";

 Intamplari despre stele


In amintirea primului meu copil



De cand ma stiu mi-am dorit un copil... Visam sa am un copil, peste tot unde vedeam copii ii luam in brate, ma jucam cu ei etc. Ceea ce va voi povesti este o intamplare veche de 5 ani si ceva , dar de care imi voi aminti intotdeauna cu tristete si amaraciune.
Ramasesem insarcinata cu greu, in urma unei operatii care ma lasase fara un ovar. Eram in culmea fericirii cand am aflat, spre deosebire de sotul meu care nu se bucura chiar asa.
Au fost 6 luni de sarcina mirifice, il simteam cum ma batea cu piciorusele, cum se misca... Mi-e f. greu si acum sa vorbesc despre asta, la noi in casa a ramas un subiect despre care nu se discuta...
Cert este ca intr-o seara m-am dus la control, unde mergeam regulat, ca sa aflu ce este, fata sau baiat. Doctorul mi-a spus ca e in neregula, sarcina era oprita in evolutie, bebe era mort.
Nu doresc nimanui, nici chiar celui mai mare dusman al meu, sa traiasca ceea ce am trait eu in acele clipe si in continuare. Am ajuns acasa, i-am spus sotului meu,nu ne venea sa credem. A doua zi eram chemata de urgenta la spital... Noaptea aceea a fost probabil cea mai infricosatoare din viata mea.
Am urlat ca un animal toata noaptea, la propriu, chiar urlam ca un animal ranit... Mi se ridica parul pe mine, ori de cate ori imi amintesc... Am intrat in cada, am dat drumul la apa sa curga peste mine,apa fierbinte, din ce in ce mai fierbinte... Vroiam sa ma pierd, sa nu mai stiu nimic...
La spital a inceput calvarul; in primul rand ca m-au bagat in acelasi salon cu femeile insarcinate pe mine, cea care aveam in burta un bebelus mort... In momentul in care a venit o asistenta si ii asculta inima unui alt bebelus, in momentul in care am auzit bataile inimii celorlati bebelusi din salon, am simtit ca ma scufund, vroiam sa ma scufund. Am plans incontinuu, eram desfigurata... Mi s-au facut tot felul de calmante, fara nici un rezultat insa... In acea noapte am vrut sa mor... am vrut sa ma sinucid...
Am si acum un nod amar in gat, abia mai pot scrie. Ca sa scurtez, peste abia 8 ZILE! au decis super-doctorii nostri ca trebuie sa nasc, deoarece nu s-a considerat ca eram o urgenta (pt. ca nu aveam hemoragie, etc). A venit sora mea sa ma vada, a trecut pe langa mine, iar eu o vedeam ca intr-un vis. Ulterior avea sa-mi spuna ca nu ma recunoscuse, in asa hal aratam...
Contractiile au inceput pe la 11 ziua, am avut dureri ingrozitoare, nu mi s-a facut nici un fel de anestezie, nici nu am dorit sa mi se faca... vroiam sa sufar, sa vad cat mai pot sa sufar... La 12 noaptea s-a nascut bebelusul meu mort, dupa 13 ore de travaliu... Era baiat, mic, nedezvoltat....Abia dimineata am eliminat placenta, a fost groaznic...
A doua zi am ajuns acasa, in loc sa vin cu un bebe, am ajuns cu bratele goale... Eram pustie, nu vorbeam cu nimeni, am slabit f. mult. Timp de 2 luni nu am iesit din casa, am refuzat sa vorbesc cu cineva (ma sunau prietene de-ale mele, cunostinte, etc.) Ma izolasem complet, nu vroiam pe nimeni... Nu va spun ca am avut lapte imediat... ce sentiment ai, sa ai lapte si sa nu ai cui sa-l dai... Ii cumparasem un sac de lucrusoare, le-am trimis pe toate la mama si i-am spus sa le urce in podul casei.
Am trecut cu greu peste asta, de fapt cred ca ma amagesc, cred ca nu voi reusi cu adevarat sa trec niciodata peste acest lucru...
Acum am un bebe frumos, sanatos... nu exista alt lucru pe aceasta lume mai de pret pt. mine ca el... il iubesc ca pe ochii din cap... sunt innebunita dupa el... Dar exista si acum nopti din viata mea in care ma gandesc la cel pe care l-am pierdut si in care plang si sufar... Primul copil ramane vesnic in amintirea mea, chiar daca nu vorbesc despre asta.



costi29
publicat la 25.05.2006 (4096 citiri)