· articole
· intamplari
ultimele mesaje   |   reguli  |   ajutor  |   lista membrilor
Ultima vizita a fost

Index www.parinti.com > Una, alta >Probleme psihologice > Cum trecem peste "moarte" ?
< subiectul anterior :: subiectul urmator > pagina «  1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8  »
subiect nou  raspunde
autor Cum trecem peste "moarte" ?     
AdrianaSimion




Locatie: in curte!
Copii
pui de pupexa: 15 ani, 2 luni

20.11.2007 11:10     citat 

Poate ca povestea mea ar fi trebuit sa fie scrisa la Nastere, dar daca stau sa ma gandesc mai bine, se incadreaza si aici.
Am avut o sarcina relativ usoara, fara mari pb., doar ca in ultima luna de sarcina, dr. meu ma anunta ca atunci cand ar trebui sa nasc el o sa fie plecat la un congres in SUA. Nu o sa dau nume, ca asta nu e importnant aici. Intru in panica, imi vin in cap tot felul de ganduri negre: ce fac? nu-l cunosc pe cel care o sa ma asiste la nastere, daca nu o sa aiba grija de mine? daca ma apuca noaptea?
In fine, ca intr-o poveste frumoasa, aflu ca la maternitatea unde trebuia sa nasc, lucreaza mama unui coleg de-al tatei si prin el ajung la ea. Binevoitoare, dragutza, totul e OK. Ma linistetste sufleteste si imi spune ca la cel mai mic semn sa o sun. Zis si facut.
Intr-o dimineata de marti, ma trezesc cu dureri groaznice de burta, o sun pe doctorita. Ma intreaba daca a pierdut dopul, ii zic ca nu. Imi zice sa stau linistita si daca in 2-3 ore o sa ma simt la fel, sa vin la spital. Daca nu, sa vin a doua zi dimineata pregatita cu bagajul. E totul in regula in ziua aia, a doau zi ma trezesc, nu am nk, ma imbrac, mananc, imi iau bagajul si sotul si hai la spital. Ajung acolo, ea este de garda, se uita putin la mine, am dilatatia 4, deci imi spune sa raman ca azi o sa nasc. Formalitati de internare,tot tacamul si urc la sala de nasteri naturale. acolo mi se face fisa, imi iau tensiunea, care e f. mare(in sala erau 3 mamici care urlau si atunci mi s-a facut frica). Mai stam putin, poate, poate imi scade tensiunea, intre timp apare di dna dr. si cu o blandete rara imi spune sa ma calmez ca totul va fi bine. La un moment dat imi zice: hai sa vedem ce face si minunea ta din burtica. ma intind pe masa si am auzit doar: urgent, la cezariana. nu avem timp. sala sa fie pregatita in 2 minute. intru in panica, nu stiu ce se petrece, sunt scoasa pe alta usa, sotul meu nu stie. Ajung in sala de operatie si in 2 minute sunt anesteziata(rahie, pt ca mancasem si nu se putea anestezie generala), aud tot, reusesc sa-l vad pe sotul meu pe hol, in fata usii, cu o privire speriata. "simt" cand ma taie dna dr., "simt" ca imi umbla acolo, aud ca sunt probleme, aud ca nu poate sa-l scoata si trebuie sa ma taie mai mult, ma intreb, oare de ce dureaza asa mult. De ce nu-l mai scoate? Vreau doar sa-l aud cum tipa si dupa aia se poate intampla orice. In tot acest timp, am langa mine o asistenta(pe care nu am mai vazut-o dupa aia) care ma tine de mana si ma incurajeaza. La un moment dat nu mai vorbeste nimeni si atunci m-am gandit ca gata.....s-a terminat, nu se mai poate face nk. Stau si astept, imi vine sa plang si dintr-o data aud un tipat. E copilul meu, care se zbate sa traiasca. E verde si nu-mi dau seama de ce. Am apucat sa intreb doar atat: traieste? Dr. mi-a zis da, e totul ok, era sa-l pierdem ,dar acum e ok. Si am lesinat. Am nascut la 11.57 ziua si m-am trezit abia seara. Sotul meu era langa mine, tinandu-ma de mana. Vroiam sa stiu ca totul e in regula cu copilul meu si ca pot sa-l vad. Mi l-a adus o asistenta si atunci parca m-am nascut a doua oara.
Am aflat ulterior ca atunci cand imi fusese rau, la dus, mi se rupsese apa si nu am simtit. Copilul a stat mult timp fara lichid si se inverzise. Nu putea fi nascut pe cale naturala, nu ar fi rezistat. Mult timp dupa aia nu am putut sa vb. cu nimeni despre asta, toata lumea ma intreba, stiau ca nu fusese ok. De cate ori mergeam la alaptat, plangeam si ma bucuram ca Dumnezeu a vrut ca el sa traiasca, iar atunci cand imi veneau in cap cuvintele de pe masa de operatie ale celor din jurul meu, mi se punea un nod in gat si simteam ca ma sufoc. Zicea cineva la un alt subiect ca atunci cand nasti natural simti si la cezariana, nu. Ca e o legatura mai puternica intre copil si mama care a nascut natural. Vorbe in vant, din carti.
In concluzie, am calcat pe linia subtire dintre viata si moarte, chiar daca nu am fost eu in situatie. Ma sperie si acum gandul ca as fi putut sa-l pierd......


sus

Denunta
Minteuan




Copii
David: 16 ani, 8 luni
Horea: 14 ani, 10 luni

20.11.2007 1:24     citat 

Hai ca am scris si m-am gindit sa revin cu concluzii:
Eu personal am avut intotdeauna nevoie de explicatii, care mai de care, ca sa pot sa explic imposibilul.
Cind eram mica imi era mai greu si mai usor in acelasi timp, nu aveam asa de clara ideea de moarte, pina la moartea primei bunici (dar deja aveam 14 ani).
Nu cred ca o sa intelegem procesul in sine, nu a avem reprezentare de ce va fi dupa, si pentru asta cautam explicatii care sa ne multumesca asa incit sa putem trai cu gindul si mai ales cu durerea.
E dureros si grea etapa in care inca esti in cautarea explicatiilor, vinovatiilor, a unui lucru de care sa te legi, sa te ocupe, sa te faca sa uiti si pentru citeva clipe, durata e diferita de la o persoana la alta.
Ce am invatat eu din experienta proprie:
- iau lucrurile asa cum vin, ma straduiesc sa iasa cit mai bine dar accept si esecuri
- ma bucur si fiecare lucru, gind, gest
- oamenii pot rani dar pot sa te scoata din bezna, pot sa te ajute atunci cind ai nevoie, din cauza asta pentru mine e vital sa stiu ca am in jurul meu oameni. Aici e un amestec ciudat, cind pierzi pe cineva drag exista in tine 2 nevoi, de a vorbi despre durere sau persoana respectiva si de a uita...dar cred ca vine tot din nevoia gasiri unei explicatii.
- spun cit de des pot celor dragi ce inseamna pentru mine, si se intimpla zilnic, iar in cazul piticilor de 100 ori intr-o zi.
- ma gindesc ca daca cineva nu ar mai fi si-ar dori acelasi lucru pe care mi-l doresc si eu sa il faca cineva daca eu nu o sa fiu, sa nu fie trist, sa nu sufere si sa nu plinginga.
E greu o sa spuneti, stiu, e cumplit de greu, dar eu STIU ca nu as vrea sa-l vad pe David sau pe Horea plingind dupa mine nici macar o clipa, de fapt pe nimeni din cei dragi! As vrea sa se gindeasca la mine si sa zimbeasca, o amintire frumoasa si nu fiu contientizarea unei pierderi sau dureri.
As vrea sa intelegeti de ce privesc lucrurile asa "rece" poate pentru unii, dar doar imaginativa intr-o zi ca miine s-ar putea sa nu mai fiti...sa nu va speriati ca o sa va inunde o groaza de sentimente, ginduri, griji...dar sint oameni care traiesc cu asta, zi de zi. La fel cum sint oameni care traiesc cu pierderea cuiva drag zi de zi.
Puterea e in noi insine si pina noi nu sintem impacati nimeni si nimic nu o sa ne impace...


sus

Denunta
alimary




Copii
Robin: 13 ani, 10 luni
Marcus: 16 ani, 6 luni

21.11.2007 11:10     citat 

simona te apreciez ca esti curajoasa...si altruista si optimista si o gramada de alte lucruri care eu nu sunt
...eu, intinsa pe patul de spital si cu cele mai crunte dureri pe care mi le pot imagina le-am spus doctorilor ca vreau sa mor mai bine decat sa mai astept 3 zile pana la o noua interventie...atunci medicul anestezist , spre rusinea mea, a trebuit sa-mi aminteasca faptul ca am 2 copii acasa...oricum atunci n-am fost constienta cat de aproape eram de moarte desi mi-o doream dar acum , ma uit in urma si sunt multumita ca sunt aici pentru copilasii mei, pt familia mea zambet


sus

Denunta
alinatent




Locatie: oradea
Copii
Bogdan: 18 ani, 3 luni
horia: 15 ani, 11 luni

22.11.2007 3:29     citat 

Simo sarut , ce frumos ai scris, parca ar fi un film mesajul tau, parca am vedea tot ce ti s-a intimplat

si eu am avut anul trecut o experienta urita, de genul asta, am mai povestit pe forum atunci
a fost cumplit, si atunci mi-am dat seama ca moartea e mai aproape de noi decit am crede

m-a lovit o masina si nu mi-am revenit din soc zile intregi, de fapt si acum mai mai resimt, cind vad o masina venind spre mine, tresar
de aia nu am curajul nici sa conduc, inca nu m-a parasit groaza aceea

atunci m-am gindit ... doamne ce s-ar face copiii mei fara mine?
daca o pateam rau de tot?
daca muream
si numai cu gindul acesta, nu ma mai puteam opri din plins
atunci mi-am dat seama ce mare nevoie au ei de mine
si eu am nevoie de mama mea si acum, ca sint mare
dar ei?

gindul asta m-a urmarit saptamini de-a rindul
nu mi-ar fi pasat ca as fi suferit durere fizica, ca de aia oricum am suferit
la ei m-am gindit cel mai mult


sus

Denunta
Carmella





22.11.2007 4:51     citat 

Asta e sentimentul (pozitiv sau negativ confuz ) ca nu mai poti sa mori oricind pe care cred ca-l are oricare parinte, foarte puternic atunci cind copilul e foarte mic, sau la fiecare inceput (ex. scoala ... ) Cu cit creste copilul si-l vezi mai independent incepe sa te paraseasca sentimentul asta. Cred ca de-aia spre batrinete, cind vezi ca nimeni nu mai are nevoie de tine, e mai usor sa parasesti lumea asta. Nu cred, ci sigur ...

sus

Denunta
vert1977





27.11.2007 2:14     citat 

Buna ziua,
nici eu nu stiu cu ce sa incep,dar si eu am trecut prin ce au trecut multi ce au publicat pe acest forum,mama mea a murit pe 29 septembrie dupa 2 luni (august si septembrie) in care sanatatea ei s a degradat galopant.A suferit de o boala grava de rinichi ,glomerulonefrita ,boala ce i a afectat si inima.In 2 luni boala a avansat,au aparut complicatii ,inima i a slabit,pina la urma rinichii i s au blocat ,in ultima saptamina nu a mai mincat nimic,nu a mai urinat,dar ce m a bucurat,daca pot spune despre acest subiect asa ceva,e ca a fost constienta pina in ultima clipa si am putut vorbi cu ea,numai ca foarte putin avea chef de vorbit despre viata ,mai mult ne a vorbit de faptul de a fi uniti dupa moartea ei si sa avem grija unul de altul(noi sintem 4 frati-o fata si 3 baieti) si in rest ne implora sa i facem calmante.A suferit mult,a stat mult in spital pina cu o zi inainte sa moara cind medicii ne au spus ca va mai trai doar pina miine dupa amiaza ,atunci am discutat cu ea si ea a fost de aceiasi parere,adica vrea sa mearga acasa.Am stat cu ea toata saptamina,n am inchis un ochi,in ultima noapte la fel,eu si sora mea,deoarece 2 frati ai nostrii sint plecati in Irlanda,si ne implora sa i facem calmant dupa calmant.Acum regret ca nu i am facut mai multe,ne era frica sa nu i facem noi rau,ii mai faceam si numai ser fiziologic.Toate calmantele le aveam luate pe reteta,nu i le am facut noi de capul nostru.Nu pot sa uti cit s a chinuit si cum isi punea capul imi poala mea si ma lasa sa o mingii .Mi e foarte dor de ea ,zilnic pling,nu pot sa nu ma gindesc ca poate nu am facut tot ce trebuia ca sa o ajutam si mai ales ma ingrozeste gindul ca poate dupa moarte nu mai e nimic ,asta a fost tot,toata existenta noastra,si nu mi e frica pentru mine ,ci pentru ea care s a sacrificat pentru noi 4 si viata i s a dus asa repede.Acum zilnic ma duc la munca,vin acasa,maninc,ma urc in pat si ma culc.Relatia mea in casnicie s a deteriorat si mai mult din cauza asta.Numai fiica mea ma mai face sa zimbesc.


sus

Denunta
desiree




Locatie: Bucuresti
Copii
Mario David: 13 ani, 8 luni

30.11.2007 10:13     citat 

ce subiect trist, de fapt nu stiu daca trist ci mai degraba aparte, altfel...
Tatal meu a foast diagnosticat cu cancer de prostata in 1998 si a trait pana in 2004, 6 ani in care eu mi-am imaginat infiecare seara cum va fi atunci cand elnu va mai fi....s-a stins intr-o seara cand eu ma-m intors dintr-o vacanta( nu trebuia sa vin in ziua aceea..trebuia sa mai intarzii 2 zile...dar parca m-a chemat ceva)............era f kinistit, nu il durea nimik, aveam musafiri,dintr-o data a sups ca ii e rau, mama mi-a spus ca moare, eu am crezut ca innebunesc..si a murit...groaznic luni de zile ma-m simtit ca o umbra, ieseam la plimbare cu cea mai buna prietena, in fiecare seara, ne opream la aceeasi terasa, beam un suc si plecam acasa..in fiecare zi acelasi lucru, parca se oprise timpul in loc, mama facea eforturi ca eu sa trec peste, vruia sa ma trimita in excursii, sa uit...nu am plecat ..nu puteam...nici cand a inceput facult nu m-am dus...mama a reusit sa ma convinga si mi-am reluat cursurile...la 5 luni de la moartea tatalui meu l-am intalnit pe sotul meu , a fost singurul care m-a inteles si am reusit sa trec peste...

Saptamana trecuta am fost cu Mario la un control de rutina la Budimex si a trebuit sa asteptam ceva timp pt ca....murise un copil, venise de la Iasi dar nu mai rezistase si s-a sins...am crezut ca innebunesc de durere, de neputinta, am vazut-o pe mama lui pe un scaun intre realitate si inconstienta, as fi vrut sa pot face ceva pt ea, sa o ajut...m-am dus si i-am luat apa, ceva de mancare si servetele....atat, doar atat am putut sa fac pt ea...i le-am dat unei femei care era cu ea si mi-a multumit pt ca nu apucase sa-si ia geanta.In rest nu am mai putut face nimic, asa ma deprimat f tare, neputiinta, groaznic...infinita durere, nici nu=mi mai gasesc cuvintele


sus

Denunta
georgi30




Locatie: bucuresti
Copii
ana ioana: 15 ani, 5 luni

30.11.2007 1:07     citat 

"Moartea e un fenomen simplu in natura numai oamenii il fac inspaimintator" - M Preda.


Traind sub spectrul mortii din frageda pruncie ar trebui sa stiu bine raspunsul la intrebarea "Cum trecem peste moarte.." Nu am reteta magica si Doamne cit mi-as dori s-o am!! Trece durerea? Uiti? Devii mai puternic cu timpul? Nu cred...

Am ramas singura pe lume fff devreme si ce sa va spun??? "Cine are parinti pe pamint are inca trecut" cum spune poetul...Ca toti cei dragi mie s-au stins rind pe rind, unii pentru ca le sosise ceasul altii inca fff devreme iar sufletul meu a devenit tot mai pustiu...

Anii au trecut, acum a o viata fff implinita si fericita. De cind a venit Ana pe lume pustiul din sufletul meu a mai inflorit, insa...nu e zi de la Dzeu sa nu ma gindesc cum ar fi fost viata mea daca mama ar fi fost linga mine cind am avut prima intilnire, prima zi de liceu, in ziua nuntii sau....mai ales in ziua cind am devenit eu mama??? Si cit imi lipseste in fiecare zi cind ma uit in ochii copilului meu si regasesc o parte din mine copil...
Sau cit de trsita ma trezesc uneori cind il visez pe tatal meu si in vis sunt sutit de lucida ( adica imi dau seama ca visez si ca el e mort si n-are cum sa stea in fata mea)...si-mi spun "Doamne,...fa sa nu ma trezesc atit de repede, sa-l mai pup si sa-l mai imbratisez putin..

Sau ca in fiecare moment la vietii mele fericite un ochi imi ride, caci ii multumesc lui Dzeu pentru viata atit de frumoasa si pe care mi-a dat-o...si un ochi imi plinge pentru ca mi-as fi dorit sa impart asta cu ei, cei care nu mai sunt...

"Moartea este un mit... Toti stim ca vom muri, iar cunostinta aceasta este atit de certa, incit nu ne mai sperie, e o lege, o abstractiune. Totusi cind aceste mit se realizeaza concret si imediat, cind cineva drag moare...cunostinta se releveaza mister, pentru moment intelegerea ajunge intuneric...Si totusi stiam si mai inainte ca vom muri, ca moartea va veni mai devreme sau mai tirziu..." Mircea Eliade

Nu stiu cum sa depasesc despartirea asta... Pentru mine este sfisietoare. Ma simt ca o frunza pe care o matura vintul incoace si incolo. Insa incerc sa merg inainte caci dupa cum spunea tatal meu " moartea face parte din viata. Eu tot alaturi de tine sunt".

Deci..dragii mei...nu stiu cum sa trec peste moarte... Vreau sa aflu de la voi.


sus

Denunta
Carmella





02.12.2007 4:37     citat 

Tocmai ascultam "Tacut" cu Anda Calugareanu acum, si mi-a venit in cap ca se potriveste cu subiectul ...
Singurul loc unde am gasit-o pe net e aici:
http://audio.neogen.ro/user/gyrasole/sy...whrey470w/


sus

Denunta
alinafat78




Locatie: Constanta
Copii
Victor: 17 ani

02.12.2007 5:06     citat 

foarte interesant subiectul.
si extraordinare raspunsurile voastre din fiecare ai ceva de invatat
de mult voiam sa scriu si eu la subiect.
sunt multe de spus despre moarte si despre cum ar trebui sa ne comportam cu muribunzii. sau cu cei care au trecut prin experienta tragica a pierderii cuiva drag.
eu voi vorbi din perspectiva celui care a trecut, traieste si face fata zi de zi mortii sotului. si nu orice fel de moarte.
in primul rand vreau sa precizez ca e cumplita aceasta durere - cred ca e cuvantul cel mai potrivit. ma doare, ma sufoca , ma revolta, ma intristeaza. dar NICIODATA prin cata durere am trecut nu am dorit-o (moartea). sa privesti moartea ca o eliberare cum fac unii gresala e absurd dupa parerea mea. io una cred ca TOTUL de abia dupa acest prag abia incepe. esentza vietii e sa facem fata si sa o acceptam. intotdeauna am fost impresionata de cum privesc animalele moartea - ca pe ceva firesc facand parte din ciclul vietzii. dar animalele nu au RATIUNE. de aia ne temem ca rationam, o constientizam. animalele au frica instinctiva de moarte. noi pe deasupra mai si stim ce e aia. foarte fericit
o alta chestie - cine spune ca nu ii e frica de moarte ori e cel mai mare mincinos ori nu e sanatos. sotzul meu cu tot respectul si intristarea facea parte din a doua categorie.
aici e un paradox totusi. tre sa iti fie frica de moarte si nu prea. de fapt ti-e teama de propria constiinta cand mori si de Dumnezeu. chiar daca nu recunosti. si de necunoscut. orcum tot va trebui sa trecem fiecare prin asta ca altfel nu se poate si vom invata sa facem fatza asa cum facem fatza si necazuriloir si shocurilor si nefericirii....uneori si fericirii prostit de fiecare zi.
sunt multe de spus si cum imi mai vor veni in minte va voi mai spune.
la mine alta e durerea imensa - nu stiu cum sa imi fac copilul sa accepte si sa intzeleaga moartea tatalui de ce a murit si cum a murit. cum pot sa il fac sa inteleaga ceea ce nici eu nu pot intelege?

ps. carmella mi-au placut mult vorbele tale - mai zi ca zici bine sarut


sus

Denunta
alinafat78




Locatie: Constanta
Copii
Victor: 17 ani

02.12.2007 5:17     citat 

desiree pt acea mama indurerata ai fost TOTUL pentru cateva clipe. cred ca nu realizezi cat de mult bine ai facut. poate tie ti se pare ca nu ai facut mare lucru. dar e exact invers. compasiunea si "nimicurile" pe care le facem ajutandu-ne semenii in momente din astea groaznice ne subliniaza umanitatea.

sus

Denunta
dana_vlad




Locatie: din cluj-napoca
Copii
andrei: 24 ani, 7 luni
mara: 15 ani, 9 luni

21.12.2007 12:16     citat 

of, nu stiu cu ce sa incep. sunt trista de cateva zile de cand am aflat ca fostul meu socru e in metastaza. s-a intamplat extrem de repede si cred ca de aceea e si f greu pt toti. el mi-e un al doilea tata si chiar dupa ce ne-am despartit a continuat sa ma caute, sa ma ajute, sa ma intrebe macar ce fac. are o chestie cu care ma da gata de fiecare data. ma ia de mana si-mi spune "tu stii ca te iubesc. tu esti fata mea si nimeni no sa schimbe asta".
nu-mi pot imagina ca nu va mai fi, ca astea-s ultimele noastre sarbatori impreuna, ca de ziua mea nu ma va mai suna, ca no sa-l mai pot auzi, nu vreau sa plece, nu inca.
i-am cerut iertare ca i-am suparat cand am plecat, desi de ei nu m-am despartit niciodata. doar de fiul lor. a fost o mare greseala, dar at asa am considerat ca e mai bine.
i-am spus ca-i iubesc si ca ii consider parintii mei, ca mi-e ingrozitor de greu sa stiu ca sufera si ca nu pot sa-l ajut.
nu stiu cum voi accepta pana la urma. eu inca mai sper intr-o minune.
va dati seama ce gandeste sotul meu cand ma vede suparata si mai ales ca stie de ce. el nu intelege ca anumite legaturi nu se pot rupe, ca o hartie nu te poate desparti cu adevarat, ca eu imi doresc enorm sa fiu acum cu celalalt, sa-l ajut.
deci cum trecem peste moartea cuiva drag? cu multa durere, suferinta, neputinta. as vrea si resemnare, dar nu pot. nu inca. atata timp cat inca mai traieste nu ma pot resemna. vreau o minune pentru el. atat imi doresc de sarbatori.


sus

Denunta
RELA




Locatie: bucuresti
Copii
VLAD CRISTIAN: 15 ani, 1 luna

21.12.2007 2:03     citat 

Citesc subiectul asta de ceva vreme. De cateva ori am apsat butonul Raspunde dar am inchis repede. Mi-e greu si acum sa-mi adun ideile si saun cuv unul dupa altul. Acum 7 ani am aflat ca bunicul meu drag avea cancer. Cumplit moment. Un an dezile am mers cu el periodic la medic am stat cu el cand i-au facut citostatice am ascultat inmarmurita cand doctorita ne-a spus ca nu se mai poate face nimic... Cu o luna ianite sa moara starea lui s-a agravat; abia se putea da jos din pat. A tunci a constientizat ca asta e s-a terminat. Si ne ruga sa-l nu-l lasam singur. Ne duceam cu randul la el copii si nepotii lui iubiti. Nu stiu ce le spunea celorlalti.,dar cand eram doar noi doi era tare vesel. Isi aducea aminte de traznaile pe care le faceam cand eram mica si imi dadea sfaturi pentru viitor. de mai multe ori a mers cu mine si sotul meu (pe atunci doar in calitate de iubit). Tin minte cu cateva zile inainte sa moare i-a luat mana sotului meu si i-a spus " sa ai grija de ea ca eu stiu ca esti un om bun si-mi pare tare rau ca nu o sa pot sa fiu langa voi cand o sa va casatoriti" In ziua in care am murit am fost langa el si l-am tinut de mana pana in ultima clipa Ultimile cuvinte coerente au fost "sa nu lasi sa fie intuneric" si o sa-mi fie tare dor de voi. Inca ii mai simt mana in a mea si ii simt obrazul lipit de al meu si ultima suflare. Multa vreme nu am vorbit despre momentele acelea cu nimeni. Pur si simplu nu am putut si nu am vrut sa impart cu nimeni aceasta durere. Nu am plans. Nu am putut si nu am vrut. Erau atatia oameni care se bazau pe mine. A trebuit sa duc singura pana la cap toate ritualurile si obligatiile imormantarii. Cel mai greu moment a fost cand mama a treb sa fie sedata la spital. Privirea ei goala o sa ma urmareasca o viata. Ma intreb cat de greu i-a fost ei daca mie mi-a fost atat de greu. Lunile care au urmat au fost f. grele mai ales ca au fost presarate cu decesele unor prieteni si rude apropiate. Oricum mi-a trebuit un an de zile sa pot constientiza ca nu mai este si sa-mi accept pierderea si durerea. Mi-a trebuit un an sa-l pot plange si sa pot intra in casa lui, in camera lui. la scurt timp am ramas insarcinata si din pacate sarcita s-a oprit din evolutie la 22 de saptamani. Cand eram in spital si asteptam sa imi declanseze nasterea ma gandeam ca nu o sa pot supravituii pierderii baietilor mei. Atunci cumva intre vis si realitate i-am simtit mana bunicului pe obraz si am stiut ca o sa fie bine.
Azi sunt foarte trista pentru ca o prietena draga a murit lasand in urma doi copii. Poate ca din acest motiv am simtit nevoia de a imi usura sufletul. Maine urmeaza sa ma duc la imormantarea unei femei foarte curajoase care a luptat timp de doi ani cu aceeasi boala cumplita care mi-a luat si bunicul. Stiu ca acolo ii voi vedea copii si ma gandesc ce as putea sa le spun. Ce poti sa spui unui copil de 7 ani si unuia de 3 ani si jum care si-au pierdut ce-l mai important om din viata lor?


sus

Denunta
bblusa




Locatie: bucuresti , sector 2
Copii
eduard cristian: 14 ani, 2 luni

04.11.2010 3:57     citat 

unele dintre voi stiti: pe 9.10.2010. mi-am pierdut tatal.
nu stiu nici eu cum sa trec peste pierdere, peste faptul ca el nu mai este, sa faca tot ce mai avea de facut, peste faptul ca avea doar 59 de ani si multe, multe de facut, nu si-a implinit visul cel mare, peste faptul ca nu a apucat sa fie alaturi de familia lui mai mult, in momente importante, peste faptul ca s-a dus. ma uit la poza lui si zambesc, dar apoi realizez ce s-a intamplat si imi vine sa urlu. am momente cand ma uit la mine ca m-am imbracat in negru si o secunda nu-mi dau seama de ce? ca la primul drum la mormant, dupa inmormantare, nu am avut nici un sentiment, era gol locul acela.
nu ma pot abtine sa nu ma invinovatesc de niste lucruri, ceva nu am facut bine de am pierdut lupta cu boala lui, undeva am gresit, si ma intreb cu disperare unde????
cum as putea eu sa-mi fac copilul sa inteleaga? cand nici eu nu inteleg?
baiatul meu stie acum ca el este in spital * chestie cu care este obisnuit pt. ca tata si-a petrecut mare parte de timp in spitale si mergeam cu edy sa-l vizitam*.
dupa deces, cand am fost la bunici, a intrebat si i-am spus ca e la spital. am fost si saptamana trecuta si cand a vazut ca nu este a zis singur ca stie ca e la spital.
poate merge asa o perioada, dar va veni momentul sa-i spun.
la inceputul lunii septembrie m-a intrebat despre moarte si eu * nu stiu ce m-a impins* i-am spus adevarul, cu tot cu cimitir, Doamne Doamne, etc.. nu cred ca am facut bine, dar nu pot sa imi dau seama de ce am facut-o.
nu stiu cum sa fac. vom merge iar la buzau, si iar il va cauta prin casa. au fost atasati unul de altul, si stie ca acolo trebuie sa fie si Bio, asa ii zice, si nu va mai fi niciodata.
nu mai pot scrie.


sus

Denunta
CLAUDYA-MARIA




Locatie: Vaslui
Copii
Claudia Maria: 15 ani, 3 luni
Teodora Stefania: 12 ani, 1 luna

04.11.2010 9:18     citat 

Bblusa, am sa-ti povestesc doua situatii prin care am trecut noi.....
Cand aveam 16 ani jumate a murit TATAL MEU.....brusc, subit, fara sa se astepte nimeni.....avea 42 ani.....eu eram in clasa a 10-a, sora-mea intr-a 9-a......mama a crezut atunci ca si viata ei s-a terminat, ca nu poate merge de una singura mai departe.....dar imediat s-a remontat si pentru noi doua a fost (si inca este) cea mai puternica mama din lume, care s-a zbatut cat a putut ca noi sa nu simtim lipsa tatalui.....a fost destul de greu, pentru ca dupa ce el s-a stins, usor-usor multi "prieteni" de-ai lor s-au "evaporat", au uitat cat de mult i-a ajutat tata, cati au trait bine pe spatele lui, iar acum nu le-a mai pasat de noi.....s-au adunat datorii, probleme.....ne-am fi dorit amandoua foarte mult sa mergem la o facultate, dar mama nu a avut posibilitati.....plangea noaptea, fara s-o vedem noi, dar noi stiam, simteam cat de mult o doare ca nu ne poate oferi o viata mai buna......nu era vina ei......eu nici acum nu suport cuvantul orfan, nu pot sa ma vad asa.....am crezut ca timpul va mai acoperi din rani, dar desi au trecut 13 ani, am lacrimi pe obraji cand scriu cuvintele astea....mi-e atat de dor de el si mi-e teama ca o sa-l uit, in sensul ca-i uit din trasaturi, din lucruri pe care le facea, nu vreau asta.....doare atat de tare.....a fost tatal perfect si a plecat cand aveam cea mai mare nevoie de el.....desi cred ca de parinti avem nevoie toata viata.....nu a apucat sa ne vada la casele noastre, sa-si tina nepotii in brate.....

A doua situatie s-a petrecut in vara asta, cand a murit bunica sotului, de care fetita mea cea mare era foarte atasata.....s-a intamplat tot la fel, brusc.....la inceput nu am stiut cum sa-i spunem, nu stiam ce reactie va avea......stia ca tatal meu a murit (i-am povestit cu alta ocazie), ca e in cer la Doamne-Doamne, ca s-a transformat in cea mai stralucitoare steluta de pe cer si ca de acolo are grija de noi.....dar despre bunica.....cum sa-i spunem.....la inceput i-am spus ca buna (soacra mea) s-a dus la tara pentru a batranica se simte foarte rau....a doua zi i-am spus ca e si mai bolnava, a dus-o la spital si ca exista posibilitatea sa moara, dar am luat-o foarte pe ocolite, cum ca oamenii batrani si foarte bolnavi nu mai pot sa traiasca si Doamne Doamne ii ia la El.....intr-o zi cand am fost la tata la cimitir a vazut o groapa si un cortegiu funerar si i-am explicat ca oamenii dupa ce mor sunt inmormantati in pamant.....m-a intrebat cum respira ei sub pamant si a trebuit sa-i spun ca oamenii dupa ce mor nu mai vad, nu mai simt nimic (nu-i doare nimic) si nu mai respira.....apoi in ziua urmatoare i-am spus ca a murit batranica, ca doctorii nu au putut sa o mai faca sanatoasa, dar ca s-a dus in cer si e si ea o steluta ca Bubu.....a fost un pic trista, dar fiind cat de cat pregatita nu a fost atat de mare socul.....si situatia a fost in asa fel incat inmormantarea a fost vineri (de urgenta,din motive obiective), iar sambata cand s-a facut praznicul am luat-o si pe ea la tara, deci ea o are in minte asa cum o stia ea....

Eu zic sa-i spui baietelului tau adevarul, sunt convinsa ca va intelege, plus ca ei sunt mult mai puternici decat noi.....
Sa-ti dea Dumnezeu linistea sufleteasca de care ai nevoie sarut


sus

Denunta


< subiectul anterior :: subiectul urmator> pagina «  1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8  »
Data este GMT + 2 Ore
subiect nou  raspunde
mergi la: