";

 Intamplari despre stele


Amylyn



Voi scrie ce mi s-a intamplat mie si cu cat ca trec ani de zile si durerea prin care am trecut se invecheste si acceptind aceste experiente care fac parte din viata noastra, nu le putem uita. De aceea cred si stiu ca nu sunt singura si ca se intampla ca 85% din sarcini sa fie pierdute intre 1 si 15 saptamani.
Asta mi s-a intamplat si mie sa pierd sarcina la 15 saptamani si cat ar fi bebeul de mic chiar cat o boaba de porumb tot te vei simti goala inauntru si stii ca acea boaba de porumb putea sa fie un copil sanatos, sa-l vezi, sa-l tii in brate si sa-ti faci planurile pt. viitorul sau ... etc.
Despre noi: ne-am casatorit si avand o situatie materiala destul de buna ne-am gandit sa aducem si mai multa viata in casa si sa avem si noi un bebe ca toata lumea, ca prietenii nostri care toti au copii.
Eu aveam varsta de 22 de ani cind mi s-au suit hormonii la cap ... Dorinta aceea turbata ma facea ca de cate ori intram intr-un magazin de haine, sa trec si pe la alea de bebei, le pipaiam cand nu ma vedea cineva, le si miroseam asa de mult imi doream sa fiu mamica.
Deci ne-am apucat de treaba si dupa un timp destul de idelungat de ni se parea ca trecusera ani de zile am ramas insarcinata, asta fiind 2 ani dupa casatorie. Am facut teste multe si cand in sfarsit am vazut ca e pozitiv am mai facut unul ca nu ne venea sa credem .. Ce sa mai, gata, s-a prins ... O fiinta mica crestea la mine in burtica. Am mers la moasa si ne-a spus sa mergem sa facem ecografie la vreo 13-15 saptamani de sarcina ca atunci vom vedea mai bine cum arata.
Cand a sosit timpul am luat caseta cu noi ca sa inregistram ce vedem si foarte bucurosi am mers acolo ... Ajunsi, nu au vrut sa puna caseta inca pana cand nu vor vedea ca intr-adevar am ceva in burtica ... Simptomele le aveam dar uitindu-ma cu sotul la monitor nu vedeam decat o negreata acolo. Ne-a spus imediat ca embrionul e mort, nu mai traieste, sa fie siguri mi-au facut un eco inauntru ca sa se vada mai bine si intr-adevar cerul nostru roz se facuse negru ... Cu fata lasata in jos am iesit afara si pana acasa nu am scos nici o vorba ... Toti prietenii, cunostintele stiau si ne-au felicitat deja cu sarcina acum trebuia sa le aducem la toti vestea cea amara.
In fine, dupa 2 luni de la pierdere ma simteam iar asa de aparte, repede am mers si am cumparat 2 teste de sarcina ... Fara sa-i spun nimanui, am intrat in baie si am facut testul, simteam ca nu mai puteam respira eram asa de calma ca auzeam bataile inimii si vad cum liniile se albastresc. YES! eram insarcinata, nu nu e adevarat imi spuneam singura, nu se poate, mai fac si pe al doilea imediat si intr-adevar tot asa a iesit ... Merg si ii aduc vestea sotului la care reactia lui era aceasi ca a mea: bucuros dar si trist ... Gata, ce sa mai, asteptam pina cind voi trece peste perioada de 13 saptamini si apoi voi aduce vestea la toti, asa ne-am vorbit si asa am si facut ... Burtica crestea si ma simteam cea mai fericita mamica din lume, parca nimeni nu mai era ca mine ... De abia asteptam sa fac iar ecografie sau sa merg la moasa sa-i ascult inimioara ... De rest nu vroiam sa stiu ce o sa avem insa ne doream din tot sufletul o fetita cu cat ca si un baietel era foarte bine venit ...
Lunile treceau si toti imi spuneau ca arat bine si ca in curand voi tine un prunc in brate ... seara pe banca stam cu sotul si ne faceam planurile cum va fi si cautam nume mai multe pt. fete ca pt. baieti si ne inchipuiam cum va arata daca ar fi fetita si multe altele ... Am aranjat o camaruta, am pus patutul deja, cateva hainute si pijamale, am cumparat si creme, sampoane si uleiuri pt. bebe, primisem si cadouri de la "mama si copil", ce sa mai, totul era aranjat si in ordine numai sa pun bebeul in patut ... Culmea culmilor e ca tot timpul visam ca nasteam o fetita si ca nu apuca sa faca un anisor si murea ... Spuneam prietenelor si sotului si imi spuneau ca din cauza fricii de la prima sarcina visez asa ceva ...
In fine, normal trebuia sa am 29 de saptamani de sarcina si peste 2 zile mergeam sa facem o ecografie sa vedem daca totul era in ordine si daca cresterea bebeului corespundea cu datele. Pe 11 ianuarie era ziua mea de nastere si ne-am gandit sa o sarbatorim ... am invitat prieteni cu o zi dinainte si seara pe 10 ianuarie simteam ca bebicul era mai linistit ca de obicei, deci am sunat imediat moasa explicindu-i ca nu mai misca asa cum misca de obicei si mi-a spus ca e normal la 29 de saptamani ca nu mai are asa mult loc in burta si de aia nu face miscari multe si ca poate doarme ... Mi-a spus ca daca simt ca nu mai misca si ma ingrijorez sa o sun ... Nu prea m-a linistit vestea, dar am acceptat si am mers la culcare ... A doua zi am mers de noapte la cumparaturi ca sa imi sarbatoresc aniversarea ... Mie mi s-a parut ca a miscat un pic, deci, hai sa facem cumparaturi ca totul e in ordine ...
Pe la ora 11 ne-am intors acasa si nu stiu dar parca imi spunea inima ca nu e ceva in ordine, imediat mi-au trecut o sumedenie de ganduri infioratoare prin minte. Ii spun sotului sa termine el treaba ca eu ma duc in pat si ma intreaba CE E? E CEVA CU BEBEUL? la care raspund "Nu stiu ma duc sa vad daca mai misca, ok?" "Ah, imi spune el, nu te ingrijora asa de rau ca poate doarme". Si am mers in pat ca de obicei incep sa mangai burta si sa pipai acolo unde simt funduletul, ca statea numai cu fundul in partea stanga si ma tot inghioldea acolo sub coasta ... Pipai incep sa apas, astept si iar apas si iar pipai si incep sa pipai peste tot, in acelasi moment numai ganduri am si un fior rece trece prin mine cu gindul: OARE MAI TRAIESTE? NU, NU SE POATE, NU, NU E ADEVARAT ... Chiar nu se poate la mine ca am trait asa de sanatos, ca nu am lucrat, ca nu am facut nici o fortare, ca nu am fumat sau am baut, nici macar in preajma celor ce fumeaza nu am stat, am mancat foarte multe verdeturi de toate, ce sa mai, vitamine am luat, am trait asa cum scrie in carte NU... CHIAR NU SE POATE ... Si din pipait am ajuns sa apas pe oriunde si nimic, nici un semn de viata ... Am simtit ca nu mai am putere sa ma scol din pat sa-i spun sotului. Pur si simplu nu indrazneam. O clipa numai si apoi m-am ridicat asa de repede ca simteam ca zbor la telefon, nici nu stiu cand am sunat asa de repede si i-am spus moasei ca bebeul nu mai misca deloc ... "Ah, nu se poate, spune ea, dar vino repede la mine sa ascultam inima, are cine sa vina cu tine sau vin sa te iau eu, spune femeia".
Sotul inca descarcand din cos cumparaturile, ma intreaba daca "e ceva in neregula cu bebeul? A miscat?" In gand imi spuneam "Fii barbata femeio, nu-ti fa griji poate nu e asa cum gandesti" deci ... i-am spus ca merg pana la moasa sa fac un control sa fiu sigura ca totul e in ordine ... "Hai ca merg cu tine", spune el ... "Nu lasa, fa tu treaba aici ca merg singura poate nu e nimic, ok?"
M-am suit in masina si cu viteza cea mai mare am ajuns in 5 minute la moasa care sta la 3km de mine ca era la ea acasa, acolo are si un birou si era sambata, normal e inchis, dar numai pt. urgente si nasteri deschide ... Ajunsa la ea si cand i-am vazut fata asa impietrita m-a pufnit plansul si nu mai puteam sa-i spun nimic, parca imi luase Dumnezeu glasul ... Ea m-a intreba si eu doar dadeam din cap da sau nu ... A cautat si a tot cautat inima si printre lacrimi ii spun: "Tu stii si simti la fel ca mine ca nu mai traieste ... Spune te rog odata ca bebeul e mort si ca nu gasesti inima" ... La care raspunde: "Nu pot si nu am voie sa spun sau sa afirm asta fara acordul specialistului din spital, el iti va spune cum si ce asa ca telefonez spitalului si mergi imediat acolo poate ca mai e o mica speranta si poate eu gresesc." Deci ce sa mai, i-am spus "Copilul e mort si tu nu indraznesti sa-mi spui?"
Am mers acasa, i-am spus sotului care a ramas impietrit si apoi ne-am suit in masina si socru a condus ... Nu am vazut soseaua nu am vazut nimic parca totul se intunecase, parca eram moarta, numai tot timpul strigam catre sot: CU CE AM GRESIT? DE CE OARE? DE CE DOAMNE NE FACI SA SUFERIM? Ajunsi la spital am intrat la urgenta, o camera si un monitor mare aproape cat un televizor ... Intra pe usa un doctor care dupa parerea mea avea vreo 25 de ani, burta mi-o unge cu gel si incepe sa se uite, of doamne, imi vad bebeul, vai ce frumos arata dar se parea ca doarme, intreb imediat ... "Mai traieste, domnul doctor? Mai e vreo speranta?" La care imi raspunde ca voi primi imediat raspunsul pe care el nu are dreptul sa mi-l dea fara sa se mai uite si un alt doctor mai batran si cu experienta, deci imediat suna si mai intra un om mai in varsta cu ochelarii pe nas ... Se uita si ma intreaba: "Cate saptamini de sarcina ai?" "29, raspund eu" ... "NU, imi spune el, aici vad ca bebeul are 31 de saptamani si ca e un pic mai micut decat ar trebui sa fie, dar tineti-va bine va rog" ... Si ne intinde mana si ne spune: "Felicitari, aveti o fetita" si apoi "Condoleantele noastre ca fetita a decedat deja si tare am vrea sa va ajutam dar nu se mai poate".
Si? Acum ce facem? Ne-a lasat singuri acolo in camera cu monitorul aprins si ne uitam la ea cum dormea asa de frumos si tare eram curiosi cum arata cu cat ca pe alta parte parca nici nu vroiam sa o vad sau sa o tin in brate. Dupa o ora am sunat si iar a venit doctorul la care l-am intrebat cand voi naste sau care e procedura. Am intrebat si daca ar putea sa spuna cand a decedat si ca as vrea sa se faca toate analizele posibile sa vada de ce sau din ce cauza. Apoi mi-a spus ca sa mergem acasa si sa ne mai linistim si sa acceptam ca voi aduce pe lume un copil care deja nu mai e in viata si sa ne luam asa in gand, mai ales eu, ramas bun de la ea, inca acum cind o mai am in burta ... Eu i-am spus ca nu vreau, ci vreau sa nasc daca se poate imediat ca e ziua mea si ca nu cred ca pot rezista sa stau inca 2 zile cu un bebe mort in burta ... Nu, el nu era de acord si asa se procedeaza aici din cauza ca din experientele altor parinti dupa ce au nascut le-au parut rau ca nu au mai asteptat un pic si ca nu e bine pt. psihicul nostru.
Asa ca ne-am intors acasa, sotul a telefonat musafirii care trebuiau sa vina si le-a spus situatia la cei 3 prieteni foarte apropiati, la care le-am spus ca pot sa vina. Prietena mea a venit totusi ca ea era insarcinata si trebuia sa nasca in aceasi luna cu mine eu pe 23 si ea pe 15 martie ... In acea seara nu am discutat mai nimic despre sarcina mea, despre bebeul pe care inca il aveam in pantece si intr-un fel eram nu stiu cum sa ma exprim ... geloasa? Ma uitam la burta ei si din cand in cand vedeam ca isi pune mana pe burta ca ii misca copilul, iar eu, eu stateam cu o burta putin lasata in jos deja si la orice miscare simteam fetita cum se lasa ca si cand ar fi trait ... Dar pot spune ca cele 2 zile au fost ca si cand nu traiam, ca si cand nu mai existam, dar cea mai grea si cea mai dureroasa zi a fost cea in care a trebuit sa ma despart de fetita noastra scumpa si sa o lasam in spital pina cand au facut toate analizele ... Luni am mers acolo si din cauza ca nu aveam nici un fel de durere sau vreo contractie, nici macar vreo scurgere, mi-au bagat fluidul acela sau nu stiu cum ii spune ca sa am contractii. Toata noaptea nu am putut dormi si am stat de vorba cu sotul si ne-am sprijinit unul pe altul ... Durere nu am avut de la contractii din cauza ca mi-au facut anestezie in spate, deci eram amortita de la piept in jos. Dar ultimele 10 minute am simtit totul. Pe la ora 9 am simtit contractiile si presiunea de a impinge bebeul foarte tare si m-au dus imediat la sala de nasteri. Acolo am nascut si cand a iesit nu am vrut sa ma uit, mi-a fost frica, nu stiam ce sa fac ...
M-au intrebat daca vreau sa o tin in brate, dar nu am putut. Dupa o ora mi-au adus-o in camera cu hainutele pe ea pe care le aveam cu mine si cu o caciulita alba in cap ... Eram curioasa, deci am luat-o imediat in brate, i-am dat caciulita jos si m-am dat cu capul de realitate si de gandurile pe care le aveam ca fetita arata asa cum credeam ca arata, avea parul negru in cap si foarte mult, des si putin brunetica, foarte, chiar foarte frumoasa. Am cerut sa ramana la mine in camera, inca 24 de ore nu am dormit, ci am stat numai cu ea in brate, am mangaiat-o si mi-am luat ramas bun, i-am cantat "Nani, nani puisor" ca arata ca si cand dormea. Eu care credeam ca nici nu vreau sa vad copilul daca e mort, atunci in acel moment nu vroiam sa ma despart de ea, ba chiar am cerut sa-i taie motul ca sa-l am ca amintire ... "Fii barbata", asa mi-am spus si tin sa spun ca experienta aceasta mai tare m-a intarit si am ajuns sa vad lucrurile altfel, am ajuns sa inteleg pe alti parinti care au suferit si sufera nu conteaza fie din aceasta cauza sau fie de vreo boala ...
Fetita am ingropat-o dupa 9 zile, s-a nascut pe 13-01-2000 cu greutatea de 1100g si acum pot spune ca am acceptat situatia si ca pot trai cu ea si ca pot sa spun si la altii ce ni s-a intamplat noua si poate pot sprijini pe cineva care trece acum prin asa ceva ca cu toate ca nu a fost asa sa fie cum am vrut noi si ca nu avem ce alege, asa e natura si aceste experiente fac parte din viata noastra la fel ca si cele de bucurie si nu le putem ascunde ca fac parte din viata noastra si poate ajuta pe cineva sa inteleaga ca nu totul si ca a deveni parinte nu e de la sine, dupa cum stiu multe mame sau tati ca sunt si riscuri, riscuri pe care le luam cu totii de a ne putea bucura si de un nou suflet, o mica fiinta care nu a cerut sa fie adusa pe lume ci noi am ales pt. ea.

Poate va intrebati de ce am scris asemenea lucruri, de ce oare pe un site care e pt. parinti cu copii? Da, e un site pt. parinti si chiar daca nu mai ai copilul in viata tot esti parinte si vei ramane si acel copil care inca nu a vazut lumina zilei e copilul tau si va ramane, nu il poti da uitarii si nici sa nu uiti ... Cu timpul, trec anii, va trece si durerea, dar nu pot uita ca Amylyn, fetita noastra, e primul nostru copil si va ramane ... Nu pot si nu ma lasa inima cand ma intreaba cineva cati copii am sa spun ca am doar un copil.
Acum avem un baietel care s-a nascut la 34 de saptamani, dar dupa atata frica si acele luni prin care am trecut atunci ... Nu a fost usor si sa nu credeti ca daca ati pierdut un copil la sarcina urmatoare veti fi din nou bucurosi asa cum ati fost la inceput ... Da, am fost bucuroasa, dar numaram zilele si orele si de fiecare data cind nu mai simteam nimic tot pipaiam burtica si il trezeam din somn ca daca simteam ca misca iar puteam sa rasuflu normal ... In sfarsit avem un copil sanatos si ne bucuram in fiecare zi de el.
A durat un timp dar totusi avem si parte si de ce ne-am dorit cu cat ca nu mai aveam sperante si nu am crezut atunci ca voi avea pana cind nu am tinut acest odor pe care il am in brate si am vazut ca misca si ca scanceste si acum sa-l vezi ce scump e si tot timpul sunt linga el si nici nu imi pot inchipui cum ar fi fost fara el.
Daca mai sunt parinti care vor sa vorbeasca cu cineva despre suferinta lor sau sa-si imparteaseasca experientele cu mine, va rog sa lasati un mesaj pe forum ... Daca pot sprijini pe cineva in acele clipe de durere, acele clipe in care te gandesti ca nu mai poti si vrei sa spui cuiva poti/puteti apela la mine ca de aia am scris aici si suntem unul pt. altul sa ne sprijinim si sa impartim experientele vietii noastre.
Va astept si va multumesc pt. intelegere,
Denise
ps. Dupa 6 luni de zile am primit rezultatele de la analizele facute atat la mine, cat si la fetita si placenta, dar nu s-a descoperit nimic. Deci cu intrebarea DE CE? voi ramane ... Ce mi s-a intamplat mie se intampla numai la 3% din sarcini pe an.


Cartea de nastere si deces
Pentru fetita noastra, Amylyn, am facut o carte de nastere, unde am pus fotografia ei si am scris cateva cuvinte.
    Te asteptam cu nerabdare pina cind tu copila noastra sa fii printre noi Totul era aranjat pt. tine in ordine ... dar soarta nu e asa cum planuiesti ... Vei ramine in memoria noastra pentru vesnicie ... ca o floare prea devreme culeasa ... care pt. noi niciodata nu o sa se ofileasca ... chiar daca tu ai fost culeasa dintre noi ... O mica speranta devenise o dorinta ... la tine,mititica noastra ... Dar tu ai transformat speranta fericirii noastre in amaraciune si ... o inima goala Tare am vrut sa te cunoastem, sa te vedem cum cresti mare, sa te alintam si sa-ti dam dragostea noastra infinita
      cu multa dragoste parintii tai.



Denise
publicat la 10.08.2002 (9792 citiri)