram singura care plingea, ca toata lumea era impacata ca s-a dus, ca a scapat de suferinta

nu stiu, cred ca tare greu m-as impaca cu moartea cuiva foarte apropiat, as suferi teribil, as fi de neconsolat
eu ma impac greu si cu grijile de zi cu zi, dramatizez totul, ma consum pt tot

cu o kestie ma mai consolez ... mama mamei mele a murit fulgerator la 59 de ani, nimeni nu se astepta ... mama a fosr distrusa luni de-a rindul, dar si-a revenit pina la urma si numai ea stie cum a acceptat moartea mamei ei
eu seaman cu mama, in multe privinte
daca ea a reusit sa accepte, poate ca si eu voi reusi
nu stiu ... nu vreau sa ma gindesc, cum am mai spus

19.11.2007 10:18
iuliafeordeanu
Am vrut sa raspuns de vineri si acum vad ca s-au adunat atatea mesaje!!! surprins
Tuturor celor interesate de aceasta tema le recomand cartile "cartea tibetana a mortii si a vietii" de Sogyal Rinpoche, iar pentru abordarea subiectului cu copiii cartea "ce le spunem copiilor" de Francoise Dolto. Ambele carti sunt excelente, mai ales pentru ca in traditia noastra nu exista o initiere in toate aspectele vietii, cum ar fi pregatire pentru moarte...

Sper sa aveti timpul sa rasfoiti aceste carti. Numai bine,
iulia

19.11.2007 12:09
CHRISSDY
Locatie: Locul dintre lumina si speranta
Ati vazut vreodata muntii rugandu-se, intoarceti capul spre stanga si priviti imaginea de mai jos, veti fi uimite privind pe lungimea fotografiei.



19.11.2007 12:10
alessia_de
Locatie: Germania
Chriss, superb!
19.11.2007 2:04
bursucu
Locatie: dincolo de nori
Chriss... superb! sarut
19.11.2007 2:43
iulianaem
Locatie: Craiova
Roxanica cand am citit ce ai scris parca am retrait cele mai grele momente din viata mea....se intampla acum 10 ani jumatate....cand tatal meu a facut infact in dimineata zilei de 23 iunie 1997 la ora 5.45 si s-a dus pentru totdeauna!!! plang sau sunt foarte trist Eu nu eram in Craiova, eram la parintii tatalui la tara impreuna cu sora mea!!! Tin minte si acum....in dimineata aia trebuia sa vina la noi la tara ...eram in curte..si in loc sa apara el au venit 2 veri ai lui, imbracati in costume, si ne-au zis ca trebuie sa ne duca la Craiova..nu au vrut sa ne zica ce s-a intamplat...dar am simtit..stiam ca ceva s-a intamplat....a fost cel mai greu drum din viata mea...cei mai lungi 80km....cand am intrat in casa am simtit ca mi se rupe inima...Off....si acum dupa atatia ani eu cand ma gandesc la el plang si plang...imi pare rau ca nu am apucat sa-i zic cat il iubesc...imi pare rau ca nu a a pucat sa ne vada crescand, imi pare rau ca nu a apucat sa-si tina in brate nepoatele si imi pare rau ca nu a apucat sa-l cunoasca pe sotul meu.....sunt atatea lucruri care as fi vrut sa i le spun....avea 42 de ani...!!!! In urma lui am ramas eu care pe atunci aveam 17 ani, sora mea care avea 13 ani si mama!!!! A fost o pierdere maaare pentru mine.....dar acum ma gandesc ca de acolo de sus, de unde este, ne vede si are grija de noi!!!!
Apoi la un an jumatate a murit si mama lui mama care ne-a crescut si a stat cu noi pana in ultima clipa, 23 noiembrie 1998!! A suferit un accident vascular.... Eram doar eu cu ea acasa...eu invatam, ca aveam un examen la facultate de dat, ea a gatit toata dimineata, era duminica, a facut 3 feluri de mancare....cand a terminat a venit sa-mi zicaca merge sa se spele!!! ...dupa un timp cred ca o ora mi-am dat seama ca nua mai venit de la baie...am mers sa vad ce s-a intamplat...am gasit-o cazuta ...nu am stiut ce sa fac...am sarit sa o ridic(era destul de grasuta), nu mi-am dat seama ca-i prea grea pt mine si am ridicat-o...abia dupa aceea am vazut ca nu putea sa miste ....alte clipe de cosmar...nu mai zic ca nu vreau sa va intristez......si noaptea s-a stins!!!

Au fost niste ani cu adevarat GREI.....si apoi pe 8 ianuarie 2002 a murit si bunicul meu ...tatal lui tata...a facut o leucemie galopanta, pe fond de stres(zic doctorii)!!!
Despre moarte ce sa va zic....e cel mai cumplit lucru prin care poti trece...ti se rupe inima sa vezi ca esti asa nepunticios....esti asa mic si neinsemnat........ trist plang sau sunt foarte trist plang sau sunt foarte trist

Va multumesc ca m-ati ascultat.....asa bine e sa ai cui sa-i spui....

19.11.2007 2:49
alimary
Roxanica si Iuliana...foarte trist trist
Chriss e superb peisajul zambet

19.11.2007 3:02
Inuca0212
Locatie: Germania
greu subiect pt mine. mama mea a murit anul asta in ianuarie. sper ca odata, curand, sa fiu in stare sa scriu tot ce-am simtit atunci. dar acum, de fiecare data cand imi reamintesc totul, e ca si cand as retrai acum, in timp real, moartea ei. si nu pot.

dar ma bucur ca s-a deschis subiectul asta, in felul asta putem vedea cu totii ca nu suntem singuri in suferinta noastra.

19.11.2007 4:00
SSimona
Locatie: Bucuresti
eu sunt speriata

nu am pierdut pe nimeni apropiat si mi-e teama ca se va intampla la un moment dat

nu mai am decat un bunic, insa nu am avut relatii speciale cu ceilalti, eram destul de mica ( primul bunic-cred ca aveam 2 ani, apoi aveam vreo 8 cand a murit bunica, si vreo 25 cand a murit cealalta bunica, insa nu o mai vazusem de ani de zile, asta e, nu am avut decat o parere de rau si atat ).

ma sperie gandul de a pierde pe cineva apropiat - nu stiu cum as reactiona, nu am idee daca as avea putere sa merg mai departe

legat de inmormantare - si eu sunt pro incinerare - nu ca ar mai conta, dar ...........

19.11.2007 4:57
lumi12a
De cate ori ma intreaba cineva daca mi-e frica de moarte, raspunsul meu este: DA, MI-E FRICA CA MI-I VA LUA PE CEI DRAGI! Asta e frica mea.

MI-e groaza sa-mi imaginez ca intr-o buna zi e posibil ca usa sa nu se mai deschida si omul drag sa nu mai intre ... mi se infioara carnea pe mine... mi-e groaza ca n-o s-o mai vad pe mama prin casa... Doamne! De alte groaze nici nu vreau sa mai vorbesc... Ma gandesc, ma gandesc destul de des...

Am pierdut de-a lungul timpului persoane care au lasat goluri de neumplut... iar cuvintele sunt prea sarace pentru a descrie durerea ce tine ani si ani...

Ma gandesc ingrozita cat de mult isi iubeste copila bunica... ce va fi cand mamaie... nu va mai fi... imi dau lacrimile... Incerc sa obisnuiesc copila cu gandul ca la toti ni se termina viata la un moment dat, insa, Doamne! cum sa-i spun despre durerea ce va urma Marii Plecari a celor dragi??!!! Oricat i-as vorbi despre Moarte... cum sa-i spun ca e dureros, groaznic de dureros????!!!

Nu stiu daca am putea fi pregatiti cu adevarat pentru MOARTE...

Zilele trecute eram trista asa, cumva fara motiv si tot melodii triste ascultam... Imi era groaza, caci am mai trait aceasta stare. Si am aflat ca a murit un unchi, o persoana tare draga mie...

Citesc tot ce scrieti voi! Cine stie... cumva imi va prinde bine...

19.11.2007 10:32
Minteuan
----------
lumibar a scris:
De cate ori ma intreaba cineva daca mi-e frica de moarte, raspunsul meu este: DA, MI-E FRICA CA MI-I VA LUA PE CEI DRAGI! Asta e frica mea.
----------


Frica mea suna asa: DA, MI-E FRICA CA CEI DRAGI O SA RAMINA CU DUREREA!
Eu pot sa vorbesc de partea cealalta a baricadei...desi imi place sa ma mint ca nimic nu mi se va intimpla vreodata...sau poate doar atunci cind voi implini 99 de ani zambet.
Am trait, traiesc si voi trai cu gindul ca miine s-ar putea sa nu mai fiu, e drept ca am invatat sa-l ingrop adinc in mine si ca chiar am ajuns la performanta de a nu ma gindi deloc o zi intreaga zambet.
In copilarie m-am chinuit sa par un copil normal, in adolescenta sa nu ma indragostesc pentru a nu face pe cineva sa sufere, apoi a aparut Flavius care a fost suficient de incapatinat sa nu renunte, ne-am casatorit si incercam in fiecare zi sa nu ma gindesc, sa nu simt teama. Recunosc ca am facut o greseala, mare si nedreapta, i-am ascuns problemele mele de inima plang sau sunt foarte trist, a aflat tirziu...dupa vreo 2 ani.
Ne placea sa spunem cind eram intrebati de copii: "ca noi inca copilarim", ne-au trebuit 6 ani sa ne convingem unul pe altul ca el nu o sa ma piarda si eu o sa fiu puternica. Sa imi conving medicul ca o sa lupt pentru viitorul copilului meu, si ca o fac pe proprie raspundere...ce sec suna, de parca ai putea tu sa decizi daca traiesti sau mori, daca ar conta ca ai ales singur sau nu...
In ziua in care am aflat ca David e la mine in burtica am fost fericita si disperata in acelasi timp. Am trait zi de zi, apoi ceas de ceas, apoi minut cu minut, secunda cu secunta cu teama ca o sa-l pierd pierzindu-ma pe mine, ca nu o sa vada lumina si pe toti cei care il asteapta din cauza mea. Poate o sa ma credeti dusa...daca va spun ca sint convinsa ca toate sentimentele mele s-au reflectat chimic in corpul meu, pe David l-am purtat 42 de saptamini si o zi, corpul meu nu producea ocitocina necesara declansarii nasterii, mi s-a provocat nasterea, era deja prea mult, si mi-a fost teama, nu pentru mine, nici macar pentru Flavius care repeta mereu "ne vedem dupa, promiti"!, ci pentru David, nu simteam nici durerea fizica cum simteam durerea sufleteasca, orice alarma vedeam la medici, la aparate ma arunca si mai departe, eram deja pe masa cind am auzit adrenalina, aveam deja fractiuni de secunda de disperare si de lupta, cu mine insumi, cautam putere si explicatii, eram chiar disperata ca scrisesem pe ascuns niste rinduri pentru puiu meu si uitasem sa-i spun lui Flavius, imi era teama ca nu o sa le gaseasca...ca puiul meu nu ma va cunoaste. Ar mai fi multe de zis, dar o sa sar la episodul urmator...nasterea lui Horea. Acum teama si frica erau duble, una pentru baietelul din burtica si una pentru baietelul David de acasa.
Imi aduc aminte atit de clar frinturi de dialoguri anestezistul "eu nu intru cu d-na in operatie, sa riste cine vrea"...medicul meu "Simona promite-mi ca esti puternica, ca spui cind simti ca nu ti-e bine" si eu cu sutele de ginduri care imi bintuiau sufletul. Cind au inceput aparatele sa fluiere si eu nu auzeam nimic desi vedeam ca toti vorbeau cu mine m-a cuprins disperarea, o frica fizica, teribila, cruda, si singurul gind pe care il aveam era "macar de reusesc sa-l scoata pe bebe repede" apoi pentru 1 minut si 12 secunde a fost intuneric, m-am trezit cu acelasi fluierat in urechi, cu aceleasi persoane care vorbeau cu mine si eu nu auzeam nimic, dar mai era ceva, mi-a trebuit ceva timp sa-mi dau seama ca era tipatul unui copil, URA, era Horea, si cred ca tipatul lui mi-a dat putere, am revenit si atunci am avut convingerea ca nu o sa plec nicaieri, sint convinsa ca i-am socat si pe medici cu zimbetul meu larg si timp.
Acum, e la fel, lupt in fiecare zi, nu pentru mine, pentru cei dragi, si pretind ca sint normala, ca zilele nu-mi sint numarate, ca totul o sa fie bine.
Nu stiu cum as reactiona la moartea cuiva drag, moartea face parte din mine, din gindurile si framintarile mele. E un subiect tabu pentru multi pentru ca lumea nu stie ce sa simta, ce sa gindeasca, cauta explicatii care sa le mingiie durerea...avem nevoie de acele explicatii ca sa putem merge mai departe.
Eu trebuie sa traiesc pentru David, Horea si Flavius, asta e ceea mai buna explicatie pe care am gasit-o!

19.11.2007 11:28
ruxipops
Locatie: Germania
cat curaj ai tu simona !
bravo , draga mea , asta da MAMA !

19.11.2007 11:39
Marinutza
Locatie: Bucuresti
Simona, ce pot sa mai zic...
bravo mamico sarut

20.11.2007 10:03
lumi12a
----------
Minteuan a scris:
Eu trebuie sa traiesc pentru David, Horea si Flavius, asta e ceea mai buna explicatie pe care am gasit-o!
----------


Draga de tine! sarut

Asa ziceam eu cand eram in "hau" si eram tentata sa raman acolo, in intunericul ala (oxigen la creier 38%, tensiune si puls varza - o cadere de toata frumusetea!) intinsa pe patul de spital cu fire si ace in mine, de nu ma mai vedeam: TREBUIE SA TRAIESC PENTRU COPIII MEI! Ei au fost raza ce m-a adus innapoi! sarut

20.11.2007 10:26
diodora
Simona gandirea pozitiva si motivatia este cea care ne duce mai departe in viata ! Te admir ptr. motivatia si determinarea de care dai dovada!
Si eu consider ca de cand a aparut gogo in viata mea, altfel trebuie sa pun problemele, Trebuie sa traiesc sa o sustin, sa o ajut sa creasca si sa poata zbura singura!

20.11.2007 11:10
AdrianaSimion
Locatie: in curte!
Poate ca povestea mea ar fi trebuit sa fie scrisa la Nastere, dar daca stau sa ma gandesc mai bine, se incadreaza si aici.
Am avut o sarcina relativ usoara, fara mari pb., doar ca in ultima luna de sarcina, dr. meu ma anunta ca atunci cand ar trebui sa nasc el o sa fie plecat la un congres in SUA. Nu o sa dau nume, ca asta nu e importnant aici. Intru in panica, imi vin in cap tot felul de ganduri negre: ce fac? nu-l cunosc pe cel care o sa ma asiste la nastere, daca nu o sa aiba grija de mine? daca ma apuca noaptea?
In fine, ca intr-o poveste frumoasa, aflu ca la maternitatea unde trebuia sa nasc, lucreaza mama unui coleg de-al tatei si prin el ajung la ea. Binevoitoare, dragutza, totul e OK. Ma linistetste sufleteste si imi spune ca la cel mai mic semn sa o sun. Zis si facut.
Intr-o dimineata de marti, ma trezesc cu dureri groaznice de burta, o sun pe doctorita. Ma intreaba daca a pierdut dopul, ii zic ca nu. Imi zice sa stau linistita si daca in 2-3 ore o sa ma simt la fel, sa vin la spital. Daca nu, sa vin a doua zi dimineata pregatita cu bagajul. E totul in regula in ziua aia, a doau zi ma trezesc, nu am nk, ma imbrac, mananc, imi iau bagajul si sotul si hai la spital. Ajung acolo, ea este de garda, se uita putin la mine, am dilatatia 4, deci imi spune sa raman ca azi o sa nasc. Formalitati de internare,tot tacamul si urc la sala de nasteri naturale. acolo mi se face fisa, imi iau tensiunea, care e f. mare(in sala erau 3 mamici care urlau si atunci mi s-a facut frica). Mai stam putin, poate, poate imi scade tensiunea, intre timp apare di dna dr. si cu o blandete rara imi spune sa ma calmez ca totul va fi bine. La un moment dat imi zice: hai sa vedem ce face si minunea ta din burtica. ma intind pe masa si am auzit doar: urgent, la cezariana. nu avem timp. sala sa fie pregatita in 2 minute. intru in panica, nu stiu ce se petrece, sunt scoasa pe alta usa, sotul meu nu stie. Ajung in sala de operatie si in 2 minute sunt anesteziata(rahie, pt ca mancasem si nu se putea anestezie generala), aud tot, reusesc sa-l vad pe sotul meu pe hol, in fata usii, cu o privire speriata. "simt" cand ma taie dna dr., "simt" ca imi umbla acolo, aud ca sunt probleme, aud ca nu poate sa-l scoata si trebuie sa ma taie mai mult, ma intreb, oare de ce dureaza asa mult. De ce nu-l mai scoate? Vreau doar sa-l aud cum tipa si dupa aia se poate intampla orice. In tot acest timp, am langa mine o asistenta(pe care nu am mai vazut-o dupa aia) care ma tine de mana si ma incurajeaza. La un moment dat nu mai vorbeste nimeni si atunci m-am gandit ca gata.....s-a terminat, nu se mai poate face nk. Stau si astept, imi vine sa plang si dintr-o data aud un tipat. E copilul meu, care se zbate sa traiasca. E verde si nu-mi dau seama de ce. Am apucat sa intreb doar atat: traieste? Dr. mi-a zis da, e totul ok, era sa-l pierdem ,dar acum e ok. Si am lesinat. Am nascut la 11.57 ziua si m-am trezit abia seara. Sotul meu era langa mine, tinandu-ma de mana. Vroiam sa stiu ca totul e in regula cu copilul meu si ca pot sa-l vad. Mi l-a adus o asistenta si atunci parca m-am nascut a doua oara.
Am aflat ulterior ca atunci cand imi fusese rau, la dus, mi se rupsese apa si nu am simtit. Copilul a stat mult timp fara lichid si se inverzise. Nu putea fi nascut pe cale naturala, nu ar fi rezistat. Mult timp dupa aia nu am putut sa vb. cu nimeni despre asta, toata lumea ma intreba, stiau ca nu fusese ok. De cate ori mergeam la alaptat, plangeam si ma bucuram ca Dumnezeu a vrut ca el sa traiasca, iar atunci cand imi veneau in cap cuvintele de pe masa de operatie ale celor din jurul meu, mi se punea un nod in gat si simteam ca ma sufoc. Zicea cineva la un alt subiect ca atunci cand nasti natural simti si la cezariana, nu. Ca e o legatura mai puternica intre copil si mama care a nascut natural. Vorbe in vant, din carti.
In concluzie, am calcat pe linia subtire dintre viata si moarte, chiar daca nu am fost eu in situatie. Ma sperie si acum gandul ca as fi putut sa-l pierd......

20.11.2007 1:24
Minteuan
Hai ca am scris si m-am gindit sa revin cu concluzii:
Eu personal am avut intotdeauna nevoie de explicatii, care mai de care, ca sa pot sa explic imposibilul.
Cind eram mica imi era mai greu si mai usor in acelasi timp, nu aveam asa de clara ideea de moarte, pina la moartea primei bunici (dar deja aveam 14 ani).
Nu cred ca o sa intelegem procesul in sine, nu a avem reprezentare de ce va fi dupa, si pentru asta cautam explicatii care sa ne multumesca asa incit sa putem trai cu gindul si mai ales cu durerea.
E dureros si grea etapa in care inca esti in cautarea explicatiilor, vinovatiilor, a unui lucru de care sa te legi, sa te ocupe, sa te faca sa uiti si pentru citeva clipe, durata e diferita de la o persoana la alta.
Ce am invatat eu din experienta proprie:
- iau lucrurile asa cum vin, ma straduiesc sa iasa cit mai bine dar accept si esecuri
- ma bucur si fiecare lucru, gind, gest
- oamenii pot rani dar pot sa te scoata din bezna, pot sa te ajute atunci cind ai nevoie, din cauza asta pentru mine e vital sa stiu ca am in jurul meu oameni. Aici e un amestec ciudat, cind pierzi pe cineva drag exista in tine 2 nevoi, de a vorbi despre durere sau persoana respectiva si de a uita...dar cred ca vine tot din nevoia gasiri unei explicatii.
- spun cit de des pot celor dragi ce inseamna pentru mine, si se intimpla zilnic, iar in cazul piticilor de 100 ori intr-o zi.
- ma gindesc ca daca cineva nu ar mai fi si-ar dori acelasi lucru pe care mi-l doresc si eu sa il faca cineva daca eu nu o sa fiu, sa nu fie trist, sa nu sufere si sa nu plinginga.
E greu o sa spuneti, stiu, e cumplit de greu, dar eu STIU ca nu as vrea sa-l vad pe David sau pe Horea plingind dupa mine nici macar o clipa, de fapt pe nimeni din cei dragi! As vrea sa se gindeasca la mine si sa zimbeasca, o amintire frumoasa si nu fiu contientizarea unei pierderi sau dureri.
As vrea sa intelegeti de ce privesc lucrurile asa "rece" poate pentru unii, dar doar imaginativa intr-o zi ca miine s-ar putea sa nu mai fiti...sa nu va speriati ca o sa va inunde o groaza de sentimente, ginduri, griji...dar sint oameni care traiesc cu asta, zi de zi. La fel cum sint oameni care traiesc cu pierderea cuiva drag zi de zi.
Puterea e in noi insine si pina noi nu sintem impacati nimeni si nimic nu o sa ne impace...

21.11.2007 11:10
alimary
simona te apreciez ca esti curajoasa...si altruista si optimista si o gramada de alte lucruri care eu nu sunt
...eu, intinsa pe patul de spital si cu cele mai crunte dureri pe care mi le pot imagina le-am spus doctorilor ca vreau sa mor mai bine decat sa mai astept 3 zile pana la o noua interventie...atunci medicul anestezist , spre rusinea mea, a trebuit sa-mi aminteasca faptul ca am 2 copii acasa...oricum atunci n-am fost constienta cat de aproape eram de moarte desi mi-o doream dar acum , ma uit in urma si sunt multumita ca sunt aici pentru copilasii mei, pt familia mea zambet

22.11.2007 3:29
alinatent
Locatie: oradea
Simo sarut , ce frumos ai scris, parca ar fi un film mesajul tau, parca am vedea tot ce ti s-a intimplat

si eu am avut anul trecut o experienta urita, de genul asta, am mai povestit pe forum atunci
a fost cumplit, si atunci mi-am dat seama ca moartea e mai aproape de noi decit am crede

m-a lovit o masina si nu mi-am revenit din soc zile intregi, de fapt si acum mai mai resimt, cind vad o masina venind spre mine, tresar
de aia nu am curajul nici sa conduc, inca nu m-a parasit groaza aceea

atunci m-am gindit ... doamne ce s-ar face copiii mei fara mine?
daca o pateam rau de tot?
daca muream
si numai cu gindul acesta, nu ma mai puteam opri din plins
atunci mi-am dat seama ce mare nevoie au ei de mine
si eu am nevoie de mama mea si acum, ca sint mare
dar ei?

gindul asta m-a urmarit saptamini de-a rindul
nu mi-ar fi pasat ca as fi suferit durere fizica, ca de aia oricum am suferit
la ei m-am gindit cel mai mult

22.11.2007 4:51
Carmella
Asta e sentimentul (pozitiv sau negativ confuz ) ca nu mai poti sa mori oricind pe care cred ca-l are oricare parinte, foarte puternic atunci cind copilul e foarte mic, sau la fiecare inceput (ex. scoala ... ) Cu cit creste copilul si-l vezi mai independent incepe sa te paraseasca sentimentul asta. Cred ca de-aia spre batrinete, cind vezi ca nimeni nu mai are nevoie de tine, e mai usor sa parasesti lumea asta. Nu cred, ci sigur ...
27.11.2007 2:14
vert1977
Buna ziua,
nici eu nu stiu cu ce sa incep,dar si eu am trecut prin ce au trecut multi ce au publicat pe acest forum,mama mea a murit pe 29 septembrie dupa 2 luni (august si septembrie) in care sanatatea ei s a degradat galopant.A suferit de o boala grava de rinichi ,glomerulonefrita ,boala ce i a afectat si inima.In 2 luni boala a avansat,au aparut complicatii ,inima i a slabit,pina la urma rinichii i s au blocat ,in ultima saptamina nu a mai mincat nimic,nu a mai urinat,dar ce m a bucurat,daca pot spune despre acest subiect asa ceva,e ca a fost constienta pina in ultima clipa si am putut vorbi cu ea,numai ca foarte putin avea chef de vorbit despre viata ,mai mult ne a vorbit de faptul de a fi uniti dupa moartea ei si sa avem grija unul de altul(noi sintem 4 frati-o fata si 3 baieti) si in rest ne implora sa i facem calmante.A suferit mult,a stat mult in spital pina cu o zi inainte sa moara cind medicii ne au spus ca va mai trai doar pina miine dupa amiaza ,atunci am discutat cu ea si ea a fost de aceiasi parere,adica vrea sa mearga acasa.Am stat cu ea toata saptamina,n am inchis un ochi,in ultima noapte la fel,eu si sora mea,deoarece 2 frati ai nostrii sint plecati in Irlanda,si ne implora sa i facem calmant dupa calmant.Acum regret ca nu i am facut mai multe,ne era frica sa nu i facem noi rau,ii mai faceam si numai ser fiziologic.Toate calmantele le aveam luate pe reteta,nu i le am facut noi de capul nostru.Nu pot sa uti cit s a chinuit si cum isi punea capul imi poala mea si ma lasa sa o mingii .Mi e foarte dor de ea ,zilnic pling,nu pot sa nu ma gindesc ca poate nu am facut tot ce trebuia ca sa o ajutam si mai ales ma ingrozeste gindul ca poate dupa moarte nu mai e nimic ,asta a fost tot,toata existenta noastra,si nu mi e frica pentru mine ,ci pentru ea care s a sacrificat pentru noi 4 si viata i s a dus asa repede.Acum zilnic ma duc la munca,vin acasa,maninc,ma urc in pat si ma culc.Relatia mea in casnicie s a deteriorat si mai mult din cauza asta.Numai fiica mea ma mai face sa zimbesc.

30.11.2007 10:13
desiree
Locatie: Bucuresti
ce subiect trist, de fapt nu stiu daca trist ci mai degraba aparte, altfel...
Tatal meu a foast diagnosticat cu cancer de prostata in 1998 si a trait pana in 2004, 6 ani in care eu mi-am imaginat infiecare seara cum va fi atunci cand elnu va mai fi....s-a stins intr-o seara cand eu ma-m intors dintr-o vacanta( nu trebuia sa vin in ziua aceea..trebuia sa mai intarzii 2 zile...dar parca m-a chemat ceva)............era f kinistit, nu il durea nimik, aveam musafiri,dintr-o data a sups ca ii e rau, mama mi-a spus ca moare, eu am crezut ca innebunesc..si a murit...groaznic luni de zile ma-m simtit ca o umbra, ieseam la plimbare cu cea mai buna prietena, in fiecare seara, ne opream la aceeasi terasa, beam un suc si plecam acasa..in fiecare zi acelasi lucru, parca se oprise timpul in loc, mama facea eforturi ca eu sa trec peste, vruia sa ma trimita in excursii, sa uit...nu am plecat ..nu puteam...nici cand a inceput facult nu m-am dus...mama a reusit sa ma convinga si mi-am reluat cursurile...la 5 luni de la moartea tatalui meu l-am intalnit pe sotul meu , a fost singurul care m-a inteles si am reusit sa trec peste...

Saptamana trecuta am fost cu Mario la un control de rutina la Budimex si a trebuit sa asteptam ceva timp pt ca....murise un copil, venise de la Iasi dar nu mai rezistase si s-a sins...am crezut ca innebunesc de durere, de neputinta, am vazut-o pe mama lui pe un scaun intre realitate si inconstienta, as fi vrut sa pot face ceva pt ea, sa o ajut...m-am dus si i-am luat apa, ceva de mancare si servetele....atat, doar atat am putut sa fac pt ea...i le-am dat unei femei care era cu ea si mi-a multumit pt ca nu apucase sa-si ia geanta.In rest nu am mai putut face nimic, asa ma deprimat f tare, neputiinta, groaznic...infinita durere, nici nu=mi mai gasesc cuvintele

30.11.2007 1:07
georgi30
Locatie: bucuresti
"Moartea e un fenomen simplu in natura numai oamenii il fac inspaimintator" - M Preda.


Traind sub spectrul mortii din frageda pruncie ar trebui sa stiu bine raspunsul la intrebarea "Cum trecem peste moarte.." Nu am reteta magica si Doamne cit mi-as dori s-o am!! Trece durerea? Uiti? Devii mai puternic cu timpul? Nu cred...

Am ramas singura pe lume fff devreme si ce sa va spun??? "Cine are parinti pe pamint are inca trecut" cum spune poetul...Ca toti cei dragi mie s-au stins rind pe rind, unii pentru ca le sosise ceasul altii inca fff devreme iar sufletul meu a devenit tot mai pustiu...

Anii au trecut, acum a o viata fff implinita si fericita. De cind a venit Ana pe lume pustiul din sufletul meu a mai inflorit, insa...nu e zi de la Dzeu sa nu ma gindesc cum ar fi fost viata mea daca mama ar fi fost linga mine cind am avut prima intilnire, prima zi de liceu, in ziua nuntii sau....mai ales in ziua cind am devenit eu mama??? Si cit imi lipseste in fiecare zi cind ma uit in ochii copilului meu si regasesc o parte din mine copil...
Sau cit de trsita ma trezesc uneori cind il visez pe tatal meu si in vis sunt sutit de lucida ( adica imi dau seama ca visez si ca el e mort si n-are cum sa stea in fata mea)...si-mi spun "Doamne,...fa sa nu ma trezesc atit de repede, sa-l mai pup si sa-l mai imbratisez putin..

Sau ca in fiecare moment la vietii mele fericite un ochi imi ride, caci ii multumesc lui Dzeu pentru viata atit de frumoasa si pe care mi-a dat-o...si un ochi imi plinge pentru ca mi-as fi dorit sa impart asta cu ei, cei care nu mai sunt...

"Moartea este un mit... Toti stim ca vom muri, iar cunostinta aceasta este atit de certa, incit nu ne mai sperie, e o lege, o abstractiune. Totusi cind aceste mit se realizeaza concret si imediat, cind cineva drag moare...cunostinta se releveaza mister, pentru moment intelegerea ajunge intuneric...Si totusi stiam si mai inainte ca vom muri, ca moartea va veni mai devreme sau mai tirziu..." Mircea Eliade

Nu stiu cum sa depasesc despartirea asta... Pentru mine este sfisietoare. Ma simt ca o frunza pe care o matura vintul incoace si incolo. Insa incerc sa merg inainte caci dupa cum spunea tatal meu " moartea face parte din viata. Eu tot alaturi de tine sunt".

Deci..dragii mei...nu stiu cum sa trec peste moarte... Vreau sa aflu de la voi.

02.12.2007 4:37
Carmella
Tocmai ascultam "Tacut" cu Anda Calugareanu acum, si mi-a venit in cap ca se potriveste cu subiectul ...
Singurul loc unde am gasit-o pe net e aici:
http://audio.neogen.ro/user/gyrasole/sy...whrey470w/

02.12.2007 5:06
alinafat78
Locatie: Constanta
foarte interesant subiectul.
si extraordinare raspunsurile voastre din fiecare ai ceva de invatat
de mult voiam sa scriu si eu la subiect.
sunt multe de spus despre moarte si despre cum ar trebui sa ne comportam cu muribunzii. sau cu cei care au trecut prin experienta tragica a pierderii cuiva drag.
eu voi vorbi din perspectiva celui care a trecut, traieste si face fata zi de zi mortii sotului. si nu orice fel de moarte.
in primul rand vreau sa precizez ca e cumplita aceasta durere - cred ca e cuvantul cel mai potrivit. ma doare, ma sufoca , ma revolta, ma intristeaza. dar NICIODATA prin cata durere am trecut nu am dorit-o (moartea). sa privesti moartea ca o eliberare cum fac unii gresala e absurd dupa parerea mea. io una cred ca TOTUL de abia dupa acest prag abia incepe. esentza vietii e sa facem fata si sa o acceptam. intotdeauna am fost impresionata de cum privesc animalele moartea - ca pe ceva firesc facand parte din ciclul vietzii. dar animalele nu au RATIUNE. de aia ne temem ca rationam, o constientizam. animalele au frica instinctiva de moarte. noi pe deasupra mai si stim ce e aia. foarte fericit
o alta chestie - cine spune ca nu ii e frica de moarte ori e cel mai mare mincinos ori nu e sanatos. sotzul meu cu tot respectul si intristarea facea parte din a doua categorie.
aici e un paradox totusi. tre sa iti fie frica de moarte si nu prea. de fapt ti-e teama de propria constiinta cand mori si de Dumnezeu. chiar daca nu recunosti. si de necunoscut. orcum tot va trebui sa trecem fiecare prin asta ca altfel nu se poate si vom invata sa facem fatza asa cum facem fatza si necazuriloir si shocurilor si nefericirii....uneori si fericirii prostit de fiecare zi.
sunt multe de spus si cum imi mai vor veni in minte va voi mai spune.
la mine alta e durerea imensa - nu stiu cum sa imi fac copilul sa accepte si sa intzeleaga moartea tatalui de ce a murit si cum a murit. cum pot sa il fac sa inteleaga ceea ce nici eu nu pot intelege?

ps. carmella mi-au placut mult vorbele tale - mai zi ca zici bine sarut

02.12.2007 5:17
alinafat78
Locatie: Constanta
desiree pt acea mama indurerata ai fost TOTUL pentru cateva clipe. cred ca nu realizezi cat de mult bine ai facut. poate tie ti se pare ca nu ai facut mare lucru. dar e exact invers. compasiunea si "nimicurile" pe care le facem ajutandu-ne semenii in momente din astea groaznice ne subliniaza umanitatea.
21.12.2007 12:16
dana_vlad
Locatie: din cluj-napoca
of, nu stiu cu ce sa incep. sunt trista de cateva zile de cand am aflat ca fostul meu socru e in metastaza. s-a intamplat extrem de repede si cred ca de aceea e si f greu pt toti. el mi-e un al doilea tata si chiar dupa ce ne-am despartit a continuat sa ma caute, sa ma ajute, sa ma intrebe macar ce fac. are o chestie cu care ma da gata de fiecare data. ma ia de mana si-mi spune "tu stii ca te iubesc. tu esti fata mea si nimeni no sa schimbe asta".
nu-mi pot imagina ca nu va mai fi, ca astea-s ultimele noastre sarbatori impreuna, ca de ziua mea nu ma va mai suna, ca no sa-l mai pot auzi, nu vreau sa plece, nu inca.
i-am cerut iertare ca i-am suparat cand am plecat, desi de ei nu m-am despartit niciodata. doar de fiul lor. a fost o mare greseala, dar at asa am considerat ca e mai bine.
i-am spus ca-i iubesc si ca ii consider parintii mei, ca mi-e ingrozitor de greu sa stiu ca sufera si ca nu pot sa-l ajut.
nu stiu cum voi accepta pana la urma. eu inca mai sper intr-o minune.
va dati seama ce gandeste sotul meu cand ma vede suparata si mai ales ca stie de ce. el nu intelege ca anumite legaturi nu se pot rupe, ca o hartie nu te poate desparti cu adevarat, ca eu imi doresc enorm sa fiu acum cu celalalt, sa-l ajut.
deci cum trecem peste moartea cuiva drag? cu multa durere, suferinta, neputinta. as vrea si resemnare, dar nu pot. nu inca. atata timp cat inca mai traieste nu ma pot resemna. vreau o minune pentru el. atat imi doresc de sarbatori.

21.12.2007 2:03
RELA
Locatie: bucuresti
Citesc subiectul asta de ceva vreme. De cateva ori am apsat butonul Raspunde dar am inchis repede. Mi-e greu si acum sa-mi adun ideile si saun cuv unul dupa altul. Acum 7 ani am aflat ca bunicul meu drag avea cancer. Cumplit moment. Un an dezile am mers cu el periodic la medic am stat cu el cand i-au facut citostatice am ascultat inmarmurita cand doctorita ne-a spus ca nu se mai poate face nimic... Cu o luna ianite sa moara starea lui s-a agravat; abia se putea da jos din pat. A tunci a constientizat ca asta e s-a terminat. Si ne ruga sa-l nu-l lasam singur. Ne duceam cu randul la el copii si nepotii lui iubiti. Nu stiu ce le spunea celorlalti.,dar cand eram doar noi doi era tare vesel. Isi aducea aminte de traznaile pe care le faceam cand eram mica si imi dadea sfaturi pentru viitor. de mai multe ori a mers cu mine si sotul meu (pe atunci doar in calitate de iubit). Tin minte cu cateva zile inainte sa moare i-a luat mana sotului meu si i-a spus " sa ai grija de ea ca eu stiu ca esti un om bun si-mi pare tare rau ca nu o sa pot sa fiu langa voi cand o sa va casatoriti" In ziua in care am murit am fost langa el si l-am tinut de mana pana in ultima clipa Ultimile cuvinte coerente au fost "sa nu lasi sa fie intuneric" si o sa-mi fie tare dor de voi. Inca ii mai simt mana in a mea si ii simt obrazul lipit de al meu si ultima suflare. Multa vreme nu am vorbit despre momentele acelea cu nimeni. Pur si simplu nu am putut si nu am vrut sa impart cu nimeni aceasta durere. Nu am plans. Nu am putut si nu am vrut. Erau atatia oameni care se bazau pe mine. A trebuit sa duc singura pana la cap toate ritualurile si obligatiile imormantarii. Cel mai greu moment a fost cand mama a treb sa fie sedata la spital. Privirea ei goala o sa ma urmareasca o viata. Ma intreb cat de greu i-a fost ei daca mie mi-a fost atat de greu. Lunile care au urmat au fost f. grele mai ales ca au fost presarate cu decesele unor prieteni si rude apropiate. Oricum mi-a trebuit un an de zile sa pot constientiza ca nu mai este si sa-mi accept pierderea si durerea. Mi-a trebuit un an sa-l pot plange si sa pot intra in casa lui, in camera lui. la scurt timp am ramas insarcinata si din pacate sarcita s-a oprit din evolutie la 22 de saptamani. Cand eram in spital si asteptam sa imi declanseze nasterea ma gandeam ca nu o sa pot supravituii pierderii baietilor mei. Atunci cumva intre vis si realitate i-am simtit mana bunicului pe obraz si am stiut ca o sa fie bine.
Azi sunt foarte trista pentru ca o prietena draga a murit lasand in urma doi copii. Poate ca din acest motiv am simtit nevoia de a imi usura sufletul. Maine urmeaza sa ma duc la imormantarea unei femei foarte curajoase care a luptat timp de doi ani cu aceeasi boala cumplita care mi-a luat si bunicul. Stiu ca acolo ii voi vedea copii si ma gandesc ce as putea sa le spun. Ce poti sa spui unui copil de 7 ani si unuia de 3 ani si jum care si-au pierdut ce-l mai important om din viata lor?

04.11.2010 3:57
bblusa
Locatie: bucuresti , sector 2
unele dintre voi stiti: pe 9.10.2010. mi-am pierdut tatal.
nu stiu nici eu cum sa trec peste pierdere, peste faptul ca el nu mai este, sa faca tot ce mai avea de facut, peste faptul ca avea doar 59 de ani si multe, multe de facut, nu si-a implinit visul cel mare, peste faptul ca nu a apucat sa fie alaturi de familia lui mai mult, in momente importante, peste faptul ca s-a dus. ma uit la poza lui si zambesc, dar apoi realizez ce s-a intamplat si imi vine sa urlu. am momente cand ma uit la mine ca m-am imbracat in negru si o secunda nu-mi dau seama de ce? ca la primul drum la mormant, dupa inmormantare, nu am avut nici un sentiment, era gol locul acela.
nu ma pot abtine sa nu ma invinovatesc de niste lucruri, ceva nu am facut bine de am pierdut lupta cu boala lui, undeva am gresit, si ma intreb cu disperare unde????
cum as putea eu sa-mi fac copilul sa inteleaga? cand nici eu nu inteleg?
baiatul meu stie acum ca el este in spital * chestie cu care este obisnuit pt. ca tata si-a petrecut mare parte de timp in spitale si mergeam cu edy sa-l vizitam*.
dupa deces, cand am fost la bunici, a intrebat si i-am spus ca e la spital. am fost si saptamana trecuta si cand a vazut ca nu este a zis singur ca stie ca e la spital.
poate merge asa o perioada, dar va veni momentul sa-i spun.
la inceputul lunii septembrie m-a intrebat despre moarte si eu * nu stiu ce m-a impins* i-am spus adevarul, cu tot cu cimitir, Doamne Doamne, etc.. nu cred ca am facut bine, dar nu pot sa imi dau seama de ce am facut-o.
nu stiu cum sa fac. vom merge iar la buzau, si iar il va cauta prin casa. au fost atasati unul de altul, si stie ca acolo trebuie sa fie si Bio, asa ii zice, si nu va mai fi niciodata.
nu mai pot scrie.

04.11.2010 9:18
CLAUDYA-MARIA
Locatie: Vaslui
Bblusa, am sa-ti povestesc doua situatii prin care am trecut noi.....
Cand aveam 16 ani jumate a murit TATAL MEU.....brusc, subit, fara sa se astepte nimeni.....avea 42 ani.....eu eram in clasa a 10-a, sora-mea intr-a 9-a......mama a crezut atunci ca si viata ei s-a terminat, ca nu poate merge de una singura mai departe.....dar imediat s-a remontat si pentru noi doua a fost (si inca este) cea mai puternica mama din lume, care s-a zbatut cat a putut ca noi sa nu simtim lipsa tatalui.....a fost destul de greu, pentru ca dupa ce el s-a stins, usor-usor multi "prieteni" de-ai lor s-au "evaporat", au uitat cat de mult i-a ajutat tata, cati au trait bine pe spatele lui, iar acum nu le-a mai pasat de noi.....s-au adunat datorii, probleme.....ne-am fi dorit amandoua foarte mult sa mergem la o facultate, dar mama nu a avut posibilitati.....plangea noaptea, fara s-o vedem noi, dar noi stiam, simteam cat de mult o doare ca nu ne poate oferi o viata mai buna......nu era vina ei......eu nici acum nu suport cuvantul orfan, nu pot sa ma vad asa.....am crezut ca timpul va mai acoperi din rani, dar desi au trecut 13 ani, am lacrimi pe obraji cand scriu cuvintele astea....mi-e atat de dor de el si mi-e teama ca o sa-l uit, in sensul ca-i uit din trasaturi, din lucruri pe care le facea, nu vreau asta.....doare atat de tare.....a fost tatal perfect si a plecat cand aveam cea mai mare nevoie de el.....desi cred ca de parinti avem nevoie toata viata.....nu a apucat sa ne vada la casele noastre, sa-si tina nepotii in brate.....

A doua situatie s-a petrecut in vara asta, cand a murit bunica sotului, de care fetita mea cea mare era foarte atasata.....s-a intamplat tot la fel, brusc.....la inceput nu am stiut cum sa-i spunem, nu stiam ce reactie va avea......stia ca tatal meu a murit (i-am povestit cu alta ocazie), ca e in cer la Doamne-Doamne, ca s-a transformat in cea mai stralucitoare steluta de pe cer si ca de acolo are grija de noi.....dar despre bunica.....cum sa-i spunem.....la inceput i-am spus ca buna (soacra mea) s-a dus la tara pentru a batranica se simte foarte rau....a doua zi i-am spus ca e si mai bolnava, a dus-o la spital si ca exista posibilitatea sa moara, dar am luat-o foarte pe ocolite, cum ca oamenii batrani si foarte bolnavi nu mai pot sa traiasca si Doamne Doamne ii ia la El.....intr-o zi cand am fost la tata la cimitir a vazut o groapa si un cortegiu funerar si i-am explicat ca oamenii dupa ce mor sunt inmormantati in pamant.....m-a intrebat cum respira ei sub pamant si a trebuit sa-i spun ca oamenii dupa ce mor nu mai vad, nu mai simt nimic (nu-i doare nimic) si nu mai respira.....apoi in ziua urmatoare i-am spus ca a murit batranica, ca doctorii nu au putut sa o mai faca sanatoasa, dar ca s-a dus in cer si e si ea o steluta ca Bubu.....a fost un pic trista, dar fiind cat de cat pregatita nu a fost atat de mare socul.....si situatia a fost in asa fel incat inmormantarea a fost vineri (de urgenta,din motive obiective), iar sambata cand s-a facut praznicul am luat-o si pe ea la tara, deci ea o are in minte asa cum o stia ea....

Eu zic sa-i spui baietelului tau adevarul, sunt convinsa ca va intelege, plus ca ei sunt mult mai puternici decat noi.....
Sa-ti dea Dumnezeu linistea sufleteasca de care ai nevoie sarut

05.11.2010 11:40
RELA
Locatie: bucuresti
mda...
de aseara tot citesc si nu imi vine sa scriu...
Din pacate dupa trei ani revin la subiectul asta.
Bblusa condoleante. Sitatal meu s-a stins acum trei luni, pe 13 august, dupa o lupta de aproape trei ani cu cancerul. Se pare ca boala asta cumplita imi de langa mine tot mai multi din oamenii pe care ii iubesc.
Tata avea 54 de ani. A murit impacat ca si-a cunoscut nepotii, dar trist ca nu s-a putut bucura mai ult de ei. Nici eu nu realizez ce s-a intamplat. Inca mai ma trezesc la cinci dimineata grabita sa ajung la el inainte de servici....si ma opesc fulgerata in mijlocul bucatariei realizand ca nu mai am unde sa ma grabesc. Acum o inteleg pe mama atunci cand si-a pierdut tatal. Senzatia de gol, de abanon, de singuratate desi sunt inconjurata de oameni, e atat de acuta incat doare si nu are legatura cu varsta. Cred ca si daca aveam 70 de ani o resimteam la fel de acut.
Imediat dupa moartea lui eram amortita, prea indurerata sa vorbesc, sa plang, sa strig....acum sunt furioasa, atat de furioasa ca as lovi, as lovi in orice si oricine. Singur baietelul meu ma tine pe linia de plutire.
Vlad ....lui i-am spus dupa imormantare. El er f. apropiat de bunicul lui, de amandoi bunicii de fapt, mai apropiat decat de bunicile lui. PAna la trei ani a crescut zi de zi cu ei. Inca isi aduce aminte cum venea tataie Romi de la spital cu pefuzia legata de gat si faceau castele amandoi. Stia ca e bolnav, ca are dureri. Dupa ultima operatie din ianuarie tata nu mai putea vb. Mergeam la el si Vlad ii povestea cate in luna si in stele, de la micile patanii din cusul saptamanii pana la povestile pe care i le spunea doamna la gradinita. "acum iti spun eu povesti tataie tu mi-ai spus mie cand eu nu puteam sa vorbesc". In iunie dupa serbarea de la gradi a tinut mortis sa mearga costumat la tata sa-i prezinte progrmul de la serbare. N-o sa pot uita niciodata ce mandru era tata, cum ii sclipeau ochii. Atunci era iar tata asa cum il stiam noi din copilaria noastra.
Asa ca a trebuit sa ii spun lui Vlad. Eu oricum l-am tratat mereu ca pe un adult. Era dreptul lui sa stie. El avea idee de ce inseamna moarte. ii povestisem de bunicul meu, pe care l-am pierdut inainte de nasterea lui.
I-am explicat ca pe tataia il durea f. tare si suferea mult, si ca Doamne doamne a hotarat sa nu il mai chinuie pe tataie si sa il ia la el, sa il duca sus in cer de unde sa se uite la noi zi de zi. M-a intrebat daca sigur nu il mai doare nimic pe tataie, ca daca da el nu se supara."chiar daca o sa imi fie f. dor de el si o sa fiu trist cateodata daca pe tataie nu-l mai doare nimic si nu il mai chinuie cu injectii e bine" Apoi a urmat vizita la cimitir.....atunci a fost socant pentru mine. Mana aia de om s-a asezat langa cruce si-a luat jucariile si vb de parca tata era langa el. "tataie e bine ca nu te plictisesti pana venim in vizita la tine" (tata e ingropat cu bunicul meu).....Cat a inteles si cat nu inca nu pot sa imi dau seama, dar reactiile lui m-au convins ca am facut o alegere buna atunci cand i-am spus adevarul. Si pe el il consoleaza drumurile la cimitir; se uita la poze cateodatasi cand il intreb de ce imi raspunde ca nu vrea sa uite cum arata tataie.
m-am intins mult.....dar mi-am usurat sufletul.
Bbelusa iti doresc ce imi doresc si pentru mine putere sa trecem peste momentele astea groaznice si sa ajungem la momentul in care sa ne putem gandi la ei cu zambetul pe buze, sa ne amintim de ei assa cum erau ei...oamenii care ne-au luminat viata.

05.11.2010 11:57
rome
Am stat acum ceva timp si am citit subiectul Cancer, am plans si m-am intristat de tot ce se intampla cu noi si mai ales din cauza celor care au de pierdut cel mai mult, cei bolnavi

ma scuzati de offtopic dar am simtit nevoia mai ales acum Rela cand am citit postarea ta, m-a bufnit plansul instant cand am citit ca pe tatal tau il chema Romi, pt ca asa il cheama si pe tata... plang sau sunt foarte trist , Doamne cata durere poate fi pe lumea asta.
El are sau a avut nici nu stiu cum sa scriu, cancer la rinichi, acum 2 luni si jumatate i-au scos rinichiul cu tot cu tumora, el nu stie ca a fost canceroasa, ma rog doar sa fie bine, sa nu se extinda, sa nu apara tumori noi la controale (trebuie sa mergem din 3 in 3 luni), ma rog la D-zeu in fiecare seara sa-l tina mult timp alaturi de noi, sa-i dea lui Lucas educatia pe care mi-a dat-o mie, sa- insufle aceleasi principii si sa-l invete tot ceea ce m-a invatat pe mine plang sau sunt foarte trist plang sau sunt foarte trist plang sau sunt foarte trist plang sau sunt foarte trist

BBlusa imi pare tare rau pt pierderea ta, te inteleg perfect si nu vreau sa ma gandesc prin ce treci, trebuie sa fie intr-adevar foarte greu plang sau sunt foarte trist plang sau sunt foarte trist plang sau sunt foarte trist . Cred ca si eu as alege sa-i spun adevarul copilului.

Va pup pe toate si multa putere va doresc sarut sarut sarut sarut

05.11.2010 2:02
RELA
Locatie: bucuresti
Offf.....Ma doare sufletul cand aud, citesc de oameni care se lupta cu cancerul. Pentru a da asta e o lupta. O lupta crancena pentru fiecare luna, zi, clipa..... Rome va doresc putere. SI voua si tatalui tau. Va doresc sa luptati cu zambetul pe buze si sa invingeti cu zambetul pe buze.
Noi am incercat....perfida boala. Primul diagnostic a venit ca o lovitura in moalele capului. Metastaza...maxim 6 luni.....tata le-a ras in fata. Si le-a ras bine.....a invains 2 metastaze, a trait 3 ani, tot razand, tot glumind. Si asa a murit....zambind. Din pacate pe el l-au ucis complicatiile tratamentului cu citostatice....un cheag de sange, lipsa de anticoagulant din spital....atac cerebral.....si gata

Rome..nu pot sa dau sfaturi. Dar ca una care a trecut prin lupta cu cancerul de doua ori cu doi oameni f. apropiati, nu pot sa-ti spun decat curaj. Spera, roaga-te, bucura-te de fiecare zi pe care o petreci nu numai cu tatal tau ci cu toti dragi tie. Nu lasati boala sa va ia pofta de viata, zambetul, fericirea de a fi om, de a trai alaturi de cei pe care ii iubiti. Poate suna stupid dar e cel mai de pret lucru pe care l-am invatat de la tata....poti sa treci peste orice cu zambetul pe buze si cu sperata.
Sanatate multa va doresc tuturor.

05.11.2010 2:20
rome
MUltumesc mult de sfaturi Rela sarut , din fericire la noi nu au fost metastaze, sa dea DD nici sa nu apara trist , sau cel putin sper cat mai tarziu posibil, imi doresc atat de mult sa fie langa Lucas mult timp, pana creste mare, nu vreau sa-l uite niciodata, vreau sa-l aiba ca un model in viata plang sau sunt foarte trist , offf, sper atat de mult ...
Se pare ca e f important sa aiba un moral ridicat, ceea ce la noi .... cat a fost n spital dupa operatie in continuu a plans, cand vorbea cu noi la telefon cand plangea, nu era in stare sa se adune...si acum desi se simte bine si nici nu stie ca a fost cancer tot timpul ofteaza trist

Daca a fost asa cum spui inseamna ca a fost un om tare puternic si ca si-a dorit mult sa fie alaturi de voi sarut

Iau in ceea ce priveste citostaticele...as vrea aasa de mult sa nu se ajunga la ele, sa vrea tata sa adopte naturistele, desi e atat de incapatanat, nu vrea sa ma asculte deloc...problema e ca inca ma considera un copil, doar no-i sti eu ce e mai bine, doar doctorii...

05.11.2010 3:20
bblusa
Locatie: bucuresti , sector 2
offfffffff, azi am o zi tare grea.
la noi in casa, in casa parintilor, am fost dintotdeauna 2 *tabere*. eu cu tata, frate-miu cu mama. eu SUNT fata lu' tata si la comportament, si la gandire, si la aspectul fizic. si acum eu sunt singura si ei sunt tot ei doi. stiu, mi s-a spus, am un sot, am un copil, am o mama, am un frate, nu sunt singura, dar TATA nu mai este.
a fost prea brusc. eu eram foarte entuziasmata ca rezolvasem problema oxigenului, era dependent de oxigen si nu aveam un aparat portabil, ci doar la priza. cu o zi inainte rezolvasem cu oxigenul pt transport, vb la spital, sa-l aduc la alt spital, la un dr. foarte bun, sa facem un set de analize, sa vedem cum este si daca ar rezista unui transplant. fetelor, vb. inclusiv daca ar fi posibil sa primim formularul E 112.
in ziua respectiva, sambata, in jur de ora 11.00, am vb acasa si tusea un pic. am rugat-o pe mama sa se duca sa=i ia un sirop cu patlagina. vineri avusese musafiri, isi facuse planuri.
a fost brusc, sambata s-a simtit un pic mai rau, el nu a avut dureri, nu au fost semne, pur si simplu tusea. in 2 minute tata a inchis ochii pt. totdeauna. i-a cedat inima. noi nu ne-am asteptat. poate daca cineva ne-ar fi spus dinainte, macar cu cateva zile, ca nu mai este mult, am fi fost mai pregatitit sufleteste.
si eu cad de la entuziasmul de a rezolva o data pt. totdeauna boala asta si problema lui cu aerul la dezastru.
rela, si tata a rezistat 4 ani in conditiile in care speranta de viata la cancerul pulmonar este in 90% din cazuri sub 6 luni. toti doctorii care auzeau cat a trecut de la prima diagnosticare, erau muti de uimire.
rome, tata a facut si cito, si radioterapie, dar eu sunt convinsa ca toate naturistele pe care le-a inghitit l-au ajutat sa o duca atat.
daca vrei info mai multe putem discuta la subiectul cu Cancerul.
nu stiu cum voi face cu edy, voi mai amana momentul pentru ca nu pot sa-i spun.

05.11.2010 3:41
rome
BBlusa te inteleg perfect in ceea ce-l priveste pe Edy.
Sunt bucuroasa daca ai putea sa ma ajuti, sa-mi dai niste sfaturi, eu astept sa mergem la sfarsitul lunii la Tg Mures, sa vad cu ochii mei rezultatele, pt ca dr la tel nu mi-a spus decat ca a fost cancer, scurt, nici eu nu am mai intrebat nimic si nici n-am mai sunat, cred ca de frica trist

05.11.2010 3:49
RELA
Locatie: bucuresti
Desi sunt offtopic.....de acord cu bblusa..fara naturiste nici tata nu rezista atat de mult.
Observ ca si la tine e acceasi poveste. Si lui tata ii iesisera analizele "curate", rmn perfect.....si tocmai cand nu ne asteptam........
Cat despre ce sa-i spui baiatului tau...cred ca atunci cand va fi momentul cuvintele vor veni de la sine...tu esti mama lui, tu il simti si vei sti cand e momentul sa-i spui. Cred ca cel mai important e sa reusesti tu sa te aduni cat de cat pentru a putea sa ai odiscutie atat de delicata cu copilul.
Sincer eu i-am spus pentru ca efectiv nu am stiut ce alceva sa-ispun cand m-a intrebat de el. Asa am simtit atunci. ca ala e momentul........

ps. nu stiu ce mai intelegeti voi din ce scriu pentru ca eu nu mai inteleg. M-a bulversat ziua de azi.....n-am mai vb atat despre tata de cand a murit.

06.11.2010 8:48
rdolyy
Locatie: IASI
....mi-am pierdut in 3 luni ambii bunici...pe bunicu din partea tatalui il ingrop maine...
am crescut cu ambii ii iubesc...ii ...
l-am visat pe bunicul care a murit pe 2 august, l-am visat ca a inviat si n-am ramas singura...
doamne cat eram de fericita...nu mai am nicio putere...
is atat de manioasa, am racnit de durere...
eram atat de mandra de ei....de aia mi i-a luat, devenisem prea mandra...offffffff

26.11.2010 7:29
Manucrissa
Sincere condoleante tuturor care au pierdut pe cineva drag !!! Am intrat asa din curiozitate la acest subiect si doar cand am citit prima pagina am inceput sa plang, ca sa nu mai zic pana am ajuns la sfarsit.
Pentru mine ''moartea'' este ceva infricosator. Nu pot sa ma gandesc cu seninatate la acest lucru, de fapt imi este foarte greu sa scriu acum dar simt ca daca scriu poate asa ma voi elibera un pic de ceea ce simt, pentru ca nu am spus nimanui nimic.
Am pierdut acum cativa ani un bunic (tatal mamei) si o bunica (mama tatalui ). Dupa bunic mi-a parut rau mai ales ca el a ales sa se sinucida, dar nu pot spune ca am fost asa apropiata de el iar acum cand ma gandesc la el simt mai multa frica decat tristete (nu stiu de ce dar asa simt).
Cu bunica mea in schimb a fost diferit. Cand aveam doar cateva luni m-am imbolnavit si doctorii nu imi mai dadeau nici o sansa, nu mai mancam si era practic pe moarte. Ea le-a zis alor mei sa ma aduca la tara la ea si ma va face bine. Asa a fost, eu nu vroiam sa mananc dar ea imi mesteca mancarea si mi-o indesa pe gat ca la pui. Miraculos m-am facut bine, si acum sunt mare si sanatoasa de parca nimic nu s-a intamplat. Nu i-am multumit nici macar o data cat a fost in viata pentru acest lucru, nu stiu de ce, cred ca pentru ca mama mea imi baga tot timpul in cap ca bunica o iubeste numai pe sora mea si am uitat cat de buna a fost cu mine. Era bolnava, avea diabet si a avut diferite operatii, dar nu se mai vindeca bine. In final a facut cancer la uter, si i l-au scos dar au uitat un tampon de vata in interiorul ei. Nu au stiut nimic pana cand nu a inceput sa i se umfle burta si sa iasa puroi prin taietura operatiei. In fine, a fost prea tarziu sa se mai faca ceva si era practic pe moarte pentru ca incepusera sa ii putrezeasca in interior de la infectie, iar doctorii au spus ca nu se mai poate face nimic decat sa astepte ''sa se duca''. Cu 2 saptamani inainte sa moara am fost la tara, dar nu stiam exact cand v-a muri. M-a rugat sa ii fac unghiile, si in timp ce i le faceam m-a intrebat daca imi va fi dor de ea cand nu va mai fi aici si daca am sa o jelesc la moartea ei. Nu am bagat-o in seama si tot ce i-am zis este sa termine cu prostiile ca nu va muri. Ea mi-a zis ca simte ca va muri curand dar nu am crezut-o. Chiar daca stiam ca se va intampla curand nu stiu de ce nu am crezut-o. Am plecat acasa si dupa cateva zile ne-au sunat sa ne zica ca mamaie a murit. Nu stiu ce am simtit, tristete, remuscare, nu stiu nici acum exact ce simt. La inmormantare m-am fortat sa plang, pur si simplu nu am putut. Am plans o singura data dupa cativa ani cand am inceput sa ma gandesc la ea si am rabufnit de nu ma mai puteam opri. Si apoi intr-o zi cand eram deprimata de nu mai vedeam rostul vietii m-am rugat la ea, sa ma lumineze, sa imi dea putere sa o iau iar de la capat, si nu a durat mult pana cand lucrurile au inceput sa mearga bine. Cred ca vegheaza mereu aspra mea si alor mei, o simt dar nu stiu ce sa ii spun, mi-e rusine de ea, rusine ca nu i-am putut spune un cuvant de alinare, ca am plecat cand stiam ca e pe moarte si as fi putut sta in schimb cu ea.
Zilele astea o verisoara m-a intrebat unde m-as intoarce in timp daca as putea macar pentru o clipa. Acolo !!! M-as intoarce acolo unde ii faceam unghiile si as lua-o in brate si as alina-o asa cum as sti eu. Nu cred ca voi trece vreodata peste asta, pentru ca durerea si rusinea ce o simt pur si simplu nu trec.
Acum cand ma gandesc ca unul dintre cei dragi mie ar muri, ma cutremur toata. Doar la gandul acesta si m ainfior, nu stiu daca as putea trece peste.

27.11.2010 9:26
DK
Locatie: In Pitzy Academy
Manucrissa sarut sarut sarut un mesaj plin de vibratie, o descarcare a temerilor stranse in sufletul tau. Sunt convinsa ca mamaie a ta stie tot ceea ce este in sufletul si in mintea ta si ca asa cum a fost alaturi de tine si te-a ajutat si in copilarie si la maturitate, atunci cand ti-a fost greu, asa va fi si de acum inainte.
Cred ca oricare dintre noi are anumite regrete ca nu a facut un lucru sau nu l-a facut cum trebuie vis-a-vis de o persoana draga disparuta dintre noi. Dupa un timp mi-am dat seama ca e normal.

Ieri s-au implinit 2 ani de cand mama mea vegheaza asupra noastra din ceruri. Azi i-am facut o slujba de pomenire la mormant, iar dimineata ningea foarte abundent. M-am temut ca vremea avea sa pericliteze slujba de la cimitir, insa in mod miraculos, ninsoarea s-a oprit, zapada s-a topit, iar soarele a iesit pe cer. Mamei intotdeauna i-au placut soarele si caldura si ma bucur ca ziua de azi i-a adus cu ocazia pomenirii ei si raze de soare si caldura.

Dumnezeu sa-i odihneasca in pace pe toti cei dragi noua, care nu mai sunt printre noi. trist

27.11.2010 10:51
Marinutza
Locatie: Bucuresti
astazi s-a implinit o luna de cand s-a stins si tatal meu...
inca nu m-am linistit si poate ca nici nu o sa ma linistesc vreodata...
fetele mai vechi de pe forum poate isi mai amintesc ca in urma cu 3 a suferit un accident vascular care l-a lasat paralizat pe jumatate din corp. cum nu ma avea decat pe mine l-am luat in grija mea la bucuresti, lucru cu care nu a fost niciodata de acord, voia la el acasa, la tara chiar daca nu se putea ingriji singur. multa vreme a trebuit sa-l duc in brate la WC pt ca nu voia sa faca in pampers. am incercat cu recuperari, cu tratamente sa-l pun pe picioare si chiar am reusit. se putea deplasa singur, nu mai avea nevoie de ajutorul meu decat la spalat si imbracat.
in tot timpul asta relatiile dintre noi s-au deteriorat pt ca ma acuza mereu ca il tin sechestrat, ca nu il las la el acasa, ca imi bat joc de el etc. si cum anul trecut si situatia intre mine si sot se deteriorase ireversibil a tb sa-l duc la el acasa.
ne-am despartit suparati, amenintandu-ne: el ca ma omoara cand se face bine, eu ca nu ma mai duc la el decat cand moare ca sa-l ingrop...ceea ce s-a si intamplat.
a murit singur si in mizerie, e un chin pt mine cand ma pun noaptea in pat si vad cu ochii mintii casa, pe el...cat de slab si neingrijit era, in ce mizerie a trait.
desi i-am gasit o familie buna sa aiba grija de el (in schimbul casei in care locuia) el nu i-a acceptat, i-a injurat si i-a gonit pana s-au saturat. si-a cautat persoane pe gustul lui, care sa ii dea de baut si de fumat, lucruri absolut interzise in situatia lui (2 AVC + crize de epilepsie datorate sechelelor ramase in urma AVC-urilor). tratament medicamentos nu a mai luat, recuperare nu a mai facut si tot ce m-am chinuit sa fac cu el s-a dus astfel incat, in ultimele 6 luni de viata el nu s-a mai putut da jos din pat.
oricum, acum regretele sunt tarzii. nu o sa imi pot ierta niciodata ca m-am incapatanat sa nu ma duc la el, ca am refuzat sa mai stiu de el, nu i-am spus nici la multi ani de ziua lui anul acesta. si m-am tinut de cuvant...am ajuns la el dupa ce a murit, ca sa-l inmormantez singura...
imi pare rau, nu mai pot sa scriu...

28.11.2010 12:33
Manucrissa
DK multumesc pentru mesajul tau, ai dreptate cred ca toti avem regrete legate de cei dragi care nu mai sunt printre noi. Asa cred si eu ca ea stie acum ce e in mintea si sufletul meu si poate tot ce trebuie sa fac este sa ma iert eu pe mine. Dumnezeu sa o odihneasca in pace pe mama ta !!! Ma bucur ca vremea a fost buna, ea a fost acolo sa aibe grija de asta zambet .

Marinutza stiu ca iti este greu, dar ai facut tot ce puteai. Da, poate te puteai duce sa il vezi, sa insisti, sa mai incerci dar dupa cate spui nu te-ar fi acceptat niciodata. Si poate ca nu a facut-o din rautate ci pentru ca nu vroia sa te chinuie, nu vroia sa isi lasi viata pentru el, cand stia ca oricum se va duce. Nu te mai invinovati, nu ai facut-o cu suflet rau, in schimb ai fost alaturi de el cat ai putut, multe persoane nu fac nici atat, ci pur si simplu uita de parintii lor si nu ii mai intereseaza. Sper sa reusesti sa iti regasesti linistea, si poate e greu acum dar cu timpul vei reusi sa te ierti ! Dumnezeu sa il odihneasca in pace !!!

29.11.2010 12:04
Icar
Locatie: Zalau
Mrinutza tu stii in adancul sufletului tau ca ai facut tot ce a fost omeneste posibil pentru tatal tau! Si de asemenea stii ca te-a iubit in felul sau asa cuum si tu l-ai iubit si ai facut totul ca s-ai fie bine si sa-i indeplinseti dorintele! Acele cuvinte au fost spuse la suparare si sunt sigura ca nu au fost spuse din suflet! Nu te mai chinui reprosandu-ti fapte pe care nu le-ai comis!
Nu de multa vreme am trecut si eu printr-o trauma depsre care inca nu pot vorbi decshis... mie- atat de dor, cumplit de dor de EA! E vorba de sora mea care a murit intr-un accident de maisna in 3 ianuarie! Inca nu a simt in stare sa depasesc momentul, nu pot sa-i sterg adresa de mess sau nr de telefon din telefonul mobil! Vreau sa cred ca doar a plecat pentru o vreme si o sa se intoarca... iubea atat de mult Craciunul, isi iubea copii enorm, iubea oamenii si viata! Mi-e greu sa vorbesc despre ea la trecut, inca o astept! imi reprosez mereu ca nu mergeam zilnic la ea, ca nu i-am spus mai des cat de mult o iubesc, ca nu i-am spus cat de mult o admir, ca nu am fost alaturi de ea atunci cand poate a vut nevoie... trebuia sa o fac!
In concluzie, spuneti-le celor apropiati sufletului vostru cat de mult ii iubiti si-i apreciati cat puteti de des... niciodata nu e prea mult atunci cand vine vorba de a spune celui pe care-l iubesti, ca-l iubesti si-l apareciezi!

29.11.2010 3:50
bblusa
Locatie: bucuresti , sector 2
inca nu i-am spus lui edy. si nici nu cred ca o voi face.
la pomana de 40 de zile nu a vrut sa se imbrace sa mergem la restaurant ca el nu poate sa mearga fara Bio (tata). cum sa manance el la restaurant fara Bio?
a fost foarte greu pentru noi.
mari, eu ti-am urmarit povestea. atat cat ai scris tu. la un moment dat nu am mai gasit nimic. acum inteleg de ce.
condoleante si putere sa treci peste durere si peste remuscari.
iti doresc asta tie si tuturor celor care au pierdut pe cineva. inclusiv mie.
au trecut mai mult de 40 de zile si tata la mine nu a mai *venit*. in schimb e acasa. in casa lui. mi-e dor de el si tare as vrea sa-l mai strang in brate inca o data. macar o data.
icar, dupa ce tata s-a dus, mi s-a stricat telefonul. in momentul in care mi-am incarcat numerele de pe sim pe noul telefon, numarul lui nu s-a salvat. l-am notat eu pentru ca nu puteam sa nu-l am.

29.11.2010 5:26
Marinutza
Locatie: Bucuresti
nu am mai scris despre tata pentru a fost o perioada foarte lunga in care nu am mai intrat aici. probleme acasa, probleme la serviciu, cu greu am mai gasit un strop de timp si pentru mine.
eu i-am spuns trompetzicului ca tataie nu mai e, a tb sa-l iau la biserica cu mine cand am facut pomana de 3 zile. m-a intrebat unde mergem, i-am zis ca la biserica si cand m-a intrebat de ce...cu sufletul greu i-am spus ca pentru tataie mergem...sa se faca bine. dar in cele din urma i-am spus pt ca se astepta sa-l vada la biserica. i-am explicat ca tataie a murit, s-a dus la Doamne-Doamne sus in cer si ca mergem la biserica pt sufletul lui, sa ii fie bine. si a inteles.
Vio, nu am cuvinte, nu stiu ce sa iti spun desi stiu ca niciun cuvant de pe lumea asta nu te poate alina. sunt insa convinsa, ca incet incet, cumva ne vom impaca cu gandul ca nu mai sunt.
va imbratisez cu drag pe toate!

29.11.2010 10:15
rdolyy
Locatie: IASI
Marina draga...regretele dupa o asfel de pierdere sunt inevitabile, toti traim aceleasi sentimente,
cel putin asta am vazut in jurul meu asta am simtit si eu...
chiar cred ca nu se putea face mai mult, trebuie sa ne impacam cu noi si cu ei...atat...
incearca sa-ti revii si sa te pastrezi limpede.
te imbratisez cu drag...

21.07.2011 12:09
adnas
Locatie: cluj-napoca
In data de 12 mai mi-am pierdut mama... imi este greu si acum si poate inca mult timp de acum incolo...
Dar sa va spun povestea noastra...
In 14 octombrie 2010 am primit cumplita veste: mama suferea (fara sa stie si fara sa aiba vreo durere) de cancer la pancreas, stadiul 4 , fara sanse de operatie. Toti dr. ridicau din umeri, imi spuneau ca mai are de trait 2-3 luni, tumora fiind foarte mare si cuprindea si alte organe. Mama a stiut din prima clipa ceea ce are . Acum nu pot sa ma intreb daca am facut bine atat eu cat si dr sa o tinem la curent cu evolutia bolii, dar asta a fost dorinta ei. Am incercat sa nu ma las doborata , sa ne continuam viata pe cat posibil normal.. Pot spune ca am acceptat diagnosticul cu seninatate... Imi intrebam mama ce isi doreste sa mai faca acum spre sfarsitul vietii... daca doreste sa calatorim , sa faca ceva deosibit... singura ei dorinta a fost sa-i las fetele cat mai mult cu ea... Dupa cca 2 saptamani parca am revenit la realitate... am zis ca nu pot sta asa fara sa fac nimic... am cautat tratamente naturiste , am luat legatura cu diversi medici... din pacate toti imi spuneau acelasi lucru... nu sunt sanse de supravietuire ... doar sa-i imbunatatesc viata atat cat o mai are. A facut cateva sedinte de chimioterapie. A avut perioade de cadere dar pe urma si-a revenit in asa fel incat ma ruga sa o duc la ecograf sa vada daca nu cumva au gresit primii dr. Am fost alaturi de ea cat mai mult timp posibil, i-am facut singura toate injectiile(nu suporta sa o vada altcineva ca sufera). A fost prima persoana careia i-am facut injectii ( eram la postliceal sanitar anul 2 , facusem doar 2 injectii la orele de instruire practica pana la acea vreme). De cate ori plecam de la ea imi spunea: du-te linistita , sa stii ca nu am sa mor decat atunci cand vii... In luna mai m-am mutat la ea... era tot mai rau... nu mai manca... bea doar putina apa... In ziua in care s-a stins m-a trimis la scoala stiind ca am cateva lucrari de dat... am plecat la ora 12 iar la 15 m-a sunat sora mamei spunand ca s-a dus... Nu va pot spune ce a fost in sufletul meu... stiu doar ca m-am ridicat si am iesit din sala... m-a urcat in taxi , cand imi suna telefonul... era tatal meu ... " inca respira"... Cand am intrat in casa plangea ca o doare... i-am facut o doza de morfina.. iar la cateva minute imi spune: " vezi.. te-am asteptat..." dupa 10 minute s-a stins in bratele mele...
Fetelor le-am ascuns faptul ca bunica lor este bolnava pana intr-o zi cand imi spune Iarina ca ea nu vrea ca buni sa plece la Doamne Doamne... A fost un soc pt noi pt ca nu discutasem in prezenta copiilor despre ceea ce se intampla... Am incercat sa o pregatim dar pe masura ce trece timpul plange tot mai des ca ii este dor de "buni Lia"... A participat chiar si la inmormantare , si stiu ca i-a fost greu... A plans foarte mult... Multa lume m-a condamnat ca am dus-o dar a fost dorinta ei si nu a vrut cu nici un chip sa ramana acasa... imi spunea;" daca acum nu ma duci sa o vad pe buni, eu cand am sa o mai vad"... Acum isi doreste sa mergem la mormantul ei...
Miruna fiind mai mica nu a realizat schimbarea decat in mica masura... la 2 saptamani de la inmormantare, dupa somnul de amiaza imi spune" hai sa mergem la Bubu a venit buni Lia" ... am intrebat-o daca stie unde a fost plecata si imi spune: la Doamne Doamne dar venit inapoi...
Pe parcursul bolii nu puteam sa nu ma gandesc cum v-a fi fara mama... credeam ca primele saptamni vor fi mai grele... dar m-am inselat... Dupa inmormantare eram parca intr-o transa iar acum incep sa ma trezesc...
M-am rugat de multe ori sa i se usereze suferinta dar acum sunt coplesita de sentimente de vinovatie...
Imi este dor de ea... pun mana pe telefon sa o sun... sa-i povestesc despre fete...

21.07.2011 12:25
rome
plang sau sunt foarte trist plang sau sunt foarte trist plang sau sunt foarte trist Adnas...trebuie sa fie foarte greu, nu vreau nici macar sa ma gandesc ce e in sufletul tau, imi pare rau de fetitze, dragele de ele, probabil ca a visat-o cand ti-a zis ca s-a intors inapoi...e groaznic ca trebuie sa trecem prin asemenea clipe, nu cred ca-mi gasesc cuvintele...as vrea sa scriu si nu stiu ce...multa putere sarut
21.07.2011 10:27
somnorici
Adnas, cred ca ti se rupa sufletul in bucatele... Multa putere iti doresc!!!
Un prieten a primit astazi rezultatul unei biopsii: e cancer. Are 27 de ani, s-a insurat luna trecuta. Viata ne da niste palme usturatoare!

22.07.2011 7:53
wildrose
Locatie: Boto┼čani
Adnas condoleanţe! trist Dumnezeu s-o odihnească în pace.
┼×tiu ce e ├«n sufletul t─âu, mama mea a murit de cancer uterin c├ónd eu aveam 18 ani trist
Somnorici ce veste cumplit─â trist Sper din suflet ca prietenul t─âu s─â se vindece.

22.07.2011 12:35
adnas
Locatie: cluj-napoca
Va multumesc pentru cuvintele voastre...
Poate nu trebuia sa scriu prin ce am trecut dar pt mine a fost un mod de a ma descarca...
Somnorici - din pacate viata ne loveste atunci cand te astepti mai putin... Poate prietenul tau mai are o sansa la viata.

22.07.2011 10:21
Carmella
Condoleante, adnas, Dumnezeu s-o odihneasca!

Ai procedat cit se poate de bine spunindu-i exact mamei tale care e situatia si mai ales vorbind despre sfirsitul care se apropia. Cei mai multi aleg sa ascunda diagnostice chiar cind stiu ca mai e doar foarte putin pina cind celalalt o sa dispara pentru totdeauna. Mama ta a avut ocazia sa isi vada nepoatele in tot timpul acesta, sa vorbeasca cu ele despre faptul ca ea nu va mai fi, sa isi ia adio de la ele. Gindeste-te ca nu multi au "privilegiul" acesta. Faptul de a cauta vindecare acolo unde nu se mai poate face nimic nu face decit sa chinuie inutil bolnavul, sa-l puna fata in fata cu o lupta crincena care il sleieste si mai tare de puteri, in tot timpul acesta cei din jurul lui fortindu-l aproape sa nu vorbeasca despre ceea ce-l ingrijoreaza, despre propria moarte. De multe ori sint invinuiti ca nu lupta destul, ca abandoneaza... si e trist cind se intimpla asta in loc sa fie folosit timpul asta pentru a-l petrece impreuna cu cel care e pe moarte.
Ce traiesti tu acum e o manifestare fireasca de durere, e doliul care s-a instalat si pe care il vei parcurge in perioada urmatoare. Ignora sfaturile de "treci peste, incearca sa nu mai plingi, nu te mai gindi etc". Doliul se face plingind, traindu-ti toate sentimentele exact asa cum iti vin. Nu exista o reteta universala, o sa gasesti singura metodele prin care vei face fata acestei perioade extrem de grele.

Daca crezi ca iti poate aduce alinare, ti-as sugera sa intri pe blogul de mai jos, intretinut de o persoana extraordinara, Mihaela, care a trecut prin experienta pierderii tatalui ei. O sa gasesti acolo multe resurse care iti pot fi de folos.

http://doliularomani.wordpress.com/

25.07.2011 2:46
ANA_B
Locatie: .....
----------
adnas a scris:
In data de 12 mai mi-am pierdut mama... imi este greu si acum si poate inca mult timp de acum incolo...
Dar sa va spun povestea noastra...
In 14 octombrie 2010 am primit cumplita veste: mama suferea (fara sa stie si fara sa aiba vreo durere) de cancer la pancreas, stadiul 4 , fara sanse de operatie. Toti dr. ridicau din umeri, imi spuneau ca mai are de trait 2-3 luni, tumora fiind foarte mare si cuprindea si alte organe. Mama a stiut din prima clipa ceea ce are . Acum nu pot sa ma intreb daca am facut bine atat eu cat si dr sa o tinem la curent cu evolutia bolii, dar asta a fost dorinta ei. Am incercat sa nu ma las doborata , sa ne continuam viata pe cat posibil normal.. Pot spune ca am acceptat diagnosticul cu seninatate... Imi intrebam mama ce isi doreste sa mai faca acum spre sfarsitul vietii... daca doreste sa calatorim , sa faca ceva deosibit... singura ei dorinta a fost sa-i las fetele cat mai mult cu ea... Dupa cca 2 saptamani parca am revenit la realitate... am zis ca nu pot sta asa fara sa fac nimic... am cautat tratamente naturiste , am luat legatura cu diversi medici... din pacate toti imi spuneau acelasi lucru... nu sunt sanse de supravietuire ... doar sa-i imbunatatesc viata atat cat o mai are. A facut cateva sedinte de chimioterapie. A avut perioade de cadere dar pe urma si-a revenit in asa fel incat ma ruga sa o duc la ecograf sa vada daca nu cumva au gresit primii dr. Am fost alaturi de ea cat mai mult timp posibil, i-am facut singura toate injectiile(nu suporta sa o vada altcineva ca sufera). A fost prima persoana careia i-am facut injectii ( eram la postliceal sanitar anul 2 , facusem doar 2 injectii la orele de instruire practica pana la acea vreme). De cate ori plecam de la ea imi spunea: du-te linistita , sa stii ca nu am sa mor decat atunci cand vii... In luna mai m-am mutat la ea... era tot mai rau... nu mai manca... bea doar putina apa... In ziua in care s-a stins m-a trimis la scoala stiind ca am cateva lucrari de dat... am plecat la ora 12 iar la 15 m-a sunat sora mamei spunand ca s-a dus... Nu va pot spune ce a fost in sufletul meu... stiu doar ca m-am ridicat si am iesit din sala... m-a urcat in taxi , cand imi suna telefonul... era tatal meu ... " inca respira"... Cand am intrat in casa plangea ca o doare... i-am facut o doza de morfina.. iar la cateva minute imi spune: " vezi.. te-am asteptat..." dupa 10 minute s-a stins in bratele mele...
Fetelor le-am ascuns faptul ca bunica lor este bolnava pana intr-o zi cand imi spune Iarina ca ea nu vrea ca buni sa plece la Doamne Doamne... A fost un soc pt noi pt ca nu discutasem in prezenta copiilor despre ceea ce se intampla... Am incercat sa o pregatim dar pe masura ce trece timpul plange tot mai des ca ii este dor de "buni Lia"... A participat chiar si la inmormantare , si stiu ca i-a fost greu... A plans foarte mult... Multa lume m-a condamnat ca am dus-o dar a fost dorinta ei si nu a vrut cu nici un chip sa ramana acasa... imi spunea;" daca acum nu ma duci sa o vad pe buni, eu cand am sa o mai vad"... Acum isi doreste sa mergem la mormantul ei...
Miruna fiind mai mica nu a realizat schimbarea decat in mica masura... la 2 saptamani de la inmormantare, dupa somnul de amiaza imi spune" hai sa mergem la Bubu a venit buni Lia" ... am intrebat-o daca stie unde a fost plecata si imi spune: la Doamne Doamne dar venit inapoi...
Pe parcursul bolii nu puteam sa nu ma gandesc cum v-a fi fara mama... credeam ca primele saptamni vor fi mai grele... dar m-am inselat... Dupa inmormantare eram parca intr-o transa iar acum incep sa ma trezesc...
M-am rugat de multe ori sa i se usereze suferinta dar acum sunt coplesita de sentimente de vinovatie...
Imi este dor de ea... pun mana pe telefon sa o sun... sa-i povestesc despre fete...
----------


Doamne Sanda!!!! N-am stiut ce s-a intimplat!!! Prin c ai trecut!! sarut sarut sarut scumpa... sincere condoleante.. sint alaturi de tine...

25.07.2011 4:17
kimm
Sanda condoleante trist
27.07.2011 6:22
adnas
Locatie: cluj-napoca
Multumesc tuturor

Pagina
http://www.parinti.com/modules.php?name=Forums&file=print&topic_id=25289
a fost generata de pe site-ul
http://www.parinti.com.