";

 Intamplari despre stele


Nicholas



Povestea este lunga. Aveti rabdare? Luati cana de cafea langa voi si ascultati o poveste reala ... Dumnezeu sa va ocroteasca!

Primul copil... in august 1995 aflu cu uimire (si de ce sa nu recunosc, nu cu foarte mare placere ...) ca sunt insarcinata. Stiu foarte bine si data conceperii: 5 iulie 1995.
Nu foarte convinsa, dar impinsa de la spate de rude si prieteni ma angajam pe un drum ce avea sa-mi schimbe radical viata. Privind in urma, imi spun: multumescu-ti Doamne, ca mi-ai dat mintea si curajul de a face acest copil!
Pana in octombrie (pe la inceputul lunii cred) totul a fost de vis: eram plina de energie, nu am avut absolut deloc greturi sau varsaturi, nu m-am simtit obosita nici o clipa, mintea imi era mai agera decat inainte ... Eram la sfarsitul programului la servici (dupa ora, nu dupa obiceiuri) si ca de obicei urma sa stau cel putin 2 ore peste program. Si totusi, ceva nu era in ordine ... m-am ridicat in picioare si am simtit un suvoi de sange scurgandu-mi-se pe picioare. Disperata, am rugat-o pe directoarea firmei sa-mi imprumute masina si un coleg sa ma duca acasa. L-am sunat pe medicul ce urmarea sarcina. Imi spune: stai linistita. Daca nu se opreste hemoragia, te duci de urgenta la spital, oricum te astept sa te vad maine. Hemoragia s-a linistit si m-am dus a doua zi la consult.
Diagnosticul: placenta jos inserata, aproape previa. Copilul era bine. Ca precautie, medicul mi-a prescris Duvadilan, pentru a preveni/combate eventualele contractii. Unde cu cateva luni de zile in urma, varul sotului meu (medic si profesor la facultatea de medicina) ma batea la cap sa pastrez copilul, acum incepuse sa ma bata la cap sa scap de el. Argumentul: poti sa mori la nastere cu placenta previa! Imi venea sa-l strang de gat. Dar cine l-a bagat in seama?
Si iar, am avut o perioada minunata, in care totul era ca in vise. Sotul meu imi spune intr-o seara: cat de frumoasa esti! ...
Pe data de 18 decembrie am mers la controlul lunar. Si ... lumea mea se rastoarna cu susul in jos. Aveam colul mult prea scurt si deja dilatat. A trebuit sa stau acasa, in pat (cat mai mult) cu pastilele de Duvadilan si cu toate numerele de telefon (posibilie si imposibile) ale medicului meu la capul patului pana pe data de 23 martie 1996. Seara pe la 11 s-a declansat travaliul, la miezul noptii l-am sunat pe medic care mi-a dat OK-ul sa plec la spital. Ca sa o scurtez: la 6:30 dimineata apare medicul, la 6:57 se naste Dan Andrei cu un scor Apgar 9. Numele medicului cu inima mare si telefoane multe? Alexandru Anca, Spitalul Municipal Bucuresti.

Al doilea copil ... decembrie 2001, Toronto, Canada. Testul de sarcina este absolut clar: sunt insarcinata. Imi este teama. Daca va trebui iar sa stau acasa luni de zile cum am stat cu Danut? Din ce vom plati toate cheltuielile? Mai ales ca dupa nastere, indemnizatia pe concediul de maternitate este de 55%? Turbez daca trebuie sa stau acasa ... In fine, merg la medicul de familie care ma felicita si imi trimite referinte unui medic ginecolog, specialist in sarcini multiple si sarcini cu risc (ce ironie!). Prima vizita la medic: 4 februarie 2002. Ma prezint punctuala la "appointement". Si ii povestesc medicului ce am patit cu sarcina anterioara. El imi spune ca ma va urmari atent pe perioada sarcinii.
Prima ecografie (21 februarie 2002) muta data probabila a nasterii de pe 12 august pe 26 iulie. De-ar da domnul sa fie leu nu rac! Primesc si 2 poze ale puiutului meu si bineinteles ca nu m-am putut abtine si a trebuit sa intreb ce este: un baietel. Dupa ecografie, i-am spus lui Danut, baiatul meu de aproape 6 ani ca va avea un fratior. Mi-a fost teama de reactia lui, dar ... A fost in al noulea cer. A inceput imediat sa "aiba grija" de mine. "Mami, trebuie sa bei lapte mult, sa creasca bebe!". Doamne, ce logica ascutita au copiii acestia!
Greturi au fos ceva mai mult decat prima oara ... Dar le-am acceptat cu bucurie, sperand din tot sufletul ca voi avea o sarcina "normala".
Dar ceva nu era in ordine ... Burta era prea jos pentru o sarcina atat de mica. Am inceput sa simt copilul ... dar oare este el atat de puternic sa ma loveasca in asa hal in vezica incat sa-mi vina sa ma duc la toaleta? Si lichidul acela apos care se scurge, este normal?
Un vis ciudat ma intoarce pe dos pentru cateva zile: stand pe podea, langa un zid, tin in brate un bebelus. Ma uit la fata lui si vad cu uimire cum trasaturile i se schimba de la cele de bebelus, la cele ale unui copil, la cele ale unui adult, la cele ale unui batran ... Ma trezesc speriata.
Pe 13 martie 2002: merg la urmatorul control. Ii spun medicului de pierderea de lichid si "loviturile" pe care le simt. El imi masoara burta si aud inima copilului la aparatul Doppler. Ma trimite la toaleta sa ud un betigas care va fi trimis la laborator, sa nu care cumva sa nu am vreo infectie urinara. Nu controleaza colul. Urmeaza sa ne vedem la sfarsitul lunii pentru ecografia de morfolgie fetala.
Fericita, vremea este superba, soare, cald.... Ma duc la "thyme maternity" si-mi cumpar primele mele haine adevarate de gravida: o pereche de pantaloni si 2 tricouri.
14 martie 2002: vin de la servici. Sunt obosita. Mananc ceva si ma intind in pat. Atipesc. La ora 8:32 seara ma trezesc brusc din somn: simt cum din mine tasneste lichid. Sar din pat speriata, gandidu-ma ca este sange. Nu! Nu este sange. S-au rupt membranele. Sunt insarcinata in saptamana 21. Nu mai pot sa respir si simt ca-mi fuge pamantul de sub picioare. Chem ambulanta. Ajung la spital. Copilul este bine. Ii vad inimioara batand. Dar prea mult lichid amniotic nu mai este.
Medicul de garda imi spune sa merg acasa si sa-l sun a doua zi pe medicul meu. Il intreb ce sanse are copilul. 0% la aceasta varsta gestationala. Ce sanse am sa mai duc sarcina mai departe? 5-10 %.
A doua zi il sun pe medicul meu care, datorita sistemului din acel spital, stia deja ce s-a intamplat. Imi spune sa stau linistita, in pat. Lichidul se poate reface. Poti duce sarcina inca cateva saptamani bune. Poate pana la capat ... Ne vedem luni. Astazi este vineri.
Sambata, 16 martie, dimineata. Sun in tara si vorbesc cu dr. Anca. Acesta imi spune: nu iti face iluzii. Daca reusesti sa mai tii sarcina inca doua saptamani, priveste-o ca pe un miracol.
Sambata, 16 martie, dupa-amiaza: parca ar fi o contractie. Ma intind in pat poate ma linistesc. Seara, din ce in ce mai mult ... sunt contractii. La ora 23:30 sun la ambulanta: am contractii cam la 20 minute distanta. Vine ambulanta, ma duce la spital. Pe drum inspre spital, acestia trimit un mesaj radio la spital. Acolo sunt asteptata si nu mai trec pe la triaj. Sunt dusa direct intr-o camera ... aveam sa aflu mai tarziu ce-i cu acea camera. Sunt "norocoasa". Medicul meu este de garda. Incearca sa ma incurajeze. Imi face o ecografie ... Si-l vad cum se face alb la fata si se intoarce repede cu ecograful intr-un anumit punct al abdomenului. "Unul din piciorusele copilului este deja angajat pe col!". Atat a fost! A urmat o noapte de cosmar ... Asteptarea ... asteptare sa-mi nasc baietelul care nu avea nici o sansa de supravietuie. Sotul meu este acasa cu Danut. Nici unul din prietenii nostri nu a fost disponibil nici in noaptea aceea, nici ziua urmatoare sa stea cu Danut, ca sotul meu sa poata sa vina la spital. Singura. Lacrimi, durere, disperare, furie ...
Dimineata la 7 vine anestezista si-mi "monteaza" epidurala. Nu-mi vine sa cred ca totul se va termina asa. In minte nu am decat un singur gand: s-a terminat, s-a terminat ... Mi se administreaza oxitocina pentru contractii. Pe monitor nu se vede nici o contractie, dar eu le simt, sunt pe partea dreapta ... dar nu dor. La ora 11:55 se naste Nicholas. Asistenta il curata si il infasa. "Sa stii ca nu a suferit! S-a dus, mititelul!". Vrea sa mi-l dea sa-l vad. Nu vreau! Nu vreau ... Vreau sa ramana doar in visul meu ... Si medicul imi spune: "Look at him! LOOK AT HIM!" (Uita-te la el! Uita-te la el!). Si il iau in brate, si inima mi se spulbera in mii si mii de bucatele. Este perfect! Este frumos! Este al meu!
Il tin in brate si-l mangai si plang ca la sfarsitul lumii.
Dupa o ora si jumatate, asistenta imi spune ca Nicholas traieste inca. "Vreau sa-l mai tin in brate!" Mi-l aduce. A fost botezat. "Iarta-ma, puiul meu! Te iubesc, puiul meu!".
A venit timpul sa fiu mutata din sala de nasteri (asta era camera respectiva ... sala de nasteri unde vin pe lume ingerasi ... pe usa era prins un fluturas de carton. Dupa aceea i-am aflat semnificatia ...).
Pe la ora 15 vine si sotul meu cu Danut. Am primit deja o cutiuta cu lucrusoarele lui Nicholas: o caciulita mica, o pereche de botosei, o pereche de manusi micute, scutecele in care a fost infasat, scoica cu care a fost botezat, panglica cu care a fost masurat, un caietel in care sunt trecute numele, greutatea, lungimea si 2 patratele mici de hartie cu amprentele manutelor si picioruselor lui Nicholas. Am o gramada de pliante ce explica situatia in care ma aflu ... si 2 fotografii ale lui Nicholas. I le arat sotului, incercand sa fac in asa fel incat sa nu le vada Danut. Bineinteles ca face in asa fel incat sa le vada. Plange tatal copiilor mei. Nu vrei sa-l vezi? Nu!
Pentru zece minute, sotul pleaca sa aduca masina din parcare in fata spitalului. Danut ma ia in brate si incepe sa planga ... Se opreste crezand ca cineva este la usa ...

Plecam de la spital ... Cu bratele goale. Nu ... avem o cutiuta cu cateva lucrusoare si o gramada de sperante strivite. Trebuie sa ne ocupam de inmormantare. In Ontario, la 20 de spatamani, fatul este considerat viabil si familia trebuie sa se ocupe de acest "amanunt".
Pe 23 martie, Nicholas si-a gasit linistea intre o gramada de bunici in cimitrul Pine Hills.
Si noi am ramas doar cu amintirile ...



L.R. - Toronto
publicat la 19.08.2002 (8447 citiri)