Index www.parinti.com > Una, alta >Probleme psihologice
mama si tata- metode diferite de educatie
15.01.2011 7:49
mama si tata- metode diferite de educatie
margaritar
Va cer si eu sfatul intr-o problema legata de educatia copilului.

Atat eu cat si sotul meu ne dorim practic acelasi lucru cu privire la educatia fetitei noastre (4 ani si 4 luni), ne dorim aceleasi rezultate insa metodele aplicate si principiile noastre cu privire la asta sunt diferite.
Sotul meu este foarte aspru (tonul vocii, amenintare cu bataia-"vezi ca daca ma ridic la tine iti dau una de-ti sar dintii din gura", conditionare: "Daca nu....nu mai suntem prieteni")etc.
Eu sunt adepta tonului bland (ceea ce nu inseamna ca nu mi-am pierdut niciodata cumpatul, rabdarea) si respectarii copilului tinand cont de nevoile lui, de emotii, de sentimente.
De cele mai multe ori simt ca sotul meu incearca sa-mi spuna ceva, sa "dea" in mine atunci cand este sever cu ea. Recunosc ca mi s-a intamplat de mai multe ori (chiar daca cunosc teoria) sa il critic pentru atitudinea lui de fata cu fetita. I-am spus ceea ce simt si a recunoscut si el ca vrea sa se razbune uneori pe mine pentru ca ii subminez autoritatea discutand de fata cu fetita despre ce consider eu gresit.

In acest moment ma simt foarte vinovata deoarece intr-un acces de furie am hotarat sa procedez la fel folosindu-ma de fetita mea, astfel incat am batut-o si i-am spus sotului ca voi face acest lucru ori de cate ori fetita se incapataneaza cu ceva. L-am intrebat daca i se pare normal si mi-a raspuns ca nu, dar ca exagerez ca el nu a mai dat in ea de foarte mult timp, ceea ce este adevarat (din perioada aceea de la 2 ani jumate 3 cand crizele de furie ale fetitei erau f. intense).

Efectiv nu mai imi dau seama care trebuie sa fie atitudinea mea, De fapt am constatat ca ma deranjeaza foarte mult sa fiu de fata atunci cand sotul meu o pune la punct pe fetita si efectiv ma ridic si plec. Sotul zice ca ar fi mai bine sa raman si sa tac fara sa contest ceea ce zice sau face, insa pe mine ma afecteaza foarte mult si m-as simti partasa.

De mai multe ori am procedat astfel: plec din incapere si cand fetita mea vine la mine plangand o impac spunandu-i ca tatal ei o iubeste foarte mult, ca asa este el mai nervos....

Uneori insa, ca si de curand, cedez nervos si iata ce am putut sa fac...

Problema este ca nu stiu daca fetita noastra nu ne va percepe separati si cauza ei, adica ma tem sa nu se simta vinovata pentru certurile dintre noi. As vrea sa gasim un numitor dar mi se oare imposibil in acest moment. CE SA FAC?

15.01.2011 8:13
papusa1
1. Este absolut necesara o discutie calma si constructiva, cat se poate de exhaustiva, intre tine si tatal copilului, in care sa stabiliti limitele metodelor voastre "educative". Normal ca un barbat si o femeie ar putea avea metode diferite, insa principiile ar trebui sa fie aceleasi, cum pari a spune la inceputul mesajului. In opinia mea, principiul fundamental al educatiei / educarii cuiva este RESPECTUL. Un copil este o fiinta de sine statatoare si ii datoram respectul nostru, inainte de toate, ceea ce echivaleaza cu recunoasterea dreptului la alteritate. In cazul vostru, daca ne luam strict dupa cele povestite de tine, ati incalcat acest drept, in primul rand.
2. In al 2lea rand, educarea unui copil are nevoie sa ofere, da, valori sigure, certitudini respectiv. Copilul are nevoie de limite, dragoste si respect pt a putea inflori pe masura - ori fetita e la mijloc intre orgoliile voastre si lucrurile nerezolvate dintre voi, e un obiect de manipulare, ceea ce e foarte nociv si destabilizant pentru ea. Atat tu, cat si tatal ei, va folositi de ea pentru a va regla conturile, inca. Repet: o discutie cat se poate de sincera si lamuritoare intre voi, parintii, e necesara. Evident ca nu putem sti dinainte eventualele dificultati ce ar putea surveni, dar daca avem stabilite principiile, orice impas poate fi evitat.
3. Daca mai e cazul: bataia, violenta fizica sau verbala, agresivitatea NU sunt metode acceptabile in abordarea / educarea unei alte fiinte omenesti, cu atat mai putin a unui copil.

16.01.2011 2:32
alexxya
Locatie: Constanta
Stii ce mi se pare mie grav? Constat ca aceasta fetita are deja 4 ani si 4 luni...si constat ca abea acum se iau masuri pentru ca mama si tata sa inceapa sa se inteleaga. N-ar fi rau nici acum, in ultimul ceas...daca mai devreme nu s-a putut. Uneori poate sa fie prea tarziu pentru a mai ajuta copilul, chiar daca lucrurile se indreapta...apoi s-au indreptat degeaba.
Bataia este doar un mod al parintelui de a-si descarca furia...in niciun caz nu se poate confunda cu o metoda de educatie. Bataia si pedepsele nu educa! Ele doar produc dezechilibre profunde in sufletul copilului care, chiar daca acum pare un copil normal si ascultator, in viitor poate fi un adult cu probleme. Nu spun ca asta s-a intamplat deja la voi...nu va cunosc. Spun doar ce se poate intampla.
Chiar daca parintele "a scapat" o palma "fara sa vrea" nu are o scuza...mai ales cand copilul are varsta pe care o are. Daca un copil a primit o palma la 4 ani...sunt convinsa ca a primit multe altele pana la aceasta varsta...pacat! Sunt atatea informatii despre ranile sufletesti provocate de bataie si umilinta...pacat ca pana la 4 ani nimeni nu s-a gandit sa le caute.

Tu intrebi ce sa faci...eu as incepe cu ce sa NU mai faci: sa nu o mai loviti, sa nu o mai umiliti, sa nu o mai folositi ca paravan intre voi doi

Eu sunt adepta tonului bland (ceea ce nu inseamna ca nu mi-am pierdut niciodata cumpatul, rabdarea) si respectarii copilului tinand cont de nevoile lui, de emotii, de sentimente.
Ma indoiesc, sincer. Nu poti sa scrii asta apoi sa spui ca intr-un acces de furie am hotarat sa procedez la fel folosindu-ma de fetita mea, astfel incat am batut-o . Unde sunt tonul bland si respectul pt el? Nu poti spune ca-ti respecti copilul doar uneori...ori e respect, ori nu...

Iar daca sotul meu ar spune vreodata fetitei noastre "vezi ca daca ma ridic la tine iti dau una de-ti sar dintii din gura",, eu n-as avea puterea sa plec fara ea. La noi in mod sigur nu se va intampla...nu pt ca nu vreau eu, ci pt ca stie suficiente si el despre respect si iubire. Pe de o parte le simte dar il bat la cap de cand eram cu burta la gura cititndu-i articole si discutii despre asta. Daca voi inca nu ati discutat lucrurile astea...n-ar fi rau sa-i furnizezi informatii despre ce inseamna respectul fata de copil...daca tot vad ca nu te ia in seama pe tine...pune-i o foaie in fata, o pagina de net...sau ceva scris de altcineva, nu de tine.
Ideea nu e care dintre voi are dreptate si cum il convingi tu pe el sau el pe tine...ideea e sa cadeti odata de acord ca vreti sa o respectati si sa o iubiti asa cum merita orice copil. Deja copilasul vostru are 4 ani!

16.01.2011 8:53
somnorici
Margaritar, inteleg in mare parte ce povestesti. Singura remarca pe care imi permit sa o fac e aceea ca mi se pare tare trist sa te folosesti de fetita pentru a transmite mesaje partenerului de viata. trist
Pentru ca ai intrebat ce sa faci, parerea mea e ca v-ar prinde bine o discutie serioasa si pe un ton calm. Sa-l rogi pe sotul tau sa-ti transmita mesajele fara intermediari care au sufletelul atat de fragil, sa vedeti pe unde sunteti in raport cu fetita.
Eu ma intreb foarte des daca atitudinea mea e potrivita astfel incat MAtei sa fie prietenul meu si in adolescenta, si dupa ce se va insura. Pentru ca sunt constienta ca multe atitudini si gesturi care pot parea fara importanta, pot subrezi increderea pe care copilul o acorda parintelui.

16.01.2011 9:57
margaritar
Va multumesc frumos pentru raspunsuri.

Sotul meu sustine ca s-a razbunat doar pe acest subiect: pe faptul ca uneori (el zice mereu) ii discut decizile de fata cu fetita si ca in felul acesta ii subminez autoritatea in fata ei. Trebuie sa recunosc ca este adevarat ca s-a intamplat asta insa ca in acelasi timp ma controlez in multe situatii si ii spun i particular ce am de spus. Insa, ieri a fost prima oara cand mi-a spus ca este adevarat ca se razbuna pe mine (pentru motivul de mai sus, nu pentru alte conturi cum poate s-a inteles) si este prima data cand am avut un astfel de acces de furie de care va vorbeam I-am cerut iertare fetitei mele si i-am spus ca am gresit foarte mult si ca o rog sa nu faca niciodata asa; i-am spus ca stiu ca a durut-o si ca am procedat foarte nepotrivit.

In fine...

Eu cu sotul am avut multe discutii calme legate de agresivitate si de efectele ei pe termen lung. Acum, fiind mult mai calma decat ieri, trebuie sa spun si faptul ca el a tinut cont de mai multe ori de ce am vorbit si comportamentul lui s-a schimbat foarte mult; ceea ce am remarcat insa este ca nu reuseste sa se controleze perioade lungi.
Eu imi dau seama si de faptul ca modelul din familia lui a fost unul de acest gen, din partea tatalui lui si este un tip inteligent sa inteleaga ca nu e necesar sa sufere si copiii lui pentru ce a suferit el, insa ratiunea acestor fapte si trauma emotionala a lui nu se intalnesc intotdeauna in acelasi punct.

Din ce am reusit sa vorbesc ieri cu el, am inteles ca singura lui asteptare la mine este sa nu mai vorbesc de fata cu copilul ce mi se pare gresit, si mi se pare cinstit. eu nu voi mai face asta (cel putin voi incerca) insa as vrea sa-i spun de fiecare data cum mi s-ar fi parut mai potrivit sa reactioneze.

Oricum, va multumesc foarte mult. Am mare nevoie de suport de fapt.

16.01.2011 4:38
Christa
Locatie: Germania
----------
margaritar a scris:
Din ce am reusit sa vorbesc ieri cu el, am inteles ca singura lui asteptare la mine este sa nu mai vorbesc de fata cu copilul ce mi se pare gresit, si mi se pare cinstit. eu nu voi mai face asta (cel putin voi incerca) insa as vrea sa-i spun de fiecare data cum mi s-ar fi parut mai potrivit sa reactioneze.
----------

Asta mi se pare ok, insa ii dau si lui dreptate ca acest lucru nu se face de fata cu copilul.

16.01.2011 7:18
papusa1
----------
margaritar a scris:
Am mare nevoie de suport de fapt.
----------


Margaritar, nu prea se intelege bine pentru ce sau in ce privinta ai nevoie de sprijin zambet. Se vede ca sunteti doi adulti inteligenti, cu o oarecare deschidere, dar totodata inca insuficient de pregatiti / hotarati sa va feriti copilul de traumele si greselile inscrise in trecutul vostru. Pare ca incercati, dar nu pana la capat. zambet Important e sa nu abandonati si sa constientizati sa respectati anumite limite. Restul va veni pas cu pas, daca veti spori comunicarea dintre voi. Mult curaj si forta zambet.

17.01.2011 10:08
margaritar
:) Oamenii inteligenti au si ei nevoie de sprijin, de foarte mlte ori.
Acum eu simt ca am nevoie de sprijin intrucat ma lupt cu un sentiment de vinovatie major fata de fetita mea (nu numai pentru gest in sine, ci mai ales pentru decizia constienta de a o face un instrument in mainile mele pentru a ma razbuna la randul meu). Nu reusesc sa ma inteleg, sa ma iert...
Apoi simt ca am nevoie de sprijin pentru ca ma aflu inca in plin proces de autocunoastere si de intelegere a celui de langa mine. De fapt, nu stiu exact cum e mai intelept sa procedez. Sunt lucruri pe care le inteleg, insa nu reusesc sa ies eu insami din anumite scheme, iar in ceea ce-l priveste pe sotul meu ma intreb pana unde este misiunea mea. Adica cred ca are si el nevoie sa lucreze cu el, insa nu stiu ce am eu de facut aici.

Imi este foarte greu sa trasez niste limite, in acelasi timp imi este greu si din punct de vedere existential...Noi mai avem un baietel de doar 2 luni, problemele se aduna parca si ... in fine iata ca nu m-am putut controla.
Nu stiu ce trebuie sa fac mai intai...Concret adica.

17.01.2011 3:04
puimihai
----------
margaritar a scris:
zambet
Nu stiu ce trebuie sa fac mai intai...Concret adica.
----------

Concret: aduna-ti puterile si fa ordine in emotiile tale, e clar ca esti ravasita, probabil ca faptul ca ai nascut de curand este un factor important in starea actuala ; ia-ti sotul la discutie constructiva-fara nervi, acuze, replici acre- limitele de care vorbeai trebuiesc trasate dar impreuna si NU in fata copiilor.
e posibil sa simti ca nu poti face fata nevoilor celor din familie, perfect normal as zice, de aceea cauta sa ceri ajutor(mama, soacra, sora, prietena, etc)macar 2 ore pe zi...
E dureros ca ai ales sa folosesti fata drept arma, nici nu vreau sa ma gandesc ce-i in sufletul tau acum, cand ai realizat...dar macar acum, trage concluzia necesara! Copiii nu sunt nici arma nici liant intre parinti !!! Orice problema exista intre voi, adultii, trebuie sa o rezolvati pe cat posibil fara a "baga" minorii in discutie. Pt ca lor sa le fie bine in primul rand voi trebuie sa va simtiti bine, sa fiti cu ordinea la zi! deci ordinea trebuie sa inceapa : 1. in tine; 2. in relatia de cuplu; 3. in relatiile dintre voi si copii

17.01.2011 5:25
papusa1
Margaritar, informatia ca ai nascut de curand e relevanta, ca si puimihai sunt tentata sa cred ca bulversarea hormonala are mult de-a face, explica gestul tau, va trebui sa treci peste el, pur si simplu esti mult mai sensibilizata in acest moment. Vei incerca sa treci peste el, tragand concluziile necesare si definitive, sunt convinsa. Altfel, sincer, din felul cum te exprimi si povestesti, imi pari o persoana exigenta cu sine insasi, dar uneori face bine sa-ti accepti vulnerabilitatea si sa ceri si, mai ales, sa folosesti ajutorul celor din jur. Sper din tot sufletul ca esti ajutata, daca nu aveti pe nimeni sa va ajute, atunci cu atat mai mult ai nevoie de sprijinul sotului tau si trebuie sa impartiti in consecinta toate grijile. Sa vii sa scrii aici, daca nu ai cui vorbi, e iar o idee buna, important e sa te poti descarca. Ai grija de tine, nu-ti pune prea multa presiune, lucrurile se vor aseza zambet.
17.01.2011 7:17
margaritar
Hm...din pacate sau nu scuza ca nu am pe nimeni sa ma ajute nu exista, noi locuind cu mama mea care se ocupa foarte mult de gatit. Este adevarat insa ca nici cu ea nu am o comunicare foarte buna (din totdeauna).

Va multumesc tare mult ca vorbiti cu mine...

Vreau sa vorbesc cu sotul meu insa intr-adevar ma tem sa nu il acuz, sa nu il critic si...pana la urma nu stiu cum sa vorbesc cu el astfel incat sa nu-mi impun punctul de vedere pe care il consider corect c privire la educatia copiilor.
De exemplu eu as vrea ca el sa fie mai atent la nevoile ei, la ceea ce transmite cand trage de el, cand insista sa se joace in continuu, cand tipa, cand se indaratniceste; as vrea sa ii spuna mai des ca o iubeste indiferent de ceea ce face, sa o mangaie mai mult, vorbele lui sa fie mai blande in loc sa biciuie...

Dar oricum as spune parca l-as condamna si asta de asemeni ma doare deoarece eu am doi copii cu acest om nu intamplator, ci fiindca il iubesc si cred in el, si nu vreau sa-l ranesc. Si totusi cred ca o fac deseori. Poate o fi acumulat furie in el din cauza asta.

Imi amintesc spre exemplu un moment de demult, de cand fetita noastra era foarte mica, cateva luni cred, si criticam foarte des ceea ce facea intrucat nu mi se parea potrivit. Imi amintesc ca mi-a zis: :Te porti de parca ar fi doar copilul meu" De atunci s-a inatmplat de mai multe ori sa-mi spuna asta:"Trebuie sa te obisnuiesti cu gandul ca e si copilul meu si ca am si eu dreptul sa o educ in felul meu". Bineinteles ca urmau discutii-unele calme altele mai putin calme- in care ii vorbeam despre viitorul copilului, despre ce cred eu ca sadeste in ea cu anumite vorbe, gesturi, atitudini...Este foarte adevarat, asa cum am mai spus, ca a tinut cont si observam schimbarea, stradania, insa si faptul ca dupa o perioada revenea incete incet la vechile obiceiuri (in afara bataii): recurge doar la amenintari cu bataia, cu privarae de iubirea lui....Mie mi se pare daunator si cred ca regreta ce zice insa...ma gandesc la ea, la fetita mea.

Un alt aspect este si felul in care ma simt eu cand face lucrurile astea, adica ma simt foarte afectata, ca si cum imi face mie acele lucruri...Poate ar trebui sa vorbesc despre tatal meu...Cred ca si eu ma aflu intr-un tipar din care nu reusesc sa ies, nu stiu cum...ma simt ca intr-un labirint....

17.01.2011 7:47
margaritar
"Te porti de parca ar fi doar copilul tau"....asa spunea; am gresit mai sus...
17.01.2011 11:31
flish
Locatie: Villeneuve St Denis
Eu nu am 2 copii sa stiu cum sta treaba cand nu dormi noptile si trebuie nu doar sa stai in brate cu un pui mic, ci si sa fii 100% disponibila pentru un copil mare, care are nevoie de activitate intensa.

La noi in familie lucrurile s-au 'calmat' cam dupa ce a implinit Ben 2 ani. Probabil si pentru ca ma purtam ca si cum ar fi fost doar copilul meu.

Tu te cunosti pe tine si iti cunosti sotul. Trebuie sa vezi ce merge si ce nu.
Clar nu merge sa-i faci observatie cand e si fetita acolo. Clar nu merge sa ii spui mereu si mereu sa fie bland, intelegator si iubitor. Atunci trebuie sa mearga altceva.

Absolut din intamplare eu am descoperit exact unde trebuie lovit frunte-lata al meu ca sa inteleaga punctul meu de vedere. Exact ca si in cazul vostru, al meu sot aplica ce a vazut la taxo.
L-am intrebat ce joc ii placea cel mult sa se joace cu tatal lui cand era mic. Asta intr-o discutie care nu avea legatura cu modul in care fiecare dintre noi intelegem sa ne educam copilul. Eram la cumparaturi si eu vroiam o jucarie pentru Ben, taxo alta si cum nu aveam bani de amandoua ne tot gandeam ce sa luam. Si l-am intrebat asa dintr-o data ce-i placea lui cand era mic, ca sa am si eu o idee cum vede un baietel mic lumea si relatia cu tatal. Si mi-a spus ca nu-si aduce aminte sa se fi jucat vreodata cu tatal lui.
Si s-a facut oarecum negru la fata.
De atunci incoace nu-i mai fac observatie.
Si el se controleaza cat poate de mult. La noi nu-i problema ca i-ar zice copilului ca-l bate sau ca nu mai sunt prieteni. La noi problema este ca nu-l baga in seama deloc. Nu se joaca cu el, nu vorbeste cu el etc.
Dar lucrurile s-au schimbat mult in bine. Si cand mi se pare ca a uitat lectia il mai las vreo cateva zile si-l mai intreb sa-mi povesteasca cum era cand era el mic si ce zicea si ce facea tatal lui.

Alta treaba este ca eu nu-i cer socoteala de ce a zis asta sau a facut aia. Eu ii spun simplu ce vreau sa faca. Trebuie sa te joci cel putin 1 ora pe zi cu copilul, televizorul si calculatorul si telefonul mobil sa fie inchise, in ora asta trebuie sa construiti cel putin 30 min, 10 min trebuie poveste si restul treaba lor. Eu tin ceasul in mana, daca altfel nu se poate concentra.
Nu stiu cum este sotul tau, dar al meu trebuie sa stie clar ce vreau eu de la el, ii trebuie lista.
Acum progresele in relatie sunt atat de evidente si pentru el ca nu mai are nevoie sa stau in capul lui si sa-i spun acum construiti, acum ia cartea, inspira, expira, inspira, expira etc

Se mai poate sa mearga si daca-i explici sotului ca abia ai nascut, esti obosita, stresata, nedormita, etc etc etc si cand il mai auzi si pe el cu 'iti dau una de-ti sar dintii' simti ca nu mai rezisti. Si ca ar fi frumos din partea lui sa te ajute sa treci peste perioada asta fara sa dai intr-o depresie.
Este posibil ca si la tine si la el sa existe niste sentimente oarecum contradictorii fata de copilul mai mare - adica e mai mare si chiar e destul de mare ca sa pricea naibii din prima cand i se dau diverse ordine. Ceea ce bineinteles este total fals, dar fata de un bebelus de 2 luni, fetita mai mare este foarte mare si este posibil ca sotul tau sa confunde brusc faptul ca e mare cu ideea de maturitate.
Nu neaparat constient, nu neaparat cu intentie de a jigni, lovi, umili copilul. Poate din dorinta de a o impinge spre a fi o sora mai mare matura si responsabila - asta e un fel de blestem care planeaza asupra primului copil.
E foarte greu pentru un parinte care a fost crescut in stilul asta sa nu faca la fel. Mai ales ca totul e 'pentru binele copilului, acum ea e mare, are un fratior mic, nu mai merge sa se poarte asa, trebuie sa inteleaga si ea cum e viata.'

In concluzie niste terapie la un psiholog nu ar strica deloc.

18.01.2011 2:16
margaritar
Multumesc din nou.

Am vorbit de cateva ori c sotul meu despre el si tatal lui (inainte de a se naste fetita chiar). Ce mi-a povestit este ca tatal il batea cu cureaua si ii tinea morala; el sustine ca ajunsese sa prefere bataia sa scape mai repede. A mai spus ca se facuse destul de mare (de liceu) si taica-su incerca sa aplice acelasi tratament (cu bataia) moment in care sotul i-ar fi zis: "Tata gandeste-te ca tu imbatranesti si eu intineresc, ca tiei iti scad puterile si mie imi cresc". A fost o infruntare insa sub forma de amenintare, ceea ce cred ca nu e usor de dus pentru el, pentru sotul meu. Intr-adevar, cica de atunci nu a mai dat niciodata in el. Si in acest caz pot sa inteleg zic eu dsetul de bine ce a simtit sotul meu, ce simte poate inca, pot simti compasiune, insa nu stiu cum m-ar putea ajuta asta in relatia si problema de acum cu el.

Apoi, a mai povestit ca de multe ori vroia sa se joace cu el, insa (de multe ori din cauza oboselii si a unui pahar doua) ajungea sa confunda joaca cu bataia cumva, adica cred eu ajungea sa se enerveze jucandu-se cu el (nu stiu daca si cu fratii lui se intampla la fel, el avand un frate si o sora mai mici putin). Pot spune ca ceva de genul asta se intampla si in joaca lui cu fetita (joaca care se intampla in urma unei schimbari de care vorbeam; mult timp nu se juca). De altfel, pe acest subiect ma gandesc ca apar probleme fiindca nu gaseste jocuri care sa-i faca placere intr-atat incat sa uite de timp, de nervi...Poate fiindca este si fetita (desi este o fetita mai baietoasa, mai iute, mai energica, mai voluntara...in mare parte zic eu datorita lui, exceptand temperamentul ei innascut).

Nu stiu daca este important sa amintesc ca tatal lui a murit de curand si ca sotul si-a dorit foarte mult un baiat. Nu stiu daca e semnifcativ...Poate a simtit ca nu stie cum sa se comporte cu ea fiind fetita...L-am auzit o data spunand ca ea e fetita si ca nu poate sa o transforme in baietel...Nu mai tin minte insa contextul...

In orice caz cred ca e important in primul rand sa inteleg ce nevoi are el atunci cand reactioneaza asa. Ma gandesc ca daca reusesc sa inteleg asta as putea sa-i satisfac o parte din aceste nevoi sau sa-i sugerez cum si le-ar putea satisface.

Oricum, vreau sa zic ca zilele acestea nici nu am mai abordat acest subiect..Ma rog, nici multe altele...Tocmai in ideea de a gasi o abordare potrivita...

Imi este in orice caz foarte greu.

18.01.2011 5:02
margaritar
Flish, intr-adevar, apropo de faptul ca o considera mai matura, asa este. Acest lucru se intampla (ca si comportamentul lui) inca de cand el a constatat ca intelege tot dar ca nu face cu toate acestea ce i se spune. Mai exact cam de la 2 ani jumate. El a considerat inca de atunci comportamentul specific de incapatanare al varstei ca si sfidare. De multe ori l-am surprins spunandu-i ca este fetita mare acum, ca nu trebuie sa planga, ca e copil mare si are pretentii si tot felul de astfel de exprimari care...stiu ce mesaj ii transmit fetitei si ... ma doare.
ma doare foarte tare poate si pentru faptul ca seamana comportamenul lui cu cel al tatlui meu fata de mine, desi la nivel constient n-as putea spune asta. Tatal meu nu m-a batut decat o singura data (o palma peste obraz (cap) fiindca mi s-a varsat spirtul in ghiozdan si am stricat toate caietele scrise cu stiloul); in schimb tatal meu era un om irascibil (in mare parte sin din cauza serviciului - lucra in armata...Nu stiu daca e o coincidenta ca si sotul a absolvit Academia tehnica militara, doar ca nu profeseaza in domeniu). Deci tatl meu era un om irascibil, nervos si cu anumite principii care insa cu timpul si le-a schimbat. am apucat sa remarc asta pana la varsta de 17 ani cand a murit. De cate ori se enerva pe mine folosea diverse expresii de genul: "te dau cu capul de toti peretii, te fac avion, te arunc pe geam, te agat de lampa". De asemeni nu imi permitea sa plang in fata lui, trebuia sa merg in camera sa plang daca vroiam (cu timpul am invatat sa nu mai plang efectiv sau sa-mi retrag lacrimile sau efectiv sa ma abtin) si sa ma spal apoi pe fata si sa ma intorc linistita. Aceasta atitudine a avut-o cat eram mai mica, pana in preadolescenta. De atunci am simtit o schimbare, o inmuiere. Trebuie sa mentionez ca il iubeam foarte mult si simteam acelasi lucru din partea lui, ceea ce e valabil si pentru sotul si fetita mea (adica simt si vad ca fetita e realmente topita dupa el). De altfel comunicarea cu tatal meu mi s-a parut intotdeauna mai buna decat cu mama, care a avut un alt fel de punere la punct...

Intrebarea care nu-mi da pace este: Oare vad mai mult decat este? Oare dau amploare acestor aspecte fiindca trezesc in mine o durere mai veche? cand spun durere spun fiindca ma gandesc ca ar putea fi vorba despre asta si nu fiindca asa simt. Pe de alta parte o fi posibil sa nu mai simt fiindca e un subiect cumva amortit...

Nu stiu ce sa zic...

La psiholog as vrea sa merg, si nu doar eu ci impreuna, insa banii ne ajung de azi pe maine, timpul la fel....Oricum...:) sunt dovada vie si "umblatoare" a faptului ca in propria familie nu poti fi decat un psiholog subiectiv mai niciodata capabil sa se descurce cu propriile probleme:), ca toti suntem slabi, supusi greselilor dintre cele mai teribile...

18.01.2011 7:11
flish
Locatie: Villeneuve St Denis
----------
margaritar a scris:
In orice caz cred ca e important in primul rand sa inteleg ce nevoi are el atunci cand reactioneaza asa. Ma gandesc ca daca reusesc sa inteleg asta as putea sa-i satisfac o parte din aceste nevoi sau sa-i sugerez cum si le-ar putea satisface.

----------


Aici nu stiu daca ai dreptate. Pentru ca e viata lui, nu a ta. Chiar si pentru copilul meu pot sa fac doar atat cat pot sa fac si cat ma lasa el sa fac - restul e viata lui.
Noua ca relatie de cuplu ne merge infinit mai bine de cand eu am zis ca nu e treaba mea sa-i rezolv lui toate problemele si problemutele din copilarie si pana acum. Eu ii spun ce vreau si ce nu vreau, ce-mi place si ce nu si eventual cum vad eu ca ar trebui abordata o anumita situatie. Cu sublinierea ca e abordarea mea personala, pe care el nu are decat sa o asculte si sa o inteleaga, dupa care in treburile care il privesc pe el face ce vrea, in rest negociem.

----------
margaritar a scris:
Acest lucru se intampla (ca si comportamentul lui) inca de cand el a constatat ca intelege tot dar ca nu face cu toate acestea ce i se spune. Mai exact cam de la 2 ani jumate. El a considerat inca de atunci comportamentul specific de incapatanare al varstei ca si sfidare. De multe ori l-am surprins spunandu-i ca este fetita mare acum, ca nu trebuie sa planga, ca e copil mare si are pretentii si tot felul de astfel de exprimari care...stiu ce mesaj ii transmit fetitei si ... ma doare.
----------

Asta cred ca ar fi oarecum usor de rezolvat. Sau cel putin este usor de explicat si pentru ca e baiat destept va intelege si singur mai departe.
Exista o diferenta extrem de mare, uriasa, intre faptul ca un copil intelege toate cuvintele dintr-o propozitie si a intelege sensul propozitiei.
La 2 ani si jumatate fetita nu intelegea nimic. Acum la 4 ani si jumatate intelege mai mult, dar nici pe departe atat de mult pe cat crede sotul tau.
Adultii folosesc fara sa-si dea seama o multime de figuri de stil in comunicare, ceea ce e bine, fiecare are stilul lui personal. Copiii nu pricep decat foarte tarziu gluma, ironia, metafora si alte alea
Asta impiedica o comunicare reala cu un copil mic pentru ca cea mai mare parte a sensului se pierde.

Si mai departe, faptul ca tatal sau tu ii spuneti sa faca ceva nu inseamna absolut deloc ca ati convins-o ca trebuie sa faca acel lucru. Nu tine de sfidare, tine de educatia tembela pe care am primit-o noi cand eram mici - ne inchipuim ca daca ii spunem unui copil ce sa faca si copilul intelege exact despre ce este vorba, atunci automat copilul trebuie sa faca drepti si sa se execute.
Daca sotul meu se joaca la calculator si eu ii spun 'spala vasele te rog' el o sa zica in cel mai ferit caz 'mda, lasa-le acolo ca vad eu'. Asta daca nu-mi tranteste direct 'ce-ai femeie, ma vezi ca stau?'
Absolut acelasi lucru se intampla si in cazul copiilor. Faptul ca intelege ce-i spun, nu are nici o legatura cu a convinge copilul de utilitatea sau oportunitatea de a-mi face pe plac.

----------
margaritar a scris:
Intrebarea care nu-mi da pace este: Oare vad mai mult decat este?
----------

Probabil ca nu, dar esti intr-o perioada vulnerabila si este mai usor sa vezi jumatatea goala. Asa ca orice problema se poate transforma intr-un obstacol imens in calea linistii si fericirii familiei. Si ti se si pare ca tu trebuie sa le rezolvi pe toate, ceea ce face ca totul sa capete dimensiuni catastrofale.
D'aia ziceam de psiholog, dar e adevarat ca e extrem de scump.

18.01.2011 10:36
margaritar
Flish, nu stiu sigur daca ar merge sa-i spun clar ce vreau si ce nu vreau legat de subiectul educatiei; de alte subiecte si eu am ajuns la aceeasi concluzie si merge foarte bine, mult mai repede. Insa aici...nu stiu, cred ca simte ca-l comand in a face asa cum vreau eu cu copilul lui. Cred ca si-a format parerea ca eu am spus de prea multe ori ce e bine si ce nu si cred ca simte nevoia sa actioneze si el cum crede el de cuviinta, cum simte...
Poate ca nu am reusit inca sa-l accept exact asa cum este....

19.01.2011 4:12
alexxya
Locatie: Constanta
In primul rand, vreau sa-mi cer scuze pentru primul mesaj...poate te-am judecat gresit.
Eu ma gandesc la altceva in privinta sotului tau...relatia cu mama lui. S-a simtit abandonat in mainile tatalui? A simtit ca undeva a fost umilit sau parasit de ea? Stii de ce spun asta...din simplul fapt ca are limbajul pe care-l are cu tine femeie, cu fetita lui pe care, de fapt, si-ar fi dorit-o baiat...Nu e vorba ca mama lui l-ar fi agresat...e suficient sa se fi simtit abandonat de ea. Multe stau ascunse in sufletul nostru. Iti spun asta pentru ca tocmai in aceasta perioada am descoperit (la psiholog normal) de ce mi-am dorit cu disperare ca al meu prunc sa fie baiat si de ce plangeam cand am aflat ca este fata. Acesta a fost norocul meu pentru ca mi-a agravat starea si am constientizat ca am nevoie de ajutor. Din experienta proprie iti spun, cu regret, ca nu cred sa puteti iesi din asta fara ajutor specializat. Eu am tot ce mi-am dorit vreodata si n-am reusit. Ranile din copilarie sunt cele mai cumplite si se vindeca cel mai greu, chiar si cu ajutor de specialitate. Dar trebuie sa punem pe primul plan copilasii si sa luptam pentru ca ranile sa se opreasca aici, la noi, sa nu se transmita si copiilor nostri.

20.01.2011 12:17
papusa1
----------
alexxya a scris:
Din experienta proprie iti spun, cu regret, ca nu cred sa puteti iesi din asta fara ajutor specializat.
----------


Incercarea moarte n-are zambet. Eu vad lucrurile asa: copilul nu e al mamei sau al tatalui, e al AMANDORURA. Educarea si cresterea lui e un proces activ ce revine deci ambilor parinti. Din nou rezulta necesitatea comunicarii, asezarii la masa tratativelor, fiecare prezentandu-si calm, la rece, punctele de vedere. Eventual cu hartie si creion in mana, pe doua coloane zambet. Se dezbate fiecare punct, cu argumente (la rece) pro si contra. In cazul de fata, cerinta si nevoia expusa de margaritar imi pare de foarte bun simt si indispensabila: copilul nu trebuie agresat, violentat fizic sau verbal. Simplu ca buna-ziua. Care ar putea fi argumentele de bun simt ale tatalui aici? Cum si-ar putea motiva iesirile violente fata de un copil de 4 anisori? Exista eventual scuza propriilor traume din copilarie sau, mai intuiesc, a unui oarecare disconfort, displacere chiar, cand i se pare ca-i e pusa in discutie autoritatea de tata / sot (mai ales daca, sa zicem, si soacra aude sau vede acele lucruri) si ca este deci privat de incredere. Dar exista solutii, cand exista vointa. Odata concordat ca 1. violenta este inadmisibila si 2. nu i se contesta autoritatea parentala, cand aceasta e orientata adecvat (respectiv, conform lucrurilor discutate si acceptate de amandoi, iar nu conform dispozitiilor mai mult sau mai putin momentane), eu cred ca acest subiect are sanse sa dispara zambet.
Recursul la un psiholog e unul de ultima instanta. Cand comunicarea esueaza sau nu exista dorinta de comunicare. Dar din cele povestite aici, exista speranta.

20.01.2011 12:54
Christa
Locatie: Germania
----------
papusa1 a scris:
Recursul la un psiholog e unul de ultima instanta. Cand comunicarea esueaza sau nu exista dorinta de comunicare. Dar din cele povestite aici, exista speranta.
----------

S-a mai scris asta, printre altele parca si Carmella, si sunt de acord cu ea: de ce ca ultima instanta? De ce e privit psihologul ca un fel de bau-bau? Nu e nevoie sa esueze comunicarea, psihologul poate interveni si tocmai pentru a nu se ajunge la esuarea comunicarii.

20.01.2011 1:38
alexxya
Locatie: Constanta
Papusa1...ce simplu e cand scrii asa....Sincer, te admir pentru toate mesajele tale de pe forum. De multe ori gasesc cate ceva frumos in ele si le recitesc de multe ori.
De data asta, imi dau seama ca esti o persoana senina fara probleme de genul acestora. Ai idee cate lucruri ascunse am descoperit la sedinte, la psiholog? Lucruri din interiorul meu care ma macina si ma ingrozesc si cica... va veni vremea sa le si accept iar eu simt ca nu mai rezist pana in acea zi. De cand m-am maritat am viata perfecta: un sot care ma respecta, care n-a ridicat in viata lui vocea la mine, care e atent la fiecare dorinta a mea, la fiecare gest pe care-l fac; am un copil minunat, o fetita sanatoasa, mancacioasa, linistita care nu ma solicita mult; avem o situatie financiara foarte buna...nu stiu daca este ceva ce imi poate lipsi pe moment...dar lipsesc eu. Am avut ani buni la dispozitie pentru a-mi reveni si am crezut ca este bine pana de curand. Stii ce usor ne poate minti ego-ul nostru? Pana nu acceptam cine suntem, pana nu pansam ranile vechi...orice vorba inofensiva poate scoate totul la iveala iar. Crezi ca e simplu sa spuna omul :"Nu mai dau in copil ca ii stirbesc stima de sine" ? O fi simplu sa spuna, dar cand se va lovi iar de fantomele trecutului, o va lua de la capat desi in teorie stie ce-i de facut. Eu sunt atat de logica, incat ma uimesc si pe mine. Stiu de unde pornesc toate, ce ma doare, ce ma irita, ce ma face sa plang, ce ma determina sa fiu furioasa...si totusi in momentele in care-mi sunt activate ranile, parca nimic nu mai conteaza decat strigatul meu interior. Daca iti este infipta o sageata in mana, te gandesti cum sa-l protejezi pe cel de langa tine sau cum sa scapi de durere? Si daca te opresti asupra primei variante, cat timp crezi ca ai rezista?
Ceea ce spui tu, e ca si cand i-ai spune unui om a carui mana a fost amputata....nu mai plange ca o sa primesti o proteza.
Pentru a fi noi insine trebuie sa ne vindecam ranile, iar asta nu se poate face nici prin citirea a zeci de carti. Nu e de ajuns sa constientizezi rana...pentru a o vindeca ai nevoie de doctor.

20.01.2011 2:50
alexxya
Locatie: Constanta
A! Ce am scris mai sus e problema 1 cand parintele nu este vindecat si loveste fizic sau psihic.

Problema a 2-a- cand problema se transmite copiilor
Cand i se spune parintelui bolnav "Esti prea sensibil!"...acesta se simte atacat in barbatia lui si porneste o defensiva. Copilul aude, simte si primeste mesajul "Sa fii sensibil nu e bine, deci trebuie sa NU fiu asa pentru a fi acceptat" si de aici incep ranile copilului Un parinte relaxat, impacat cu el isusi ar fi raspuns "Chiar sunt sensibil? Nu am crezut asta pana acum"
Este doar un exemplu -nu stiu cat de bun- a ceea ce se numeste mostenirea ranilor. Multi care simt ca povara parintilor apasa si pe umerii lor se gandesc la asta ca la un blestem....cand de fapt este vorba de un mod defectuos de gandire, mostenit, care ne determina sa atragem exact aceleasi probleme si aceleasi persoane ca si parintii nostri.

20.01.2011 2:44
papusa1
Revin zambet. Cand spuneam ca recursul la psiholog e un ultim pas, in cazul acesta, vroiam sa spun doar ca sunt necesari inainte altii: deschiderea si aplecarea catre noi insine, introspectia, continua chestionare, apoi venirea catre ceilalti, dorinta de a face lucrurile sa mearga, implicarea activa chiar daca aparent sau deocamdata fara rezultate definitive zambet. Altfel mersul la psiholog cum ar putea da roade, daca toate acestea nu ar exista? Insa daca ele exista si se-ncearca, surprizele sunt permise. Eu nu am sustinut ca nu purtam rani mai mult sau mai putin adanci in noi sau ca ele pot fi ignorate, vroiam doar sa sugerez ca, pana la psiholog, putem face noi insine putin drum, deloc nesemnificativ, care ne poate revela lucruri despre noi insine si ceilalti. Apoi, simplu, familia respectiva nu are bani, mersul la psiholog nu e deocamdata o solutie, ce sa faca? Sa se opreasca si sa se ia cu mainile de cap si sa se lamenteze: "n-avem bani sa mergem la psiholog sa ne rezolve problema?" De aceea, repet: incercarea moarte n-are.
20.01.2011 4:01
alexxya
Locatie: Constanta
----------
papusa1 a scris:
Apoi, simplu, familia respectiva nu are bani, mersul la psiholog nu e deocamdata o solutie, ce sa faca?
----------


In cazul asta recomand si cartea "Secretul umbrei" de Debbie Ford. Sunt descrisi niste pasi care trebuie urmati pentru descoperirea de sine...dar cum spuneai, problema trebuie bine constientizata. Nu toti vor putea sa priveasca inauntrul lor, e mult prea dureros pentru a ajunge acolo unde de fapt e problema.
Poate ei vor reusi. Mi-as dori sa-i pot ajuta mai mult. Deocamdata, atat.

21.01.2011 7:00
margaritar
Va multumesc din nou.

Alexxya, in primul rand nu este nici o problema pentru ca m-ai judecat, sau pentru felul in care ai facut-o. Cand am decis sa scriu totul aici, am stiut ca ma expun si m-am intrebat daca pot duce ceea ce mi se va raspunde in continuare. Mi-a fost greu dar m-am gandit sa fac ceva, caci mersul la psiholog este foarte dificil pentru noi acum. Pe de alta parte cred sincer ca pentru rezolvarea unei probleme exista intotdeauna mai multe modalitati de rezolvare, mai multe cai...

Papusa1, punerea la masa tratativelor mi se pare si mie esential si stabilirea faptului ca violentarea fetei sa fie interzisa (desi trebuie stabilit si ce intelege fiecare dintre noi prin violentare...), insa gasesc ca cel mai important pentru armonizarea relatiilor dintre noi toti este intr-adevar, asa cum spunea si alexxya, constientizarea ranilor, acceptarea lor si mai ales cred eu, puterea de a ierta.

Sotului meu ii vine inca greu sa accepte ca "tratamentul" tatalui sau i-a adus suferinta, ca l-a durut. El sustine (verbal) ca a procedat bine; nu reuseste sa accepte ca s-a simtit umilit, ca tatal lui a gresit fiindca sunt greu de acceptat sentimentele ambivalente fata de parinti; din cate imi amintesc sotul meu chiar mi-a spus o data ca mama lui intervenea si se baga mereu intre ei si ii lua apararea...Adica cam aceeasi imagine pe care o avem si noi acum in familie... Practic repeta istoria...

Referitor la ce-ai spus, alexxya, vizavi de faptul ca poate are o problema cu mama lui de care s-ar fi putut simti abandonat...hm...nu stiu ce sa spun. M-am gandit de cateva ori la asta. O data cand mi-a povestit ca era lasat in mai toate vacantele la bunici, o data cand mi-a povestit mama lui ca era gelos pe sora-sa cand o alapta si era rautacios cu ea (diferenta fiind destul de mica intre ei), si o data mai de curand ca l-am intrebat cum se simte el cel mai des iubit. L-am intrebat asta gandidu-ma la faptul ca poate rezervorul lui de iubire nu e suficient de plin si ca poate aceasta atitudine provine si de aici; l-am intrebat si fiindca am vrut sa-l determin sa se gandeasca si el la modul in care ii arata fetitei ca o iubeste, ca poate limbajul in care o iubeste el nu e cel pe care fetita noastra il intelege. Asadar, mi-a rapsuns ca se simte iubit: cand este hranit, cand facem dragoste (adica cand ii ofer eu acest lucru cumva) si cand am grija de "bebei". Mie asta mi-a sunat clar ca si cum era vorba despre lipsa mamei. primele doua nevoi sunt cela mai de baza, iar ultima este specifica mamelor.
De hranit (adica sa ii pun masa, sa il servesc, sa-i gatesc) recunosc ca nu prea am mai facut-o de cand s-a nascut fetita (de gatit insa s-a intamplat mai des si simt ca ii place si se bucura foarte mult....Mama lui e de meserie bucatar...o fi si asta ceva). De facut dragoste...iar s-a intamplat mai rar in ultima perioada....Din luna a saptea el nu a mai vrut de teama sa nu se intample ceva, desi eu imi doream mai mult atunci, apoi dupa nastere 6 saptamani iar pauza. Deci o perioada cam lunga...
Grija de bebei eu am, insa de cand sarcina a fost mai avansata si mai ales dupa a doua nastere, fetita l-a solicitat mai mult. Eu chiar am discutat cu el inca dinainte de a naste si i-am spus ca poate va putea sa intensifice momentele petrecute cu fetita, sa iasa mai des impreuna, ca sa nu se simta data la o parte. M-a inteles si timp de o luna dupa nastere lucuruile au mers foarte bine din punctul asta de vedere, apoi...iar s-au inrautatit si am ajuns la situatia descrisa. De asta ziceam ca el tine cont de ceea ce vorbim, insa parca ceva se intampla si nu rezista foarte mult la schimbare.

Acum asta ma intreb : Ce se intampla? Este clar ca e vorba de ceva foarte vechi care il bantuie efectiv si care nu-i da pace.

Acum, adevarul este ca daca eu caut foarte mult in mine, analizez foarte mult lucrurile, sotul meu nu este la fel. Insa, am stat foarte mult si m-am gandit zilele acestea si cumva am luat o hotarare in mine, in sufletul meu: m-am hotarat sa nu mai fac nimic in afara de a-l iubi. Cred pana la urma ca oamenii in general, si sotul meu in special, cred ca oamenii sunt foarte destepti. Sunt atat de destepti incat inteleg si stiu exact ce e in sufletul lor. Si sotul meu stie ca a suferit cand era mic, stie ca nu e corect sa procedezi intr-un anume fel, stie ca nu sunt de acord, stie ca il iubesc, stie ca trebuie sa se controleze, stie multe alte lucruri. Noi toti stim de fapt ce se intampla; poate incarcam sa uitam, sa stergem cu buretele, poate nu reusim sa iertam desi am vrea...insa pana la urma eu cred in final ca pentru toate este un timp. Pentru toate problemele exista un timp al intelegerii si al rezolvarii. Eu cred foarte mult in Dumnezeu si ...pana la urma cred ca a te hazarda si a spune sau a crede ca stii ce este mai bine nu e tocmai firesc.

In fine, eu ma bucur foarte mult ca vorbesc cu voi.


Pagina
http://www.parinti.com/modules.php?name=Forums&file=print&topic_id=39094
a fost generata de pe site-ul
http://www.parinti.com.