· articole
· intamplari
ultimele mesaje   |   reguli  |   ajutor  |   lista membrilor
Ultima vizita a fost

Index www.parinti.com > Una, alta >Probleme psihologice > mama si tata- metode diferite de educatie
< subiectul anterior :: subiectul urmator > pagina «  1, 2
subiect nou  raspunde
autor mama si tata- metode diferite de educatie     
flish




Locatie: Villeneuve St Denis
Copii
Ben: 13 ani

18.01.2011 7:11     citat 

----------
margaritar a scris:
In orice caz cred ca e important in primul rand sa inteleg ce nevoi are el atunci cand reactioneaza asa. Ma gandesc ca daca reusesc sa inteleg asta as putea sa-i satisfac o parte din aceste nevoi sau sa-i sugerez cum si le-ar putea satisface.

----------


Aici nu stiu daca ai dreptate. Pentru ca e viata lui, nu a ta. Chiar si pentru copilul meu pot sa fac doar atat cat pot sa fac si cat ma lasa el sa fac - restul e viata lui.
Noua ca relatie de cuplu ne merge infinit mai bine de cand eu am zis ca nu e treaba mea sa-i rezolv lui toate problemele si problemutele din copilarie si pana acum. Eu ii spun ce vreau si ce nu vreau, ce-mi place si ce nu si eventual cum vad eu ca ar trebui abordata o anumita situatie. Cu sublinierea ca e abordarea mea personala, pe care el nu are decat sa o asculte si sa o inteleaga, dupa care in treburile care il privesc pe el face ce vrea, in rest negociem.

----------
margaritar a scris:
Acest lucru se intampla (ca si comportamentul lui) inca de cand el a constatat ca intelege tot dar ca nu face cu toate acestea ce i se spune. Mai exact cam de la 2 ani jumate. El a considerat inca de atunci comportamentul specific de incapatanare al varstei ca si sfidare. De multe ori l-am surprins spunandu-i ca este fetita mare acum, ca nu trebuie sa planga, ca e copil mare si are pretentii si tot felul de astfel de exprimari care...stiu ce mesaj ii transmit fetitei si ... ma doare.
----------

Asta cred ca ar fi oarecum usor de rezolvat. Sau cel putin este usor de explicat si pentru ca e baiat destept va intelege si singur mai departe.
Exista o diferenta extrem de mare, uriasa, intre faptul ca un copil intelege toate cuvintele dintr-o propozitie si a intelege sensul propozitiei.
La 2 ani si jumatate fetita nu intelegea nimic. Acum la 4 ani si jumatate intelege mai mult, dar nici pe departe atat de mult pe cat crede sotul tau.
Adultii folosesc fara sa-si dea seama o multime de figuri de stil in comunicare, ceea ce e bine, fiecare are stilul lui personal. Copiii nu pricep decat foarte tarziu gluma, ironia, metafora si alte alea
Asta impiedica o comunicare reala cu un copil mic pentru ca cea mai mare parte a sensului se pierde.

Si mai departe, faptul ca tatal sau tu ii spuneti sa faca ceva nu inseamna absolut deloc ca ati convins-o ca trebuie sa faca acel lucru. Nu tine de sfidare, tine de educatia tembela pe care am primit-o noi cand eram mici - ne inchipuim ca daca ii spunem unui copil ce sa faca si copilul intelege exact despre ce este vorba, atunci automat copilul trebuie sa faca drepti si sa se execute.
Daca sotul meu se joaca la calculator si eu ii spun 'spala vasele te rog' el o sa zica in cel mai ferit caz 'mda, lasa-le acolo ca vad eu'. Asta daca nu-mi tranteste direct 'ce-ai femeie, ma vezi ca stau?'
Absolut acelasi lucru se intampla si in cazul copiilor. Faptul ca intelege ce-i spun, nu are nici o legatura cu a convinge copilul de utilitatea sau oportunitatea de a-mi face pe plac.

----------
margaritar a scris:
Intrebarea care nu-mi da pace este: Oare vad mai mult decat este?
----------

Probabil ca nu, dar esti intr-o perioada vulnerabila si este mai usor sa vezi jumatatea goala. Asa ca orice problema se poate transforma intr-un obstacol imens in calea linistii si fericirii familiei. Si ti se si pare ca tu trebuie sa le rezolvi pe toate, ceea ce face ca totul sa capete dimensiuni catastrofale.
D'aia ziceam de psiholog, dar e adevarat ca e extrem de scump.


sus

Denunta
margaritar





am nascut deja!

18.01.2011 10:36     citat 

Flish, nu stiu sigur daca ar merge sa-i spun clar ce vreau si ce nu vreau legat de subiectul educatiei; de alte subiecte si eu am ajuns la aceeasi concluzie si merge foarte bine, mult mai repede. Insa aici...nu stiu, cred ca simte ca-l comand in a face asa cum vreau eu cu copilul lui. Cred ca si-a format parerea ca eu am spus de prea multe ori ce e bine si ce nu si cred ca simte nevoia sa actioneze si el cum crede el de cuviinta, cum simte...
Poate ca nu am reusit inca sa-l accept exact asa cum este....


sus

Denunta
alexxya




Locatie: Constanta
Copii
Diana-Maria: 11 ani, 1 luna

19.01.2011 4:12     citat 

In primul rand, vreau sa-mi cer scuze pentru primul mesaj...poate te-am judecat gresit.
Eu ma gandesc la altceva in privinta sotului tau...relatia cu mama lui. S-a simtit abandonat in mainile tatalui? A simtit ca undeva a fost umilit sau parasit de ea? Stii de ce spun asta...din simplul fapt ca are limbajul pe care-l are cu tine femeie, cu fetita lui pe care, de fapt, si-ar fi dorit-o baiat...Nu e vorba ca mama lui l-ar fi agresat...e suficient sa se fi simtit abandonat de ea. Multe stau ascunse in sufletul nostru. Iti spun asta pentru ca tocmai in aceasta perioada am descoperit (la psiholog normal) de ce mi-am dorit cu disperare ca al meu prunc sa fie baiat si de ce plangeam cand am aflat ca este fata. Acesta a fost norocul meu pentru ca mi-a agravat starea si am constientizat ca am nevoie de ajutor. Din experienta proprie iti spun, cu regret, ca nu cred sa puteti iesi din asta fara ajutor specializat. Eu am tot ce mi-am dorit vreodata si n-am reusit. Ranile din copilarie sunt cele mai cumplite si se vindeca cel mai greu, chiar si cu ajutor de specialitate. Dar trebuie sa punem pe primul plan copilasii si sa luptam pentru ca ranile sa se opreasca aici, la noi, sa nu se transmita si copiilor nostri.


sus

Denunta
papusa1





20.01.2011 12:17     citat 

----------
alexxya a scris:
Din experienta proprie iti spun, cu regret, ca nu cred sa puteti iesi din asta fara ajutor specializat.
----------


Incercarea moarte n-are zambet. Eu vad lucrurile asa: copilul nu e al mamei sau al tatalui, e al AMANDORURA. Educarea si cresterea lui e un proces activ ce revine deci ambilor parinti. Din nou rezulta necesitatea comunicarii, asezarii la masa tratativelor, fiecare prezentandu-si calm, la rece, punctele de vedere. Eventual cu hartie si creion in mana, pe doua coloane zambet. Se dezbate fiecare punct, cu argumente (la rece) pro si contra. In cazul de fata, cerinta si nevoia expusa de margaritar imi pare de foarte bun simt si indispensabila: copilul nu trebuie agresat, violentat fizic sau verbal. Simplu ca buna-ziua. Care ar putea fi argumentele de bun simt ale tatalui aici? Cum si-ar putea motiva iesirile violente fata de un copil de 4 anisori? Exista eventual scuza propriilor traume din copilarie sau, mai intuiesc, a unui oarecare disconfort, displacere chiar, cand i se pare ca-i e pusa in discutie autoritatea de tata / sot (mai ales daca, sa zicem, si soacra aude sau vede acele lucruri) si ca este deci privat de incredere. Dar exista solutii, cand exista vointa. Odata concordat ca 1. violenta este inadmisibila si 2. nu i se contesta autoritatea parentala, cand aceasta e orientata adecvat (respectiv, conform lucrurilor discutate si acceptate de amandoi, iar nu conform dispozitiilor mai mult sau mai putin momentane), eu cred ca acest subiect are sanse sa dispara zambet.
Recursul la un psiholog e unul de ultima instanta. Cand comunicarea esueaza sau nu exista dorinta de comunicare. Dar din cele povestite aici, exista speranta.


sus

Denunta
Christa




Locatie: Germania
Copii
Mona Julia: 14 ani, 4 luni

20.01.2011 12:54     citat 

----------
papusa1 a scris:
Recursul la un psiholog e unul de ultima instanta. Cand comunicarea esueaza sau nu exista dorinta de comunicare. Dar din cele povestite aici, exista speranta.
----------

S-a mai scris asta, printre altele parca si Carmella, si sunt de acord cu ea: de ce ca ultima instanta? De ce e privit psihologul ca un fel de bau-bau? Nu e nevoie sa esueze comunicarea, psihologul poate interveni si tocmai pentru a nu se ajunge la esuarea comunicarii.


sus

Denunta
alexxya




Locatie: Constanta
Copii
Diana-Maria: 11 ani, 1 luna

20.01.2011 1:38     citat 

Papusa1...ce simplu e cand scrii asa....Sincer, te admir pentru toate mesajele tale de pe forum. De multe ori gasesc cate ceva frumos in ele si le recitesc de multe ori.
De data asta, imi dau seama ca esti o persoana senina fara probleme de genul acestora. Ai idee cate lucruri ascunse am descoperit la sedinte, la psiholog? Lucruri din interiorul meu care ma macina si ma ingrozesc si cica... va veni vremea sa le si accept iar eu simt ca nu mai rezist pana in acea zi. De cand m-am maritat am viata perfecta: un sot care ma respecta, care n-a ridicat in viata lui vocea la mine, care e atent la fiecare dorinta a mea, la fiecare gest pe care-l fac; am un copil minunat, o fetita sanatoasa, mancacioasa, linistita care nu ma solicita mult; avem o situatie financiara foarte buna...nu stiu daca este ceva ce imi poate lipsi pe moment...dar lipsesc eu. Am avut ani buni la dispozitie pentru a-mi reveni si am crezut ca este bine pana de curand. Stii ce usor ne poate minti ego-ul nostru? Pana nu acceptam cine suntem, pana nu pansam ranile vechi...orice vorba inofensiva poate scoate totul la iveala iar. Crezi ca e simplu sa spuna omul :"Nu mai dau in copil ca ii stirbesc stima de sine" ? O fi simplu sa spuna, dar cand se va lovi iar de fantomele trecutului, o va lua de la capat desi in teorie stie ce-i de facut. Eu sunt atat de logica, incat ma uimesc si pe mine. Stiu de unde pornesc toate, ce ma doare, ce ma irita, ce ma face sa plang, ce ma determina sa fiu furioasa...si totusi in momentele in care-mi sunt activate ranile, parca nimic nu mai conteaza decat strigatul meu interior. Daca iti este infipta o sageata in mana, te gandesti cum sa-l protejezi pe cel de langa tine sau cum sa scapi de durere? Si daca te opresti asupra primei variante, cat timp crezi ca ai rezista?
Ceea ce spui tu, e ca si cand i-ai spune unui om a carui mana a fost amputata....nu mai plange ca o sa primesti o proteza.
Pentru a fi noi insine trebuie sa ne vindecam ranile, iar asta nu se poate face nici prin citirea a zeci de carti. Nu e de ajuns sa constientizezi rana...pentru a o vindeca ai nevoie de doctor.


sus

Denunta
alexxya




Locatie: Constanta
Copii
Diana-Maria: 11 ani, 1 luna

20.01.2011 2:50     citat 

A! Ce am scris mai sus e problema 1 cand parintele nu este vindecat si loveste fizic sau psihic.

Problema a 2-a- cand problema se transmite copiilor
Cand i se spune parintelui bolnav "Esti prea sensibil!"...acesta se simte atacat in barbatia lui si porneste o defensiva. Copilul aude, simte si primeste mesajul "Sa fii sensibil nu e bine, deci trebuie sa NU fiu asa pentru a fi acceptat" si de aici incep ranile copilului Un parinte relaxat, impacat cu el isusi ar fi raspuns "Chiar sunt sensibil? Nu am crezut asta pana acum"
Este doar un exemplu -nu stiu cat de bun- a ceea ce se numeste mostenirea ranilor. Multi care simt ca povara parintilor apasa si pe umerii lor se gandesc la asta ca la un blestem....cand de fapt este vorba de un mod defectuos de gandire, mostenit, care ne determina sa atragem exact aceleasi probleme si aceleasi persoane ca si parintii nostri.


sus

Denunta
papusa1





20.01.2011 2:44     citat 

Revin zambet. Cand spuneam ca recursul la psiholog e un ultim pas, in cazul acesta, vroiam sa spun doar ca sunt necesari inainte altii: deschiderea si aplecarea catre noi insine, introspectia, continua chestionare, apoi venirea catre ceilalti, dorinta de a face lucrurile sa mearga, implicarea activa chiar daca aparent sau deocamdata fara rezultate definitive zambet. Altfel mersul la psiholog cum ar putea da roade, daca toate acestea nu ar exista? Insa daca ele exista si se-ncearca, surprizele sunt permise. Eu nu am sustinut ca nu purtam rani mai mult sau mai putin adanci in noi sau ca ele pot fi ignorate, vroiam doar sa sugerez ca, pana la psiholog, putem face noi insine putin drum, deloc nesemnificativ, care ne poate revela lucruri despre noi insine si ceilalti. Apoi, simplu, familia respectiva nu are bani, mersul la psiholog nu e deocamdata o solutie, ce sa faca? Sa se opreasca si sa se ia cu mainile de cap si sa se lamenteze: "n-avem bani sa mergem la psiholog sa ne rezolve problema?" De aceea, repet: incercarea moarte n-are.

sus

Denunta
alexxya




Locatie: Constanta
Copii
Diana-Maria: 11 ani, 1 luna

20.01.2011 4:01     citat 

----------
papusa1 a scris:
Apoi, simplu, familia respectiva nu are bani, mersul la psiholog nu e deocamdata o solutie, ce sa faca?
----------


In cazul asta recomand si cartea "Secretul umbrei" de Debbie Ford. Sunt descrisi niste pasi care trebuie urmati pentru descoperirea de sine...dar cum spuneai, problema trebuie bine constientizata. Nu toti vor putea sa priveasca inauntrul lor, e mult prea dureros pentru a ajunge acolo unde de fapt e problema.
Poate ei vor reusi. Mi-as dori sa-i pot ajuta mai mult. Deocamdata, atat.


sus

Denunta
margaritar





am nascut deja!

21.01.2011 7:00     citat 

Va multumesc din nou.

Alexxya, in primul rand nu este nici o problema pentru ca m-ai judecat, sau pentru felul in care ai facut-o. Cand am decis sa scriu totul aici, am stiut ca ma expun si m-am intrebat daca pot duce ceea ce mi se va raspunde in continuare. Mi-a fost greu dar m-am gandit sa fac ceva, caci mersul la psiholog este foarte dificil pentru noi acum. Pe de alta parte cred sincer ca pentru rezolvarea unei probleme exista intotdeauna mai multe modalitati de rezolvare, mai multe cai...

Papusa1, punerea la masa tratativelor mi se pare si mie esential si stabilirea faptului ca violentarea fetei sa fie interzisa (desi trebuie stabilit si ce intelege fiecare dintre noi prin violentare...), insa gasesc ca cel mai important pentru armonizarea relatiilor dintre noi toti este intr-adevar, asa cum spunea si alexxya, constientizarea ranilor, acceptarea lor si mai ales cred eu, puterea de a ierta.

Sotului meu ii vine inca greu sa accepte ca "tratamentul" tatalui sau i-a adus suferinta, ca l-a durut. El sustine (verbal) ca a procedat bine; nu reuseste sa accepte ca s-a simtit umilit, ca tatal lui a gresit fiindca sunt greu de acceptat sentimentele ambivalente fata de parinti; din cate imi amintesc sotul meu chiar mi-a spus o data ca mama lui intervenea si se baga mereu intre ei si ii lua apararea...Adica cam aceeasi imagine pe care o avem si noi acum in familie... Practic repeta istoria...

Referitor la ce-ai spus, alexxya, vizavi de faptul ca poate are o problema cu mama lui de care s-ar fi putut simti abandonat...hm...nu stiu ce sa spun. M-am gandit de cateva ori la asta. O data cand mi-a povestit ca era lasat in mai toate vacantele la bunici, o data cand mi-a povestit mama lui ca era gelos pe sora-sa cand o alapta si era rautacios cu ea (diferenta fiind destul de mica intre ei), si o data mai de curand ca l-am intrebat cum se simte el cel mai des iubit. L-am intrebat asta gandidu-ma la faptul ca poate rezervorul lui de iubire nu e suficient de plin si ca poate aceasta atitudine provine si de aici; l-am intrebat si fiindca am vrut sa-l determin sa se gandeasca si el la modul in care ii arata fetitei ca o iubeste, ca poate limbajul in care o iubeste el nu e cel pe care fetita noastra il intelege. Asadar, mi-a rapsuns ca se simte iubit: cand este hranit, cand facem dragoste (adica cand ii ofer eu acest lucru cumva) si cand am grija de "bebei". Mie asta mi-a sunat clar ca si cum era vorba despre lipsa mamei. primele doua nevoi sunt cela mai de baza, iar ultima este specifica mamelor.
De hranit (adica sa ii pun masa, sa il servesc, sa-i gatesc) recunosc ca nu prea am mai facut-o de cand s-a nascut fetita (de gatit insa s-a intamplat mai des si simt ca ii place si se bucura foarte mult....Mama lui e de meserie bucatar...o fi si asta ceva). De facut dragoste...iar s-a intamplat mai rar in ultima perioada....Din luna a saptea el nu a mai vrut de teama sa nu se intample ceva, desi eu imi doream mai mult atunci, apoi dupa nastere 6 saptamani iar pauza. Deci o perioada cam lunga...
Grija de bebei eu am, insa de cand sarcina a fost mai avansata si mai ales dupa a doua nastere, fetita l-a solicitat mai mult. Eu chiar am discutat cu el inca dinainte de a naste si i-am spus ca poate va putea sa intensifice momentele petrecute cu fetita, sa iasa mai des impreuna, ca sa nu se simta data la o parte. M-a inteles si timp de o luna dupa nastere lucuruile au mers foarte bine din punctul asta de vedere, apoi...iar s-au inrautatit si am ajuns la situatia descrisa. De asta ziceam ca el tine cont de ceea ce vorbim, insa parca ceva se intampla si nu rezista foarte mult la schimbare.

Acum asta ma intreb : Ce se intampla? Este clar ca e vorba de ceva foarte vechi care il bantuie efectiv si care nu-i da pace.

Acum, adevarul este ca daca eu caut foarte mult in mine, analizez foarte mult lucrurile, sotul meu nu este la fel. Insa, am stat foarte mult si m-am gandit zilele acestea si cumva am luat o hotarare in mine, in sufletul meu: m-am hotarat sa nu mai fac nimic in afara de a-l iubi. Cred pana la urma ca oamenii in general, si sotul meu in special, cred ca oamenii sunt foarte destepti. Sunt atat de destepti incat inteleg si stiu exact ce e in sufletul lor. Si sotul meu stie ca a suferit cand era mic, stie ca nu e corect sa procedezi intr-un anume fel, stie ca nu sunt de acord, stie ca il iubesc, stie ca trebuie sa se controleze, stie multe alte lucruri. Noi toti stim de fapt ce se intampla; poate incarcam sa uitam, sa stergem cu buretele, poate nu reusim sa iertam desi am vrea...insa pana la urma eu cred in final ca pentru toate este un timp. Pentru toate problemele exista un timp al intelegerii si al rezolvarii. Eu cred foarte mult in Dumnezeu si ...pana la urma cred ca a te hazarda si a spune sau a crede ca stii ce este mai bine nu e tocmai firesc.

In fine, eu ma bucur foarte mult ca vorbesc cu voi.


sus

Denunta


< subiectul anterior :: subiectul urmator> pagina «  1, 2
Data este GMT + 2 Ore
subiect nou  raspunde
mergi la: